Plecați-vă auzul, voi, cei ce stăpâniți peste mulțimi și care vă trufiți cu mulțimea neamurilor! Căci Domnul este Cel ce v-a dat stăpânirea și Cel Preaînalt, puterea; El este Cel ce vă va cerceta faptele și planurile vi le va cerca.
– Înțelepciunea lui Solomon, 6:2-3.
Țarul-martir Nicolae al II-lea este, după mine, unul dintre cei mai importanți sfinți ai secolului trecut și ai vremurilor noastre „moderne“. În mod clar, fiecare sfânt are o valoare nemăsurată. Totuși, au existat anumiți sfinți, de-a lungul istoriei omenirii, care au un asemenea statut încât acțiunile lor – pe calea providențială pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru ei – au avut efecte substanțiale asupra întregii lumi. Alte exemple ar fi Sfântul Constantin cel Mare și Sfântul Vladimir.
S-ar putea vorbi cu ușurință despre calitățile personale profunde ale țarului Nicolae al II-lea, despre credința și pietatea sa adâncă, despre devotamentul său ca soț, tată și conducător, împreună cu grija sa sinceră pentru bunăstarea (fizică și spirituală) a țării sale și a poporului pe care Dumnezeu i l-a încredințat. A fost un adevărat pastor care nu a fugit în fața hienelor umanismului secular și, la final, urmându-l pe Domnul său IIsus Hristos, și-a dat viața pentru poporul său.
În calitate de soț, tată, preot și pastor, sunt inspirat în permanență de acest om neprețuit, al cărui portret este atârnat în biroul meu.
În ciuda propagandei virulente promovate de comuniști, care este reiterată fără noimă de mulți istorici moderni, fără îndoială că țarul a fost un om cu convingeri profunde, corect și un conducător drept, așa cum mărturisește Sfântul Ioan de Kronstadt.
Lăsând la o parte nenumăratele sale comori spirituale personale, scopul meu este de a schița un aspect al semnificației sale globale, aș îndrăzni să spun cosmice.
Concepția care a apărut în mod limpede, mai ales odată cu convertirea Imperiului Roman la creștinism la începutul anilor 300, potrivit căreia Cezarul (țarul) a fost rânduit de Cel de Sus pentru buna și dumnezeiasca rânduială a guvernării, a devenit o temelie a societății creștine. La modul ideal, această autoritate pământeană rânduită de Dumnezeu lucra în armonie, ca într-o simfonie, cu Biserica. Mai mult decât atât, o guvernare pe pământ adevărată și durabilă, pentru a fi dreaptă și adevărată, trebuie să fie întemeiată pe principiile veșnice și revelate de Dumnezeu ale Ortodoxiei.
În cele din urmă, o realitate foarte importantă a fost și este mărturisită: singur, Dumnezeu este sursa oricărei autorități adevărate. Aici nu vorbim de o dialectică a bisericii și a statului, așa cum se întâlnește mai târziu în Europa Occidentală, și nici nu sunt prezente „teocrațiile” bizare, cum sunt cele care au apărut în Münster sub conducerea anabaptistă. Țarul, în mod ideal, nu a fost niciodată în afara Bisericii sau deasupra legii. El trebuia să fie în primul rând un slujitor al lui Hristos și un slujitor al Evangheliei. Domnia sa era întemeiată pe providența divină.
Acest lucru nu înseamnă că nu apar conducători răi (chiar și în guvernele creștine), dar până la urmă întregul curs al lumii este în mâinile lui Dumnezeu. Faptul că apare și o formă de autoritate rea (în principal pentru că oamenii caută cu vehemență să nu fie conduși de Dumnezeu) este un alt subiect, aici discut despre idealul autorității creștine.
Privind în toate suișurile și coborâșurile istoriei, acest principiu este evident rezultatul strădaniei spirituale (chiar dacă uneori imperfectă) atât a Bizanțului, cât și a Sfintei Rusii. Autoritatea pământească temporală are un rol foarte important: să ajute la călăuzirea oamenilor spre Împărăția cerească veșnică.
Idealul secular modern de guvernare se bazează pe ideologia „iluministă“ și pe evoluția sa ulterioară la nivelul mentalității revoluționare. Strămoșul revoluțiilor moderne, Revoluția Franceză, nu a încercat deloc să ascundă faptul că dorea răsturnarea completă a „tronului și altarului“. Istoria brutală a revoluțiilor seculare sângeroase a stabilit întotdeauna ca ținte primare regalitatea și clerul (și oricine i-ar fi sprijinit). S-a născut și un motto foarte atrăgător: guvernare pentru popor și de către popor. Problema esențială aici este inversarea autorității. În cazul idealului creștin, autoritatea guvernantă (deținută de țar sau președinte) vine în cele din urmă de la Dumnezeu. În democrațiile moderne, se spune că autoritatea guvernantă rezidă în, adică își ia sursa, de la popor. Poporul poate alege pe cine și ce entitate își dorește să îl guverneze (în timp ce, uneori, în anumite cazuri, îl nesocotește pe Dumnezeu). Acesta este umanism pur. (Democrația nu este rea de facto, dar implementarea complet seculară a acesteia este extrem de greșită). Popoarele sunt iluzionate să creadă că ele sunt sursa de autoritate pentru cei care le conduc, atribuindu-și astfel, de parcă ar fi posibil, o autoritate care aparține doar lui Dumnezeu. Iar conducătorii sunt „eliberați“ de ideea că vor răspunde în fața unei Autorități superioare și, astfel, sunt liberi să facă acum tot ce consideră a fi „drept în ochii lor“.
Într-o astfel de inversare, în loc ca guvernul să ajute la pregătirea oamenilor pentru „viața veacului ce va să vie“, el ajunge să-și consume în întregime energia pe împlinirea cerințelor de bază ale oamenilor, căutând să le introducă în dreptul civil. Idei subiective și nebuloase precum „drepturile omului“ și „egalitatea“ înlocuiesc acum realitatea obiectivă a compasiunii și iubirii creștine. Perversiunile și viciile umane devin dictatorii, tiranii existenței umane. Orice încercare de a le stăpâni este numită îngrădire a libertății, încălcare a „drepturilor omului“ și ură. Decăderea umană devine un „drept“ care trebuie protejat și chiar promovat în cadrul legilor civile. „Popoarele“ și guvernele lor încep să creadă că dețin autoritatea, puterea și dreptul de a rescrie definiția moralității și existenței umane. Aceasta este situația în prezent în glorioasele democrații ale Occidentului.
Sfântul Ioan Maximovici pune o întrebare foarte importantă: „De ce a fost persecutat și ucis țarul Nicolae al II-lea?“ Și dă un răspuns înțelept: „Pentru că era țar, țar prin harul lui Dumnezeu. El a fost purtătorul și întruchiparea viziunii ortodoxe asupra lumii, conform căreia țarul este slujitorul lui Dumnezeu, Unsul lui Dumnezeu, și că Lui trebuie să-I dea socoteală pentru poporul care i-a fost încredințat de destin.“
A guverna ca țar era o taină, un mister. La încoronarea țarului rus, acesta intra în altar și se împărtășea la fel ca un preot. Așa cum preotul este obligat să dea socoteală lui Dumnezeu pentru turma care i-a fost încredințată, tot astfel țarului i se amintește pe drept cuvânt că, în cele din urmă, va da socoteală Împăratului împăraților pentru poporul peste care Dumnezeu l-a pus ca domnitor.
Astfel, țarul este imaginea-icoană a realității guvernării cerești. Prin el se reamintește, chiar și celorlalți conducători de pe Pământ, că adevărata suveranitate îi aparține lui Dumnezeu celui Preaînalt, Împăratul tuturor. Țarul ortodox (bizantin și rusesc) mai este văzut și ca forța de stăpânire a haosului social, a anarhiei și a degenerării. Sfântul Apostol Pavel afirmă în 2 Tesaloniceni: Pentru că taina fărădelegii se și lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Și atunci se va arăta cel fără de lege… (2, 7-8a). „Cel care o împiedică“ este înțeles în mod tradițional ca fiind țarul ortodox. Sfântul Ioan Gură de Aur comentează:
„Anume, ori de câte ori imperiul va fi înlăturat, va veni alt stăpânitor. Căci atâta timp cât există teama de imperiu, nimeni nu se va înălța de bunăvoie. Dar când acesta se va destrăma, va fi cuprins de anarhie și stăpânitorul va încerca să atace omul, și pe Dumnezeu.“
Consecințele clare ale situației sunt următoarele: odată ce țarul ortodox împreună cu Imperiul vor cădea, calea va fi liberă pentru antihrist. Antihristul va exploata confuzia și anarhia socială, morală și spirituală ce domină în lume.
Sfântul Ioan Maximovici mai arată:
„Semnificația pentru cursul istoriei a morții martirice a Familiei Imperiale, ceva care o aseamănă cu cele mai semnificative evenimente biblice, constă în faptul că odată cu ea se încheie perioada constantinopolitană a existenței Bisericii lui Hristos și se deschide o nouă epocă martirică, apocaliptică. Ea începe cu jertfa voluntară a ultimului împărat ortodox uns și a familiei sale.“
Așadar, înlăturarea de pe tron și martiriul ultimului țar ortodox au vaste semnificații în plan cosmic.
Poate că lumea nu mai era demnă de un astfel de ideal. Poate că ne iubim cu toții prea mult propria autoritate. Indiferent cum ar fi, după martiriul țarului, lumea a intrat într-o perioadă de haos global nemaiîntâlnit, atât din punct de vedere social, cât și moral. Fundamentele „lumii vechi“ au fost erodate fără încetare. O nouă lume se naște, într-adevăr, dar mă tem că sfârșitul ei a fost profețit de mult timp.
Umanismul secular fără Dumnezeu, anarhist și iconoclast, sub manifestarea comunismului sovietic, i-a ucis fără milă pe țar și pe familia sa, pentru că el era creștin-ortodox și țar. El era imaginea-icoană a guvernării cerești. Prin el se reamintește că omenirea și toată autoritatea ei pământească trebuie să răspundă în fața lui Dumnezeu. Umanismul secular urăște acest lucru. Brutalitatea absolut inumană cu care au fost uciși țarul, soția și copiii săi dezvăluie fața și scopul demonic al secularismului ateu în toate formele sale.
Sper ca acei occidentali sănătoși la cap să audă și să se cutremure, căci agenda fără Dumnezeu care a purtat masca sovietismului este vie și sănătoasă în Occident. Poate că masca umanismului a beneficiat de o înnoire, dar fața demonică din spatele lui rămâne aceeași.
