Adepţii pro-viaţă susţin faptul că avortul la cerere reprezintă luarea pe nedrept a vieţii unei fiinţe lipsite de apărare. În acest fel, disputa privind avortul este simplificată, prin îndreptarea atenţiei publicului asupra unei singure întrebări: Copilul nenăscut face parte din familia umană? Dacă da, uciderea acestuia este o încălcare gravă a moralităţii. În schimb, dacă fiinţa nenăscută nu este considerată umană, avortul consimţit nu necesită nicio altă justificare suplimentară faţă de scoaterea unui dinte.
Aceasta nu este o dezbatere privind „viaţa privată”. Dacă fiinţele nenăscute sunt umane, la fel ca ceilalţi copii, uciderea acestora în numele vieții private este o încălcare gravă a moralităţii. De aici, dezbaterea privind avortul se axează, de fapt, pe următoarea întrebare: Fiinţa nenăscută face parte din familia oamenilor?
Să mă exprim mai clar. Susţin cu tărie „libertatea de a alege”, în cazul femeilor care aleg fapte bune, morale. Susţin dreptul unei femei de a-şi alege medicul, de a-şi alege şcoala, soţul, slujba, religia, cariera – ca să dau doar câteva exemple. Dar alte alegeri sunt greşite, cum ar fi uciderea unor fiinţe umane nevinovate, doar pentru simplul fapt că stau în calea cuiva şi că nu se pot apăra. Nu, nu ar trebui să avem dreptul de a „alege” așa ceva.
Adepţii pro-viaţă îşi susţin punctul de vedere – că nenăscuţii sunt fiinţe umane – cu ajutorul ştiinţei şi al filosofiei. Adică, aceştia oferă motivaţii seculare în sprijinul opiniilor lor, nu motivații pur religioase. Așadar argumentele pro-viaţă nu trebuie excluse din sfera publică, deşi unora le-ar plăcea ca acestea să fie eliminate cu desăvârşire din dezbaterea privind avortul.
Dovezi care se încăpăţânează să fie ştiinţifice
Ştiinţific, ştim că încă din primele stadii ale dezvoltării, fiinţele nenăscute sunt distincte, sunt vii şi sunt fiinţe umane complete. Manualele de embriologie confirmă acest lucru[1]. Chiar fostul preşedinte al Planned Parenthood[2], dr. Alan Guttmacher, se arăta perplex că oricine, cu atât mai mult un doctor, ar pune la îndoială aceste dovezi ştiinţifice. „Totul pare atât de simplu şi evident, încât este dificil să ne imaginăm un timp în care aceste aspecte nu erau cunoscute de toată lumea”, scria acesta în cartea sa, „Life in the Making” (Viaţa în Formare)[3].
Ronald Bailey[4] de la revista „Reason”, insistă că fiinţele umane în stadiul de embrioni sunt biologic umane doar în sensul în care fiecare celulă a corpului poartă codul genetic complet, însemnând că fiecare din celulele noastre somatice (ale organismului) are un potenţial de dezvoltare la fel de mare ca orice embrion uman. Bailey vrea să ne convingă că nu există nicio diferenţă de gen între un embrion uman şi fiecare celulă din corpul nostru.
Aceasta este o lecţie de biologie eronată. Bailey face greşeala elementară de a confunda părţile cu întregul. Diferenţa dintre fiecare celulă a corpului nostru şi un embrion uman este clară: Funcţiile celulelor sunt subordonate supravieţuirii organismului în totalitate, ele fiind doar părţi ale acestuia. Embrionul uman, din contră, este deja o entitate umană completă.
Nu are sens să spunem că un individ a fost cândva un spermatozoid sau o celulă somatică. Totuşi, dovezile ştiinţifice arată că un individ a fost cândva un embrion uman. Celulele somatice nu sunt, pe când fiinţele umane în stadiul de embrion sunt, organisme distincte, auto-integrante, capabile să îşi controleze propria maturizare ca membri ai speciei umane.
Trei obiecţii des întâlnite
1). Gemenii. Susţinătorii clonării afirmă uneori că, din cauza faptului că un embrion timpuriu se poate diviza în gemeni (până la maxim 14 zile de la concepţie), nu există niciun motiv să presupunem că embrionul este o fiinţă umană anterior acelui moment. De aici, cercetarea pe tema embrionilor anteriori zilei a 14-a ar fi permisă din punct de vedere moral.
Punctul vulnerabil al acestui argument este uşor de sesizat. Atâta vreme cât o entitate se poate diviza (sau chiar recombina), înseamnă că era deja un organism viu complet, anterior divizării în discuţie. Tăiem o râmă în două şi vom obţine două râme. Oare adepţii cercetării pe embrion susţin că anterior divizării, nu exista nicio râmă?
Sunt de acord că formarea gemenilor este un mister. Nu ştim dacă entitatea iniţială moare şi dă naştere la două noi organisme, sau dacă aceasta supravieţuieşte şi se angajează pur şi simplu într-un fel de reproducere asexuată. În oricare dintre variante, existenţa unui organism uman distinct anterior divizării este evidentă.
2) Pierderea sarcinii. Adepţii clonării invocă numărul mare de sarcini pierdute ca dovadă a faptului că a). embrionii nu sunt organisme umane individuale, şi b). cercetarea distructivă pe embrion este permisibilă din punct de vedere moral.
Să presupunem că pierderea sarcinii ar fi un lucru obişnuit. În ce mod acest fapt neagă umanitatea embrionului uman? Multe ţări din lumea a treia au rate ridicate ale mortalităţii infantile. Să concluzionăm că nou-născuţii care mor la scurt timp după naştere nu au fost niciodată fiinţe umane pe deplin? Mai mult, de unde până unde putem spune că, deoarece avortul spontan este un lucru natural, putem face acest lucru noi înşine, în mod deliberat? În mod clar, aceste pierderi de sarcină sunt evenimente tragice. Dar, aşa cum subliniază jurnalistul Andrew Sullivan, doar pentru că există cutremure de pământ cu multe victime, asta nu înseamnă că masacrele au o justificare.
3) Ignoranţa. David Boonin [5] dezaprobă afirmaţia adepţilor pro-viaţă conform căreia un zigot nou format este un organism uman distinct, viu şi complet. Cum poate acesta să fie adevărul, întreabă el, când noi nu ştim care este momentul precis în cadrul procesului de concepţie în care noua fiinţă umană „zigotică” se formează?
Aici Boonin greşeşte şi are dreptate în acelaşi timp. Este adevărat, nu ştim cu exactitate care este momentul „naşterii” zigotului, în procesul de concepţie. Unii embriologi susţin că aceasta are loc atunci când sperma penetrează ovulul, în timp ce alţii fac referire la singamie, momentul în care cromozomii materni şi paterni fuzionează şi formează un set diploid.
Dar, aşa cum spune Francis Beckwith[6], deşi Boonin ridică o importantă problemă epistemologică (De unde ştim care este momentul când sperma şi ovulul încetează să mai existe şi se naşte un nou organism?), el greşeşte, deoarece scepticismul său subminează afirmaţia ontologică, puternic susţinută de adepţii pro-viaţă, potrivit căreia zigotul este distinct, viu, constituind o fiinţă umană completă. „Poate că nimeni nu poate spune cu convingere care este punctul exact în care o nouă fiinţă ia naştere, între momentul în care sperma penetrează iniţial ovulul şi apariţia unui zigot. Dar cum de se subînţelege din aceasta că nu putem afirma că zigotul este o fiinţă umană?” Boonin, scrie Beckwith, comite „eroarea bărbii”: Doar fiindcă nu pot spune unde se termină obrazul neras şi unde începe barba, asta nu înseamnă că nu pot distinge între o faţă proaspăt rasă şi una cu barbă.
Mai mult, scepticismul lui Boonin are două tăişuri şi subminează propria teorie. Adepţii avortului susţin în mod tipic faptul că până în momentul în care un făt nu are abilități care să îi „confere valoare”, cum ar fi conştiinţă de sine, raţiune şi simţire, acesta nu are dreptul la viaţă. Dar cum putem şti noi care este momentul exact când fătul dobândeşte aceste însușiri? Adică, în ce punct exact al sarcinii, fiinţa nenăscută devine destul de raţională pentru a-şi garanta dreptul la viaţă? Nimeni nu poate spune, deşi adepţii avortului susţin că acest moment are loc undeva între săptămâna a 24-a şi a 30-a.[7] Deşi nu pot da răspunsuri sigure la aceste întrebări, puţini adepţi ai avortului sunt dispuşi să renunţe la convingerile lor. Totuşi, dacă poziţia pro-viaţă este respinsă din cauza unei lipse de certitudine, la fel se întâmplă şi în cazul poziţiei pro-avort.
Problemă filozofică: Oamenii sunt valoroşi prin natura lor sau prin utilitatea lor?
Din punct de vedere filosofic, adepţii pro-viaţă susţin că nu există o diferenţă semnificativă, moral vorbind, între embrionul de altădată şi adultul de astăzi. Diferenţele de dimensiune, nivel de dezvoltare, mediu şi grad de dependenţă nu sunt relevante în modul în care adepţii avortului ar vrea să fie. Acronimul simplu DDMD (dimensiune, dezvoltare, mediu, grad de dependenţă) poate fi utilizat pentru a ilustra faptul că aceste diferenţe sunt ne-esenţiale[8]:
Dimensiune: Într-adevăr, embrionii sunt mai mici decât nou născuţii şi adulţii, dar ce relevanţă are acest lucru? Chiar vrem să spunem că oamenii înalţi sunt mai valoroşi decât cei scunzi? Bărbaţii sunt, în general, mai înalţi decât femeile, dar acest lucru nu înseamnă ca au mai multe drepturi. Dimensiunea nu este egală cu valoarea.
Nivelul de dezvoltare: Este adevărat, embrionii şi fetuşii sunt mai puţin dezvoltaţi decât mine şi decât tine. Dar din nou, ce relevanţă are acest fapt? Fetiţele de patru ani sunt mai puţin dezvoltate decât cele de 14 ani. Ar trebui copiii mai mari să aibă mai multe drepturi decât fraţii lor mai mici?
Unii oameni spun că valoarea cuiva este dată de capacitatea imediată de a deține conştiinţă de sine. Dar dacă acest lucru ar fi adevărat, nou născuţii nu s-ar califica drept fiinţe umane „valoroase”. Conform jurnalului ştiinţific „Nature”, nou născuţii nu colectează amintiri conştiente decât de la nouă luni după naştere. În cel mai fericit caz, nou născuţii au o conştiinţă de sine limitată începând cu a treia lună după naştere, când conexiunile sinaptice cresc de la 56 de trilioane la 1000 de trilioane. Pe scurt, orice teorie plauzibilă care favorizează „alegerea”[9] va trebui să nege nou născuţilor dreptul deplin la viaţă. Filosofi de frunte, adepţi ai avortului, precum Michael Tooley şi Mary Anne Warren recunosc acest lucru.
Mediul: Unde te afli nu are nicio influenţă asupra a ceea ce eşti. Oare valoarea ta creşte atunci când treci strada sau când sti în pat? Dacă nu, cum pote cei 20 de centimetri dintre uter şi exterior să schimbe natura esenţială a unei fiinţe din non-umană, în umană? Dacă o fiinţă nu este deja valoroasă când se află în uter, ea nu poate căpăta valoare prin simpla schimbare a locului unde se află (în afara uterului).
Gradul de dependenţă: Dacă viabilitatea acordă valoare, atunci toţi cei care depind de insulină sau de medicamente pentru rinichi nu sunt „valoroşi”. Gemenii siamezi care au aceeaşi grupă de sânge şi sisteme organice, de asemenea, nu ar avea dreptul la viaţă!
Pe scurt, deşi oamenii diferă enorm în ceea ce priveşte talentele, realizările şi gradele de dezvoltare, aceste diferenţe nu sunt esenţiale pentru existenţa lor.
Drepturile omului: Există oameni care nu le au?
Adepţii avortului, cum ar fi Mary Anne Warren[10], susţin că „o persoană” este o entitate vie cu sentimente, conştiinţă de sine, conştienţă şi capacitatea de a interacţiona cu mediul. Deoarece un făt uman nu deţine niciuna dintre aceste capacităţi, nu poate fi o persoană cu drepturi.
Warren face aici două supoziţii, dar nu justifică niciuna. În prima, nu spune de ce ar accepta cineva ideea că poate exista o fiinţă umană care nu este om. Care este diferenţa? Eu nu am întâlnit niciodată un om care nu era o persoană. Tu ai întâlnit?
În a doua, chiar dacă ar avea dreptate referitor la deosebirea dintre fiinţă umană şi persoană, Warren nu ne spune de ce o persoană trebuie să posede conştiinţă de sine şi conştienţă pentru a se califica pe deplin ca om. Cu alte cuvinte, ea afirmă faptul că aceste trăsături sunt necesare pentru a fi o persoană, dar nu spune niciodată de ce aceste presupuse proprietăţi într-adevăr dau valoare umană.
In articolul „Why Libertarians Should be Pro-Choice Regarding Abortion,” (De ce libertarienii trebuie să susţină dreptul la alegere în problema avortului), filozoful libertarian Jan Narveson[11] aduce argumente asemănătoare cu cele ale lui Warren. El susţine că oamenii au valoare (şi, deci, drepturi), nu în virtutea regnului de care aparţin (membri ai unei specii), ci doar datorită unei proprietăţi dobândite – în acest caz, capacitatea imediată de a face alegeri conştiente, deliberate. Deoarece fetuşii nu deţin această abilitate dobândită, ei nu au drepturi. Alegerea unei femei de a avorta nu afectează, deci, fătul, în mod negativ, nu îi neagă acestuia nicio libertate fundamentală.
Dacă Narveson are dreptate, atunci… ce ar fi rău în privinţa infanticidului, căci nou născuţii, la fel ca şi fetuşii, sunt lipsiţi de capacitatea de a face alegeri conştiente, deliberate, nu-i aşa?[12]
Peter Singer[13] în „Practical Ethics” (Etică practică), spune că nu există niciun argument utilizat pentru a justifica avortul care să nu funcţioneze în aceeaşi măsură pentru a justifica şi infanticidul! De exemplu, dacă ceea ce dă valoare este capacitatea imediată de conştiinţă de sine, ca şi condiţie pentru atribuirea de drepturi, şi nou născuţii, la fel ca şi fetuşii, nu au această capacitate, înseamnă că fetuşii şi nou născuţii sunt discalificaţi în egală măsură. Nu se poate trage o linie arbitrară la naştere, care să salveze nou născuţii. Deci, infanticidul, ca şi avortul, ar fi permis, moralmente!
Abraham Lincoln a ridicat o dezbatere similară pe tema sclaviei, menţionând că orice argument folosit pentru a lipsi de drepturi negrii, ar funcţiona la fel de bine pentru albi:
„Spuneţi ‘A’ este alb şi ‘B’ este negru. Culoarea îi deosebeşte, deci: albul are dreptul de a-l face sclav pe negru? Aveţi grijă. Conform acestei reguli, orice om pe care îl întâlniţi şi care are pielea mai deschisă decât a dvs. vă poate transforma în sclavul lui.
Dacă nu la culoare în sine facem referire, ci la faptul că albii sunt superiori din punct de vedere intelectual negrilor şi, deci, au dreptul de a-i transforma în sclavi, din nou, aveţi grijă: Conform acestei reguli, primul om pe care îl întâlniţi şi care are un intelect superior dvs. vă va transforma în sclavul lui.
Afirmaţi că este o problemă de interese şi că, dacă aveţi un interes personal, aveţi dreptul de a transforma pe altcineva în sclav? Foarte bine. Iar dacă celălalt poate pune acest lucru în interesul lui, acela are dreptul de a vă transforma pe dvs. în sclavul lui.”
Pe scurt, dacă oamenii au valoare doar datorită unor proprietăţi dobândite, cum ar fi culoarea pielii sau conştiinţa de sine şi nu în virtutea speciei de care aparţin, atunci înseamnă că, de vreme ce aceste proprietăţi dobândite se regăsesc în diferite categorii, şi drepturile de bază ale omului se împart în diferite categorii[14].
Chiar vrem să spunem că cei care au o conştiinţă de sine mai mare sunt mai umani (şi mai valoroşi) decât cei care au mai puţină? Acest lucru contrazice afirmaţia că toţi oamenii sunt creaţi egali. Filozofic vorbind, este mult mai rezonabil să spunem că deşi oamenii diferă enorm în ceea ce priveşte talentele, realizările şi gradele de dezvoltare, aceştia sunt, totuşi, egali, deoarece împart aceeaşi natură umană.
Oamenii au valoare pur şi simplu pentru că sunt oameni, nu datorită unei abilități dobândite pe care o pot câştiga sau pierde în decursul vieţii.
Drepturi naturale versus drepturi legale
Spus altfel, adepţii pro-viaţă şi ai cuvintelor lui Lincoln susţin că trebuie să deosebim între drepturile naturale şi drepturile legale.
Drepturile naturale, cum ar fi dreptul la viaţă, sunt acele drepturi pe care le avem pur şi simplu pentru că suntem oameni. Acestea se bazează pe natura noastră umană şi le avem din momentul începerii existenţei noastre[15]. De exemplu, avem dreptul natural de a nu ni se face rău fără o justificare, dar şi dreptul natural de a nu fi condamnat pentru crimă, fără un proces corect. Guvernul nu ne poate acorda aceste drepturi de bază, întrucât le avem deja. Mai degrabă, rolul guvernului este de a le proteja.
În opoziţie, drepturile legale (sau pozitive) pot fi dobândite doar prin realizări sau maturitate. Aceste drepturi sunt acordate de guvern şi includ dreptul la vot şi dreptul de a conduce un autovehicul de la împlinirea unei anumite vârste.
Pentru a dezvolta şi mai mult, nu am dreptul legal (pozitiv) de a vota la următoarele alegeri în altă ţară decât cea a cărei cetăţenie o am. Dar, doar pentru că nu am dreptul de a vota în Canada, aceasta nu înseamnă că nu am dreptul la o protecţie de bază de câte ori vizitez acea ţară. La fel, doar pentru că un făt nu are dreptul pozitiv de a şofa sau de a vota la următoarele alegeri, asta nu înseamnă că nu are dreptul natural de a nu i se face un rău fără justificare. Prin avortul consimţit, nenăscutului i se respinge dreptul natural la viaţă, aşa cum explică Hadley Arkes[16]:
„Nimeni nu ar sugera că un făt ar putea avea pretenţia de a ocupa Catedra de Logică la una dintre universităţile noastre; nu ar trebui să îl considerăm ca fiind eligibil pentru a vota etc. Toate aceste drepturi şi privilegii ar fi inadecvate în raport cu condiţia sau atributele fătului. Dar nimic din ceea ce îl discalifică pentru aceste drepturi speciale nu i-ar diminua în niciun fel cel mai elementar drept care ar putea fi pretins pentru orice fiinţă umană sau chiar pentru un animal: dreptul de a nu fi ucis fără a înainta motive care să satisfacă standardele stricte ale „justificării”.
Femeile au dreptul natural de a avorta?
Liberalii laici insistă asupra faptului că avortul este un drept uman fundamental pe care statul nu ar trebui să îl încalce. În replică, împrumut o întrebare adresată de Hadley Arkes, şi anume „de unde provine dreptul la avort?” Cu alte cuvinte, este acesta un drept natural care provine din natura noastră ca fiinţe umane sau este un drept pozitiv (legal), acordat de guvern?
Dacă face parte din ultima categorie, adepţii avortului nu se pot plânge cu adevărat că unei femei i se face un rău prin faptul că statul nu o lasă să avorteze. În final, acelaşi guvern care acordă drepturi le poate şi revoca.
Pe de altă parte, dacă dreptul de a face avort este un drept natural – un drept pe care îl avem intrinsec – atunci cel care o afirmă a avut acest drept din clipa în care a luat fiinţă, adică de la concepţie! Aşadar, ne aflăm în faţa acestui paradox amuzant: Conform logicii multor adepţi ai avortului, femeile nenăscute nu au dreptul la viaţă atât timp cât se află în pântec, dar au dreptul să facă avort! Absurd!
Pe scurt, liberalii nu ne pot spune de unde provin drepturile sau de ce cineva ar trebui să le aibă. Aşa cum afirmă Arkes, aceştia s-au îndepărtat, prin sofisme, de chiar drepturile naturale pe care se bazează libertăţile lor.
Concluzie
Din nefericire, oponenţii ideii pro-viaţă cred că fiinţele umane care se află în locul nepotrivit sau care au un nivel de dezvoltare necorespunzător nu merită protecţia legii. Aceştia afirmă, fără justificare, credinţa că oamenii puternici şi independenţi merită protecţia legii, pe când cei mici şi dependenţi, nu. Acest mod de a vedea lucrurile este elitist şi exclusivist. Acesta încalcă principiul care a făcut liberalismul politic să devină o mare doctrină, odinioară: angajamentul de a-i proteja pe cei mai vulnerabili membri ai comunităţii umane.
În trecut, obişnuiam să discriminăm plecând de la culoarea pielii şi de la sex, dar acum, cu avortul consimţit, discriminăm pe baza dimensiunii, a nivelului de dezvoltare, a locaţiei şi a gradului de dependenţă. Pur şi simplu am schimbat o formă de bigotism cu alta.
În contrast, poziţia pe care am susţinut-o eu este aceea că nicio fiinţă umană, indiferent de dimensiune, nivel de dezvoltare, rasă sau sex nu trebuie exclusă din familia umană. Cu alte cuvinte, viziunea pro-viaţă asupra umanităţii este incluzivă, larg deschisă tuturor, în special către cei mai mici, mai vulnerabili şi mai lipsiţi de apărare: copiii nenăscuţi.
–
NOTELE traducătorului
[1] See T.W. Sadler, Langman’s Embryology, 5th ed. (Philadelphia: W.B. Saunders, 1993) p. 3; Keith L. Moore, The Developing Human: Clinically Oriented Embryology (Toronto: B.C. Decker, 1988) p. 2; O’Rahilly, Ronand and Muller, Pabiola, Human Embryology and Teratology, 2nd ed. (New York: Wiley-Liss, 1996) pp. 8, 29.
[2] Principala organizaţie internaţională promotoare a avortului. Este şi o afacere de succes, cu miliarde de dolari venituri anuale din avorturi şi „planificare familială”.
[3] A. Guttmacher, Life in the Making: The Story of Human Procreation (New York: Viking Press, 1933) p. 3.
[4] Editorul ştiinţific al revistei de prestigiu „Reason”. Libertarian şi adept al manipulării genetice.
[5] Filosof american, adept al avortului.
[6] Filosof american creştin.
[7] Am putea să subliniem şi faptul că incertitudinea aceasta este, ea singură, un motiv destul de bun pentru a nu permite avortul, câtă vreme riscăm să luăm viaţa unei potenţiale fiinţe umane. Este un principiu moral larg aplicat, spre exemplu în cazul negocierilor în cazurile de răpire sau luare de ostatici: în primul rând, nu se riscă viaţa prizonierilor.
[8] Stephen Schwarz, The Moral Question of Abortion (Chicago: Loyola University Press, 1990) p. 18.
[9] De la denumirea corectă politic „choice”, adică alegere, folosită pentru a denumi avortul.
[10] Filosof american, feministă, pro-avort.
[11] Profesor de filosofie, libertarian şi anarho-capitalist.
[12] Vezi şi nota nr. 10.
[13] Filosof şi bioetician utilitarist (teorie care clasifică oamenii funcţie de utilitatea socială), adept făţiş al avortului până la naştere, infanticidului şi eutanasiei. Un personaj sinistru.
[14] Afirmaţie care contrazice un principiu de bază al filosofiei drepturilor omului, anume egalitatea deplină în drepturi a tuturor fiinţelor umane.
[15] Adică din momentul concepţiei!
[16] Profesor de ştiinţe politice de orientare conservatoare.
