Copiii ca victime: Conventia privind Drepturile Copilului
Unde CEDAW presupune ca barbatii sunt opresorii femeilor, Conventia ONU privind Drepturile Copilului (CRC – ‘Convention on the Rights of the Child’; Adunarea Generala ONU 1989) descrie parintii ca fiind opresorii copiilor. Implicatiile politice sunt si mai profunde.
ONU si alte organisme internationale si-au exprimat indelung ingrijorarea fata de suferinta copiilor. Cu toate acestea, asa cum ei insisi recunosc, decenii de actiune se pare ca au facut foarte putina diferenta:
„In ciuda unui cadru cuprinzator de instrumente, standarde si angajamente privind drepturile copilului si a primului progres in atingerea obiectivelor convenite, realitatea zilnica pentru milioane de copii din intreaga lume este inca in contrast puternic cu aceste angajamente si obiective: Copiii inca se confrunta cu amenintari majore de supravietuire, lipsa oportunitatii pentru educatie de calitate, sanatate si asistenta sociala adecvate; sunt victime ale celor mai grave forme de exploatare prin munca, exploatare sexuala si abuz, boli, conflict armat, diferite forme de violenta; sunt fortati in casatorii premature si trebuie sa indure practici traditionale daunatoare. Copiii apartinand persoanelor vulnerabile sau copiii aflati in situatiii deosebit de dificile se confrunta cu riscuri deosebite si sunt expusi la discriminare, marginalizare si excludere. Fetitele se confrunta cu riscuri specifice si au nevoie de o atentie deosebita.” (Liniile Directoare ale Uniunii Europene n.d., 3)
Si totusi, nu este clar cum poate un tratat sa protejeze copiii de aceasta amestecatura de orori. Cele mai multe dintre aceste probleme si nemultumiri provin in mare masura din saracie si instabilitate, care sunt cronice in mare parte a lumii. Copiii le sufera in comun cu restul populatiei, inclusiv cu parintii. Majoritatea nu sunt delict in nici un sens aplicabil al cuvantului, si folosindu-le pentru a rationaliza separarea copiilor de toti ceilalti, dand nastere la o „panta” intre ei si propriii parinti si incriminand parintii este cel mai cinic mod posibil de a pozitiona parintii si constituie pur si simplu o alta forma de exploatare care este in multe feluri mult mai cruda decat cea pe care trebuie deja copiii sa o indure. Aceste probleme cu siguranta nu pot fi rezolvate confiscand copiii de la parinti si incriminand parintii in democaratiile industrializate. Si totusi, tocmai aceasta este inselaciunea implicata in CRC.
CRC merge mai departe decat CEDAW privind incalcarea nu numai a suveranitaii nationale, dar si a autoritatii reprezentantilor alesi la nivel national si local: slabeste guvernele statelor vis-a-vis de guvernele federale; ocoleste dispozitiile si protectiile constitutionale pentru libertatea cetatenilor, si diminueaza drastic autoritatea parintilor. CRC submineaza toate autoritatile de sub nivelul ONU: parintii si familia, guvernele locale si cele ale statelor, guvernele nationale sau federale, fiecarei autoritati fiindu-i transferata autoritatea urmatorului nivel si, in cele din urma, catre ONU.
Un scriitor comenteaza: “CRC ofera o ideologie pentru interventia statului’’ nu doar in politica sociala si economica, ci si in cele mai intime colturi ale vietii private (Van Bueren 1999, 692). Ca si CEDAW, doar ca si mai mult, CRC nu este o limitare a puterii guvernului, ci precis opusul: o justificare pentru extinderea ei.
Din cauza CRC, zone de jurisdictie acum constitutional interzise autoritatilor nationale si federale vor deveni subiecte de interventie guvernamentala obligatorie. In tari precum Statele Unite, unde (in teorie) statele fac inca legea familiei mai degraba decat guvernul federal, CRC transfera de la state la guvernul central o serie de puteri, incluzand aceste game largi de eleborare de politici cum sunt educatia si asistenta medicala. Mai mult, autoritatile nationale si federale devin ele insele marionete ale ONU si ale comitetului sau de monitorizare. Intregul principiu federalist – justificarea initiala pentru guvernul si constitutia SUA – ar deveni in mare masura irelevant.
Statele Unite sunt singura tara care nu a ratificat CRC. Ratificarea ar avea implicatii urase atat in Statele Unite cat si in afara lor, nu doar din cauza dimensiunii si influentei lor, dar si datorita metodei sale unice de implementare a tratatelor.
Atunci cand a fost elaborata Consitutia SUA, tratatele inca deserveau rolul lor traditional de acorduri dintre state suverane privind relatiile externe. Din cauza ca conceptiile anterioarele limitau tratatele la chestiuni clare de politica externa, Fondatorii americani au permis ca tratatele sa fie incheiate de presedinte sau Senat, fara participarea mai democraticei Camere a Reprezentantilor, a carei implicare a fost considerata mai putin adecvata desfasurarii diplomatiei. Cum tratatele incep sa semene cu legislatia privind indivizii, prevederile Constitutiei legate de tratate devin o lacuna, permitand grupurilor vocale sa legifereze politica interna folosind dispozitia tratatului, ocolind astfel reprezentantii alesi ai poporului.
Efectul in Statele Unite este de asemenea de asteptat sa fie mai plin de consecinte decat oriunde in alta parte. In alte tari, aplicarea tratatelor este o chestiune politica care tine de politica externa a tarii, dar tratatele sunt inaplicabile de catre instante interne, care in general nu se implica in politicile externe. Numai in Statele Unite, un tratat devine prin stipulare constitutionala „legea suprema a pamantului” (the law of the land), egala cu Constitutia insasi. Aceasta dispozitie impune instantelor nationale aplicarea dispozitiilor sale in mod automat, fara a recurge la tribunale internationale (Farris, 2005).
Desi rolul comitetului de monitorizare a tratatelor este in teorie doar „consultative”, interpretarea sa de conformitate ar fi autoritate in cazul Statelor Unite, obligand efectiv instantele SUA, agentiile guvernamentale si parintii. Nu numai politicile cu privire la familia americana, dar si relatiile dintre membrii familiei in viata privata a propriilor case pe teritoriul Statelor Unite ar fi dictate de un mic comitet ONU format din feministi.
Aceasta lovitura de stat este facilitata de invocarea conceptului discutabil de „lege internationala obisnuita” pentru a incorpora prevederile tratatului in decizii legale interne chiar si daca Statele Unite nu au omologat tratatul. In Lawrence v. Texas (539 U.S. 558, [2003]), Curtea Suprema a invocat dreptul international atunci cand a doborat o lege a sodomiei in Texas, si Curtea a citat in doua randuri CRC in luarea deciziilor: odata implicand pedeapsa cu moartea (Roper v. Simmons [543 U.S. 551 (2005)]) si mai tarziu intr-un caz implicand condamnarea pe viata fara suspendare (Graham v. Florida, Numar registru proces: 08-7412 [2010]). Instantele federale inferioare au aplicat tratate neratificate ca fiind obligatorii pentru Statele Unite.
Astfel, un tratat neratificat poate fi declarat „lege suprema a tarii” – egal cu Constitutia insasi – prin nimic altceva decat opiniile unei elite legale cu un interes mascat in a-si extinde propria putere.
Aceasta utilizare a „dreptului international cutumiar/traditional” duce nebuloasa legii pana la nihilism. Aceasta se referea initial la un numar foarte limitat de practici necontroversate. Deoarece nu exista o autoritate suverana, cum ar fi o legislatura, din care sa derive dreptul international, juristii au urmarit sa codifice practica existenta „cutumiara” (insemnand „universala”). Aceasta aplicare raporta chestiuni de necontestat precum siguranta diplomatilor si pirateria.
„Pentru ca dreptul cutumiar sa apara, trei lucruri trebuie sa fie prezente”, subliniaza Austin Ruse:
„In primul rand, trebuie sa existe uniform o practica universala de stat. Asta inseamna ca toate tarile trebuie sa o practice. In al doilea rand, aceasta practica trebuie sa fie continua pentru o perioada lunga de timp. Nu se poate intampla peste noapte si nici chiar in cateva decenii. In al treilea rand, statele trebuie sa o practice pe baza intelegerii faptului ca au o obligatie legala sa o faca. Este o stacheta foarte inalta si explica de ce sunt atat de putine elemente considerate drept international obisnuit. Dreptul international obisnuit nu poate fi stabilit din documente fara caracter obligatoriu si nici nu poate fi implementat in 15 ani. E nevoie de decenii si chiar de secole.” (2010)
Cu toate acestea, in ultimii ani radicalii in probleme de sex si gen au incercat sa accelereze procesul de a vedea ratificate propriile lor opinii foarte inovatoare ca lege „obisnuita”, chiar daca aceste opinii au provocat un dezacord puternic si au dus la comportamente care nu s-au mai practicat. „Sustinatorii avortului creeaza un caz, ca si cum daca repeta de indeajuns de multe ori fraza ‘sanatate reproductive” in documente ONU fara caracter obligatoriu atunci a fost obtinuta o lege internationala cutumiara”. (Ruse 2010)
Aceasta tactica transforma legea intr-o tinta pentru juristi indiferent de moda ideologica pe care doresc sa o institutionalizeze: nici un legislativ (Parlament) pentru a o pune in act; nici un public necesar pentru a o aproba; nici alegeri necesare pentru a o ratifica; nici un mecanism de abrogare; nimeni nu poate fi facut responsabil. Nici o formulare precisa nu este vreodata codificata.
Nimic mai mult decat opiniile momentane ale unei gasti judecatoresti de elita pentru a declara instant ca „obisnuit” orice le trece prin cap; fara macar sa trebuiasca sa precizeze despre ce e vorba, devine imediat „lege” in intreaga lume, chiar daca marea majoritate a omenirii nici nu a auzit de ea, nu a aprobat-o sau s-a opus cu fermitate.
Esenta CRC este atacul asupra parintilor. Aceasta conventie permite si chiar impune guvernelor sa suprascrie orice decizie a oricarui parinte, daca asistentul social al guvernului nu este de acord cu aceasta. Copiii pot cere interventia guvernului pentru orice sarcina de acasa sau restrictie cu care nu sunt de acord. Domenii de jurisdictie care acum sunt interzise guvernului federal (sau oricarui guvern) ar deveni subiectele interventiei federale mandatate. Puterea centralizatoare si autoritara a CRC este in mod succinct transmisa in observatiile ca, daca va fi ratificata, „palmuirea ar putea deveni un delict federal” (Farris 2008, 5)[1].
Un concept cheie in CRC ofera guvernelor puterea sa determine „ce e mai bun in interesul copilului” pentru fiecare copil. Aceasta dispozitie suna fara obiectie. Totusi, asa cum americanii, englezii si altii au descoperit deja in legea interna a familiei, standardul „interesul superior” este extrem de distructiv pentru drepturile pamantesti si familiale. Le permite oficialilor guvernului sa decida „interesul superior” al copiilor altora, uzurpand acea prerogativa a parintilor, desi acestia nu au comis nici o infractiune. In consecinta, transfera controlul copiilor de la parinti la functionarii de stat, pana la punctul de a alunga parintii care nu au facut nimic illegal de langa proprii lor copii (Baskerville 2007, cap. 1).
Autoritatea legala asupra copiilor e de mult timp recunoscuta ca apartinand parintilor, pana cand acestia o pierd cumva. „Este un canon de lege de sute de ani ca parintii vorbesc in numele copiii lor minori”, declara Potter Stewart de la Curtea Suprema de Justitie din SUA. „Atat de adanc impregnate in traditiile noastre este acest principiu incat Constitutia insasi poate obliga statul sa o respecte.” (citat in Baskerville 2007, 78). Parintii, nu guvernele, decid cel mai bun interes al propriului copil; altfel ei nu sunt parinti. Instantele au recunoscut de mult „ca legaturile naturale de afectiune ii motiveaza pe parinti sa actioneze in interesul superior al copiilor lor” (citat in Baskerville 2007, 78).
Fara a fi cunoscut de majoritatea parintilor, acest principiu numai ca nu a fost anulat de recentele inovatii din legea interna americana, britanica si a altor state, dar CRC nu este cu siguranta singura amenintare la adresa lui. Contrar cu aceste precedente aparent neechivoce, este ceva normal acum in familiile americane de a presupune exact opusul: ca „cel mai bun interes al copilului este perceput ca fiind independent de parinti”, asa cum scrie un practician, „si este necesara o inspectie a instantei pentru a proteja interesele copilului” (Williams 1994, 2).
CRC ar pune mai multa presiune internationala asupra acestui principiu. Asa cum profesorul Van Bueren recunoaste. „Interesul superior ofera celor care iau decizii si fac politica autoritatea de a substitui cu propriile decizii pe cele ale copilului sau ale parintilor”, justificand ca e bazat pe considerente privind interesul copilului.
Astfel, [CRC] contesta conceptul ca viata de familie este intotdeauna in interesul superior al copilului si ca parintii sunt intodeauna capabili sa decida ce este mai bun pentru copii” (1998, 46). Dar nu contesta prezumtia substitutiva ca interventia guvernului in viata de familie este intotdeauna in cel mai bun interes al copiilor si ca oficialii guvernamentali sunt intotdeauna capabili sa decida ce este mai bine pentru copiii altora. Se presupune ca nu este nevoie de parinti si familii pentru copii si ca oficialii guvernamentali nu datoreaza parintilor nici o explicatie pentru a le indeparta copiii de langa ei, alta decat ca functionarii stiu cel mai bine.
Cele mai multe situatii de erodare a drepturilor parintesti sunt cazurile de divort, unde principiul „interesului superior” a fost dezvoltat. Luand nota de faptul ca standardul se aplica, de asemenea, in cazuri de divort pe prezumtia ca unitatea de familie a fost stricata, observa Michael Ferris, „daca acest tratat [CRC] devine obligatoriu[2], toti parintii ar avea acelasi statut juridic ca si parintii abuzivi, deoarece guvernul ar avea dreptul sa anuleze orice decizie parinteasca in cazul in care considera ca alegerea parintelui e contrara interesului superior al copilului” (2006; vezi de asemenea Baskerville 2007, cap. 1). Acesta este intocmai statusul pe care parintii divortati il au acum, abuzivi sau nu, indiferent daca au contribuit la divort sau au fost de acord cu el sau nu.
O dispozitie conexa cere „dreptul copilului de a participa” in toate chestiunile care-l privesc. Articolul 12 prevede ca guvernele semnatare „ar trebui sa asigure copilului care este capabil sa-si formeze propriile opinii dreptul de a si le exprima liber in toate chestiunile care privesc copilul, opiniile copilului acordandu-li-se greutate in functie de varsta si maturitatea copilului” (Adunarea Generala ONU, 1989). Dar ce copil nu este „capabil de a-si forma propriile opinii”? Si impotriva cui trebuie guvernele nationale sa „asigure” acest drept al copilului de a-si exprima parerile despre, sa zicem, teme pentru acasa sau treburi sau ore de culcare? Aceasta dispozitie in realitate institutionalizeaza „dreptul” copiilor de a nu se supune si de a se razvrati impotriva parintilor, si pune statul de partea copilului, sub acoperirea dreptului international. „Conventia protejeaza potential drepturile copilului care nu este de accord in mod filozofic cu obiectivele educationale ale parintilor”, scrie Van Bueren (1995, 745). Ce face dezacordul sa fie „filozofic”? Care este diferenta intre acest tip de dezacord si un copil care (filozofic) pur si simplu nu doreste sa-si faca temele?
O ironie izbitoare a CRC este protectia revendicata a „intimitatii” copilului. Articolul 16 prevede ca „nici un copil nu ar trebui sa fie supus unei interventii arbitrare sau ilegale privind intimitatea sa, familia, casa sau corespondenta” si „copilul are dreptul la protectia legii impotriva unor astfel de interferente sau atacuri”. Dar, din nou, intrebarea este „Protectie fata de cine altcineva decat fata de propriii sai parinti?” Autorizarea functionarilor guvernamentali sa protejeze aceasta „intimidate” este in ea insasi o autorizatie de a incalca intimitatea familiei. Aceasta implicare ilustreaza modul in care conceptul de confidentialitate – desi valabil (si subevaluat de catre multi avocati ai familiei) – este lipsit de sens in afara contextului familiei.
Toate aceste dispozitii ar putea suna inofensive si chiar laudabile in efortul de a proteja adultii impotriva represiunii guvernamentale. Cand sunt aplicate copilului, totusi, au ca efect eliminarea parintilor si a oricarei autoritati dintre copil si stat.
Aceasta implicare ilustreaza cu claritate modul in care familia este esentiala libertatii si modul cum statul, cand pretinde ca protejeaza „drepturile”, „libertatea” si „intimitatea” fara autoritatea de mediere a familiei, poate fi vulpea care promite sa protejeze cotetul de pasari.
Aceste dispozitii permit oficialilor guvernamentali sa pozeze in purtatori de cuvant si aparatori ai copiilor altora – copii pe care nu ii cunosc si pe care nu ii iubesc. Totusi, altruismul acestor functionari este asumat fara intrebari, in timp ce parintii sunt discreditati ca egoisti ce-si promoveaza propriile interese, care sunt considerate a priori contrarii celor ale propriilor lor copii. Mentalitatea exprimata aici, conform unui ideolog, este aceea ca
„interesele copilului ar trebui sa fie in centrul oricarei decizii. In cazul in care copilul este capabil sa articuleze o perspectiva, copilul ar trebui sa aibe consiliere pentru a-si aduce parerea in fata instantei si instanta ar trebui sa o ia serios in considerare. Chiar si in cazul in care copilul nu este in masura sa articuleze o viziune, avocatul copilului poate oferi o evaluare axata pe necesitatile copilului. Din cauza ca interesele copilului pot fi diferite de ale unuia sau de ale ambilor parinti, copilul trebuie sa fie auzit”.
Ceea ce este descris ca fiind ‘vocea’ copilului vine din gura unui avocat sau a vreunui alt oficial guvernamental. Parintii nu sunt lasati cu nici o alta autoritate asupra propriilor copii decat o alta ‘voce’ pe care oficialii o pot lua in seama sau o pot ignora dupa cum doresc: „Dand copilului un glas, totusi, nu este neaparat ‘conflict’. Ascultand copilul nu inseamna sa nu fie ascultati parintii sau altii implicati in disputa. Cheia este de a adauga vocea copilului la vocile celorlalti prezenti” (Elrod 2007, 869, 882–83).
Intr-adevar, este dificil sa vedem cum CRC ar avea alt scop decat cel de a neutraliza si elimina parintii si astfel sa desfiinteze familia. „Nici o critica nu a fost adusa celor din Irlanda si Marea Britanie pentru ca nu au luat in considerare parerea copilului in acele cazuri cand parintii si-au lasat copiii la orele de educatie sexuala”, scrie Farris. „In mod identic nu a existat nici o critica atunci cand nu a fost luat in considerare punctul de vedere al copilului in decizia de a inscrie copilul in scoli guvernamentale (de stat).”
Farris concluzioneaza: „Se pare ca dorintele copilului par sa atraga o atentie deosebita doar atunci cand parintii doresc ceva diferit de dorintele guvernului” (2008).
Intregul sistem incearca sa valorifice si sa exploateze stilul rebel al copiilor si adolescentilor si sa-l concentreze asupra parintilor. „In mod normal, atunci cand copiii se razvratesc impotriva parintilor lor, societatea se burzuluieste” observa o echipa de cercetatori. „Totusi, ONU incearca sa infiinteze, in politica si in drept, structuri care favorizeaza acest tip de rebeliune.”
Ei dau acest exemplu: „Raportul comitetului ONU pentru Belize recomanda guvernului sa instituie mecanisme legale pentru a ajuta copiii sa-si conteste parintii, incluzand accesul la un ‘mecanism independent pentru copii’ care sa se ocupe de plangerile de incalcare a drepturilor lor si sa ofere remedii pentru astfel de incalcari”. Cu alte cuvinte, CRC sugereaza ca statul sa creeze o entitate care sa supravegheze parintii, o structura care sa le permita copiilor din Belize sa-si conteste parintii in instanta” (Fagan, Saunders si Fragoso 2009, 13).
CRC permite ONU si oficialilor guvernamentali sa solicite cheltuieli privind anumite politici si efectiv sa controleze bugetele. Un raport al ONU citeaza Moldova (cea mai saraca tara din Europa) pentru „sprijinul financiar inadecvat din partea statului”: „Comitetul recomanda cu tarie ca partidul la guvernare… sa majoreze mai departe alocarile bugetare pentru punerea in aplicare a drepturilor recunoscute in Conventie” (Comitetul ONU privind Drepturile Copilului 2009, 3–4). Sub masca drepturilor omului, ONU nu opreste nici o represiune, ci incearca sa controleze deciziile privind cheltuielile natiunilor suverane. Comitetul a criticat de asemenea Austria, Australia, Danemarca, Regatul Unit si alte tari pentru ca nu cheltuie suficient pentru anumite elemente pe care comitetul le prefera. Potrivit interpretarii existente a comitetului CRC, este ilegal ca o natiune sa cheltuiasca mai mult pentru apararea nationala decat pentru ajutorul social al copiilor (Ferris, 2008). In Statele Unite, guvernul federal ar fi imputernicit sa reglementeze educatia, sanatatea, viata de familie sau orice zona considerate adecvata de ONU.
Ca orice masinarie socialista, acest aparat este de asemenea un mijloc de a favoriza financiar clienti favorizati, in acest caz grupuri care sunt implicate profesional in ajutorul social al copiilor. ONU cere contribuabililor moldoveni sa finanteze grupuri de presiune (denumite eufemistic „societate civila”) si „recomanda ca partidul de guvernare sa continue sa furnizeze sprijin financiar si material ONG-urilor [organizatii nonguvernamentale] care lucreaza pentru protectia si promovarea drepturilor copiilor” (Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului 2009, 4-5).
In ciuda pretextului aparent altruist de a proteja bunastarea copiilor (care aduce aminte de axiomul de auto-servire al epocii comuniste – „Nimic nu este prea bun pentru muncitor”), oficialii ONU pur si simplu jefuiesc Moldova si transfera veniturile fiscal de la cetatenii saraci prietenilor lor, care devin extensii ale guvernului. Acest aranjament creeaza ceea ce unii numesc „GO-NGO-uri”- organizatii nonguvernamentale create de guvern. „La ce punct finantarea guvernamentala a ONG-urilor le face sa nu mai fie ONG-uri?” Daca Moldova ar urma sa indeplineasca dorintele ONU si sa finanteze aceste organizatii nonguvernamentale, cat de nonguvernamentale spera sa ramana?” (Drepturile Parintilor n.d.).
CRC este cu adevarat uluitor in incercarea sa de a uzurpa si centraliza puterea. Uzurpa in mod eficient autoritatea parintilor, a guvernelor alese in mod democratic la toate nivelele si a constitutiilor nationale ale oamenilor din toate tarile de pe glob – toate pentru un comitet neales ONU format din 18 feministi. Ca atare, plaseaza inceputul guvernarii mondiale in versiunea politica a mainii care ar putea fi cea mai puternica din lume: „mana care leagana copilul”.
Aplicarea Legii ca Drept al Omului
Continuand logica, CEDAW si CRC sunt cea mai izbitoare amenintare la adresa drepturilor omului in numele drepturilor omului; efortul de a transforma punerea in aplicare a dreptului penal intr-o chestiune de „drepturile omului” – pentru protectia nu a acuzatului, ci a acuzatorului.
Prin acest argument, presupusii infractori sunt cei care incalca drepturile omului; ei sunt pusi in aceeasi categorie cu tiranii si dictatorii – cu alte cuvinte, acuzatiile sunt politizate, ocolind protectiile oferite de procesul judiciar si facand acuzatul vinovat practic prin acuzatie.
Si aici cele mai avansate chestiuni sunt cele in materie de sexualitate si familie. Dezvoltarea cea mai inovatoare in legea drepturilor omului este campania de clasificare a „violentei domestic” ca o incalcare a drepturilor omului. „Pana de curand a fost dificil de conceput violent domestica a fi o chestiune a drepturilor omului in temeiul dreptului international”, recunosc feministii (Thomas si Beasley 1993, 37). Sunt motive logice pentru care ar trebui sa fie dificil de conceput. „Drepturile omului” se presupun a fi despre represiunea guvernamentala, nu despre delicte obisnuite.
Violenta domestica nu are nici o legatura cu drepturile omului. Nimeni nu sugereaza ca furtul si incendierea, atunci cand nu sunt comise de agenti guvernamentali, sunt „incalcari ale drepturilor omului”. Sunt delicte pentru care sistemul de justitie ori prevede ori nu prevede. Daca nu prevede, sistemul e disfunctional, dar aceasta disfunctie nu are nimic de-a face cu drepturile omului. „In practica traditionala a drepturilor omului statele sunt trase la raspundere doar pentru ceea ce fac direct sau printr-un agent, neatingandu-se de faptele persoanelor pur private – cum sunt infractiunile de violenta in familie – in afara responsabilitatii statului” recunosc feministii (41).
„Nerespectarea sistematica a legilor impotriva jafului armat de catre actori privati nu este o problema a drepturilor omului; doar indica o problema serioasa in fata unei infractiuni comune.” (42) Sa sustii in continuare contrariul inseamna sa absorbi punerea in aplicare a oricarei legi penale in „drepturile omului”. „Statele nu pot fi trase direct la raspundere pentru acte de violenta a indivizilor privati deoarece toate infractiunile violente ar constitui apoi abuz al drepturilor omului pentru care statele ar putea fi trase la raspundere directa in cadrul dreptului international” (43). Cealalta implicatie, care nu este mentionata de feministi, este aceea ca acuzatii insisi, indivizii, nu doar statele in care traiesc, ar fi direct sub incidenta dreptului international.
Totusi, acel curs este tocmai cel pe care acesti feministi si altii doresc sa-l urmeze: inlocuirea dreptului penal apolitic si a protectiei acuzatilor, impusa de process, cu urmarirea penala politica ce caracterizeaza campanile de drepturile omului impotriva tiranilor si dictatorilor.
Rezultatul este previzibil, ironic: conceptul de „drepturile omului” este transformat intr-o reteta pentru justitia mafiota nu impotriva figurilor politice publice, ci a persoanelor private care nu au fost condamnate pentru nici un delict si care nu au nici o platforma publica prin care sa se poata apara. „Mai recent totusi, conceptul de responsabilitate a statului s-a extins pentru a include nu numai actiunile comise direct de catre state, dar si esecul sistematic al statului de urmarire in justitie a actelor [presupuse] comise fie de agenti guvernamentali de nivel scazut, fie de actori privati”, ne este spus. In aceste situatii, desi statul nu comite de fapt [presupusul] abuz primar, faptul ca nu urmareste in justitie acest [presupus] abuz denota o complicitate la el.” (Thomas si Beasley 1993, 41)
Ce justifica aceasta inovatie? Din nou, presupusa opresiune a femeilor, totusi cu putine lamuriri despre ce anume inseamna asta si cu putine dovezi ca s-ar fi si intamplat.
„Studii moderne sugereaza ca… departe de a fi un loc de siguranta, familia poate sa fie [un] ‘leagan al violentei’ si ca o mare parte a acestei violente este indreptata contra membrilor feminini din familie” (Thomas si Beasley 1993, 43–44, citand Connors 1989)[3]. Nici o dovada nu este prezentata pentru aceste afirmatii vagi de „violenta” nespecificata; un grup de ideologi citeaza un alt ideolog, care mentioneaza „studii”, din care doar unul, al Natiunilor Unite, este citat.
Activitatea ONU citata nu ofera, de asemenea, nici o specificatie sau proba, ci doar generalizari suplimentare vagi: „Femeile… sunt in mod serios private de drepturi umane fundamentale. Femeilor nu le este doar refuzata egalitatea in echilibrul populatiei lumii, dar le este si refuzata adesea libertatea si demnitatea, si in multe situatii sufera incalcari directe ale autonomiei lor psihice si mentale” (Connors 1989, (3)). Ce anume constituie „incalcari ale autonomiei lor psihice si mentale” nu este explicat, dar persoane nespecificate (si necertificate) sunt se pare vinovate pentru aceste incalcari si trebuie pedepsite.
Feministii recunosc de fapt ca nu au dovezi pentru afirmatiile lor privind familiile violente. „Desi exista dovezi anecdotice ale unei incidente coplesitoare in randul violentei domestice, informatiile grele sau anchetele la scara larga cu privire la delicate conjugale, hartuire sau viol, au fost adesea greu de obtinut sau cu totul indisponibile” recunosc doi dintre ei. „Nu au fost colectate date nationale privind omuciderea pe sexe, si statistici privind hartuirea sexuala si violul, unde se gasesc, sunt de obicei stranse de mana si rareori intr-un mod sistematic” (Thomas si Beasley 1993, 57). Cu alte cuvinte, nu exista nici o dovada ca „violenta domestica” este o problema aparte fata de alta infractiune.
Este bine stabilitit, de fapt, ca o familie intacta este cel mai sigur mediu pentru femei si ca cea mai mare parte a violentei apare dupa dizolvarea familiilor (Baskerville, 2007, cap. 4). Departe de a avea dovezi pentru teza „leaganul violentei”, feministii ignora date clare care demonstreaza tocmai contrariul.
Cu toate acestea, chiar daca pot fi furnizate dovezi concludente, inca nu este clar cum anume dovezi statistice in problema unei infractiuni justifica reclasificarea ei ca incalcare a drepturilor internationale ale omului. Violenta domestica este o problema legata de drepturile omului aparent pentru ca implica „discriminare”. Particularitatea descrierii unei presupuse infractiuni cu violenta ca „discriminare” (poate ca e bine de intrebat cate victime ale talhariilor si jafurilor armate s-ar vedea in primul rand ca obiecte de „discriminare”) se spune ca e justificata de „esecul statelor de a condamna aceasta violenta si de a-si indeplini obligatiile lor internationale pentru garantarea egalitatii de protectie a femeilor in fata legii” (Thomas si Beasley 1993, 48). Chiar si acceptand aceasta logica, nu este furnizata nici o dovada privind acest esec, caci, asa cum cercetatorii recunosc, ea nu exista: „Desi informatiile privind raspunsul guvernului la aceasta problema sunt inca minime, cercetarile sugereaza ca investigarea, urmarirea penala si condamnarea infractiunilor de violenta domestica au loc cu frecventa mult mai scazuta decat alte infractiuni similar” (Thomas si Beasley 1993, 46). Dar iarasi, nici o astfel de „cercetare” nu e prezentata.
Aceste afirmatii nu sunt de fapt doar fara suport, dar sunt si exact opusul adevarului, asa cum oameni de stiinta de renume au si stabilit deja. Chiar daca acceptam logica „discriminarii”, ea este umbrita de un fapt simplu, dar incontestabil, asupra caruia feministii sunt tacuti: nu exista nici o dovada ca „violenta domestica” este savarsita mai ales impotriva femeilor. Dimpotriva, este bine stabilit de studii de-a lungul deceniilor (inclusiv ale ideologilor feministi) ca barbatii sunt victime ale violentei domestice la aproximativ aceleasi rate ca si femeile (Fiebert 2010). Aceasta constatare in sine sugereaza grave probleme in definirea violentei impotriva femeilor ca „discriminare”, care e unica justificare de a nu o lasa in seama legii penale obisnuite.
In ceea ce priveste afirmatia ca violenta domestica este pedepsita „cu mult mai putina frecventa” decat alte infractiuni, este, de asemenea, diametral opusa adevarului. Chiar si in dreptul intern, violenta domestica este intr-adevar abordata foarte diferit de infractiunile standard: implica metode mult mai draconice, mai severe, asa cum oamenii de stiinta au inceput sa documenteze. „Reguli relaxate ale probelor si cererea mica de dovezi” („preponderenta dovezilor” mai degraba decat standardul penal normal de „fara nici un dubiu rezonabil”) permite instantelor sa condamne si sa pedepseasca inculpatii impotriva carora nu exista dovezi (Verkaik 2001). David Heleniak, numind legea violentei domestice „un fiasco in curs” (2015, 1042), a identificat numeroase incalcari ale protectiilor procedurale standard in statutul statelor. In cazurile violentei domestice nu este necesara prezumtia de inocenta, dovezile din auzite sunt acceptate si acuzatii nu au nici un drept sa-si confrunte acuzatorii (vezi de asemenea Young, 2005). Cazurile de violenta domestica implica rareori un proces si aproape niciodata un juriu, si nici un inculpat nu este vreodata achitat. Un studiu a constatat ca toti cei arestati pentru violenta domestica sunt pedepsiti (Gover, MacDonald si Alpert 2003, tabelul 11). In Marea Britanie, Canada si Statele Unite, au fost create „instante pentru violenta in familie” special pentru scopul expres de a accelera condamnari predeterminate si de a face fata mai multor pedepse (Baskerville 2007, cap. 4). Multe jurisdictii, cum ar fi Warren County, Pennsylvania, folosesc marturii preprintate, pe care inculpatii trebuie sa le semneze in durerea incarcerarii, afirmand: „Mi-am hartuit fizic si emotional partenerul”. Acuzatul trebuie ca apoi sa descrie violenta, chiar daca insista ca nu a comis-o. „Sunt responsabil pentru violenta comisa”, sustin documentele. „Comportamentul meu nu a fost provocat.”
Este destul de clar ca intreaga categorie a „violentei domestice” este creata artificial pentru a evita protectiile conferite prin procesul penal. Cuvintele avocatilor (incluzand omisiunea consecventa a cuvantului „presupus” in nivelarea acuzatiilor penale) dezvaluie o prezumtie de vinovatie si un zel de a pedepsi. Infractiuni inovatoare, ca violenta domestica, exista tocmai pentru a pedepsi pe cei care nu pot fi condamnati cu dovezi. Odata ce acest lucru este inteles, devine simplu de vazut cu ce usurinta se imprastie pentru a fi prezentat in continuare ca o problema a „drepturilor omulu”: acuzatii privind drepturile omului de acelasi tip sunt definite vag si se pronunta in mod degajat, necesita putine probe, sunt foarte politizate si sunt orientate spre condamnare si pedeapsa.
Dar cea mai uluitoare pretentie privind „violenta” domestica este faptul ca trasatura sa centrala – si cea care o deosebeste in final de agresiunea violenta standard – este ca in cele mai multe cazuri nu este violenta. Recenta hotarare a Curtii Supreme din Marea Britanie in care „critica” si „refuzarea banilor” lipsirea de mijloace financiare) constituie violenta domestica pur si simplu rectifica practica oficiala folosita de mult timp „Striga la partener” 2011). „Violenta domestica nu e restrictionata la violenta fizica”, potrivit Ministerului de Interne, care guverneaza aplicarea legii; „poate include abuz psihologic, emotional, sexual si economic” (Tacket 2004, 1).
In acelasi fel, Departamentul de Justitie din SUA include „subminarea sentimentului de valoare proprie si/sau a respectului de sine a unei personae” ca violenta domestica. „Violenta domestica poate fi reprezentata de actiuni fizice, sexuale, emotionale, economice sau psihologice… care influenteaza alta persoana” proclama departamentul. Printre crimele incluse in definitia sa de „violenta” sunt „criticarea constanta, diminuarea abilitatilor unuia [si] poreclirea” (Departamentul SUA de Justitie n.d.) Pe scurt, violenta domestica poate fi aproape orice. Sub presiunea feminista, organele de executare a legii redefinesc cuvintele in ceva lipsit de sens, ceea ce le da libertatea de a urmari practic pe oricine, pentru orice aleg ei sa interpreteze ca infractiune.
Aceasta situatie evidentiaza tocmai motivele pentru care anumiti functionari au fost reticenti in trecut la a condamna unele presupuse incidente: pentru ca nu a existat nici forma de violenta. Dupa ce a parcurs o multime de presupuse povesti de groaza din jurul lumii in care politia nu a reusit sa pedepseasca „violenta” (toate dintr-un raport ONU nedocumentat), un ideolog feminist descopera faptul ca politia a aderat la o „definitie ingusta a violentei domestice deoarece se refera doar la violenta fizica si deci exclude violenta sexuala si psihologica” (Moore 2003, 97.) Cu alte cuvinte, politia nu a condamndat „violenta” pentru ca nu a existat violenta.
Aceasta impresionanta caracteristica a campaniilor privind violenta domestica, dificil de inteles pentru neinitiati, tine loc si de altminteri tendinta particulara in ideologia feminista de a o lungi cu explicatiile „de ce violenta este rea”. „Violenta este un nemaipomenit afront fata de nucleul si de notiunile de baza ale civitatii si cetateniei” declara un ideolog. „Violenta asalteaza viata, demnitatea si integritatea personala. Incalca norme fundamentale de coexistenta in pace” (Romany 1993, 87). Asemenea judecati de valoare pe care nimeni nu le contrazice – absolut nimeni– sunt necesare doar pentru a astupa gurile celor, odata ce descopera ce exact inseamna „violenta” in discutie, ar fi tentati sa concluzioneze ca nu este totusi foarte serioasa.
Cum poate este deja evident, daca cineva a fost victima „discriminarii” de gen si a protectiei inegale a legilor privind violenta domestica, este acuzat intotdeauna barbatul. Intr-adevar, de fapt persecutia barbatului sub isteria violentei domestice se potriveste cu descrierea standard a abuzurilor drepturilor omului asa cum au fost practicate de unele din cele mai represive regimuri moderne: acuzatii fabricate in mod evident (Kiernan 1988; Epstein 1993; Kasper 2005; Dutton si Corvo 2006), reguli lejere de decizie, suspendarea dreptului la un proces echitabil, incarcerare fara proces si instante special politizate care nu achita niciodata. Totusi grupurile de „drepturile omului” nu sunt doar tacute privind aceasta situatie, dar o si incurajeaza si o aplauda.
In alte zone ale legii drepturilor omului, atentia este axata pe protectia acuzatului, mai ales cand acuzatiile sunt discutabile. Totusi aici avocatii „drepturilor omului” devin acuzatorii si cer mai multa pedeapsa, pana la punctul de suspendare a garantiilor procedurale datorate. Inarmate cu acuzatii de violenta domestica bolnavicios definite, grupurile pentru drepturile omului sustin mai multe arestari si mai multa pedeapsa in numele drepturilor omului, netinand cont daca dovezile indica sau nu ca acuzatul ar fi vinovat. Invatam chiar ca violenta in familie constituie „tortura private” (Meyersfeld 2003, 373) si ca „Amnesty International considera violenta domestica o forma de tortura”[4], afirmatii care demonstreaza o dorinta Orwelliana de a redefini cuvinte si care devalorizeaza campanile impotriva torturii reale.
Ca definitia drepturilor omului politizeaza aplicarea legii este evidenta din modul in care campania implica mai mult decat pur si simplu urmarirea penala a infractorilor; implica, de asemenea, schimbarea opiniilor politice. „Violenta domestica nu este aleatorie – adica este directionata catre femei din cauza ca sunt femei si urmareste sa impiedice femeile din exercitarea drepturilor lor”, ne este spus. „Ca atare, este un factor esential in mentinerea statutului subordonat al femeilor.” Feministii iau in deradere „falsa concluzie ca tot ce [guvernele] trebuie sa faca pentru a elimina violenta domestica este sa condamne [presupusii] agresori la fel ca si in alte delicte violente” – cu alte cuvinte, sa observe protectia egala a ctatenilor in fata legilor. In schimb, guvernele trebuie sa completeze pedepsele prin instruirea populatiei in opiniile corecte. „Comunitatea international” are nevoie de autoritatea de a „directiona un stat sa adopte un program social anume pentru a schimba atitudinile discriminatorii”.
Aplicarea legii devine astfel inseparabila de o ideologie politica, ce trebuie raspandita in randul populatiei (si finantata de catre ea) ca o chestiune a „drepturilor omului”. Pe masura ce conceptul de responsabilitate de stat evolueaza mai departe in dreptul international, organizatii ale drepturilor omului ar putea mai usor sa traga la raspundere guvernele pentru incapacitatea lor de a contracara distorsiuni sociale, economice si atitudinale care stau la baza si perpetueaza violenta domestica” (Thomas si Beasley 1993, 58–60). Oamenii trebuie facuti sa vada problema ca plecand de la propriile lor opinii ideologice incorecte sau ceea ce un invatat numeste „forma vicleana de gandire”, care trebuie inradacinata de catre mecanismele de stat deoarece ele „constituie baza tuturor practicilor discriminatorii si violentei impotriva femeilor”. Reeducarea mandatata de guvern „pentru a modifica idei ideologice, sociale si culturale existente, care perpetueaza in orice fel idea ca femeile sunt inferioare barbatilor” va fi necesara. „Astfel de programe educationale sunt imperative daca cineva incearca sa schimbe atitudinea oamenilor fata de practicile religioase si cele traditionale” (Moore 2003, 106–10).
Iata ca am ajuns la concluziile logice staliniste ale ideologiei. Se pare ca acum femeile sunt asuprite nu prin discriminarea de gen, ci prin exact ce feministele insele au cerut cu stridenta egala: neutralitatea de gen. Amandoua sexele sunt egale, dar unul e mai egal ca altul:
„Tratand violenta in familie ca fiind pur si simplu o problema de protectie egala si configurand tratarea barbatilor ca standardul pe care ar trebui sa-l folosim pentru masurarea tratamentului femeilor in societatile noastre, s-ar putea de fapt sa faca un deserviciu femeilor si sa mascheze caile in care violenta domestica nu este doar o alta infractiune comuna. Norma de neutralitate de gen in sine, incorporata in tratatele drepturilor omului si in dreptul international traditional, ar putea sa intareasca discriminarea de gen in aplicarea legii si sa ascunda faptul ca legile drepturilor omului trebuie sa se ocupe direct cu abuzurile gen-specifice si nu doar cu esecuri gen-specifice de a oferi protectie egala. Norma neutralitatii de gen ar putea parea ca necesita doar tratament egal al barbatilor si al femeilor, cand de fapt, tratamentul egal in cele mai multe cazuri nu este adecvat.” (Thomas si Beasley 1993, 61)
Neutralitatea de gen este partinire de gen. Nonviolenta e violenta. Procesul de drept al legii incalca drepturile omului. Cuvintele pot fi redenumite sa insemne orice o agenda politica cere sa insemne.
Si poate cele mai extreme sunt cerintele feministe ca statul sa supuna controlului toata viata de familie si cea privata, in numele drepturilor omului. „Conceptul binar al publicului care se opune privatului, in lege si societate, are un impact negativ asupra oportunitatii femeilor de a se bucura de drepturi fundamentale ale omului, cu referire specifica la prejudiciul suferit in cazurile de violenta in familie’’ (Moore 2003, 93). In alambicata lume academica feminista, aceasta afirmatie, de asemenea, este repetata iar si iar ca o incantatie, din cauza ca cercetatorii feministi nu doar refuza sa recunoasca vreo distinctie intre public si privat, dar vocifereaza vehement impotriva. „Violentei in familie ii poate fi gasita urma in… presupunerile privind rolul sexelor si ierarhiilor in familie. Ca rezultat, distinctia liberala dintre privat/familie si public/stat cade.” (Bahar 1996, 106)
Pentru a pedepsi infractiunea reala desigur nu este necesar controlul vietilor private ale cetatenilor nevinovati. Acte de violenta fizica reala comise in casa, sau oriunde altundeva, pot fi pedepsite infractional fara violarea teritoriului personal si a intimitatii familiei, sa nu mai vorbim de negarea ca astfel de teritoriu exista. Feministii recunosc ca „din moment ce violenta, in esenta, perpetueaza raul altora, aceasta actiune nu ar trebui legitim protejata de caracterul privat” (Moore 2003, 104). Cu alte cuvinte, sa pedepsesti adevarata infractiune nu necesita desfiintarea vietii private. Si totusi ei propun sa o desfiinteze oricum. Intr-adevar, daca literatura feminista despre drepturile omului, daca nu literatura feminista in general, are o tema centrala, este aceea ca nici o sfera de viata nu e legitima daca „nu e reglementata de stat”.
„Aceasta lipsa de reglementari ale sferei private se manifesta insasi printr-o absenta de „legi care condamna in mod specific violenta in familie” (care include si violenta „psihologica”) (Moore 2003, 93, 95), chiar si daca nu este o absenta de legi standard impotriva agresiunii cu violenta. Deoarece pretinsa „violenta” nu este violenta, acest proiect n-are nimic de-a face cu protejarea cuiva de daune fizice. Este parte dintr-un program pur politic a folosi cu buna stiinta acuzatii penale false pentru a eradica familia si pentru a dobandi putere guvernamentala peste cele mai intime aspecte ale vietilor cetatenilor. „Excluderea de la aceste reglementari a sferei private… faciliteaza si incurajeaza continuarea suprimarii femeii dominantei barbatului in cea mai importanta unitate a societatii, familia” (Moore 2003, 121).
In jurnale academice respectabile, ideologii repeta neinfricat ca statul nu ar trebui sa recunoasca sau sa respecte intimitatea sau viata privata: „Exista o nevoie critica de a plasa violenta de gen in contextul inegalitatii structurale a femeilor ca un mijloc de a descompune distinctia dintre viata publica si privata, distinctie care exclude violenta bazata pe gen din agenda drepturilor omului. O analiza a inegalitatii structurale a femeilor ar trebui sa fie inlocuita… , pe scara larga, cu distinctia public/privat” (Sullivan 1995, 133).
Pe scurt, legea violentei domestice a fost formulata asa fel incat sa nu pedepseasca infractiuni existente, ci sa supuna viata privata la pedeapsa penala. „In acest regim”, scrie Jeannie Suk, „casa este un loc in care dreptul penal reordoneaza si controleaza deliberat si constrangator viata privata si relatiile… nu ca un incident de urmarire penala, ci ca scop.” Desi incriminand pe fata violenta (care e deja o infractiune), legea violentei domestice rezulta in „nu doar a incrimina violenta eficient, dar si a incrimina… prezenta in casa a unei pretinse persoane care abuzeaza.” Intr-adevar, se adauga la „interdictia penala a relatiilor intime in casa”. Sotii si partenerii sexuali nu-si pot trai vietile private „fara a risca arest si pedeapsa” (2006, 7-9).
Astfel, o logica politica giratorie aproape ca rationalizeaza clasificarea violentei domestice ca o problema a drepturilor omului, deoarece, contrar aparentelor, drepturile omului nu sunt niciodata o problema judiciara, ci intodeauna una politica. Ca si (pretinsul?) dictator, (pretinsa?) persoana din casa care abuzeaza nu este un infractor obisnuit; el este un tiran patriarhal a carui vina are putin de-a face cu orice fapte ce i se imputa. Mai degraba el salasluieste intr-o ordine patriarhala in care opiniile incorecte asupresc femeile intr-un mod general, prost definit, si tocmai din aceasta conditie deriva vina lui. Dovezile sunt irelevante deoarece el este vinovat prin virtutea pozitiei lui si a parerilor societatii, si nu in virtutea faptelor lui. Un ideolog recunoaste sincer ca violenta domestica este o categorie pur politica creata de colegii sai feministi: „Distinctia clara dintre vatamarea pe care o analizam aici si multe alte tipuri de violenta din orice societate este ancorarea ‘violentei domestice’ in radacinile ei istorice de subordonare de gen si activism feminist”.
Toti barbatii fac parte din acest tipar, dar sunt urmariti penal doar cand o femeie inarmata cu ideologia feminista face o plangere: „O caracteristica lianta a comunitatilor pe glob, aproape fara exceptie”, scrie acest ideolog (iarasi fara dovezi), „este hartuirea femeilor de catre barbati” (Meyersfeld 2003, 379, 371).
Odata cu nasterea Curtii Penale Internationale (International Criminal Court – ICC), aparent pentru condamnarea dictatorilor, care se presupune ca nu sunt subiectul jurisdictiei penale in propriile lor tari, pot exista mici indoieli ca barbatii acuzati de „violenta domestica” vor fi pana la urma adusi in fata acestui tribunal. Statutul de la Roma care creeaza ICC este plin de referinte codate care arata clar ca in cazuri „in care [presupusul?] delict implica violenta sexuala sau de gen sau violenta impotriva copiilor” (Adunarea Generala ONU 1998, Art. 68[1]), se asteapta ca instanta sa se asigure ca barbatii sunt gasiti vinovati.
Articolul 36(8)(b) al statutului prevede angajarea de „judecatori cu expertiza juridica in problemele specifice, incluzand, dar nu limitata doar la atat, violenta impotriva femeilor si copiilor” si procurorul, in acelasi mod, trebuie sa „propuna consilieri cu expertiza juridica in probleme specifice, incluzand, dar nu limitat la, violenta sexuala sau de gen si violenta impotriva copiilor” (Article 42[9]). In ambele prevederi nu sunt expuse spre mentiune alte probleme specifice. Procurorul trebuie de asemenea sa „asigure investigarea eficienta si pedepsirea delictului” respectand „interesele si circumstantele personale ale victimelor [presupuse?] si ale martorilor”, incluzand „genul” lor si „luand in calcul natura delictului [presupus?], mai ales unde [se presupune ca?] implica violenta sexuala, violenta legata de gen sau violenta impotriva copiilor.”
ICC poate tine procese in secret doar „in cazul victimei [presupusa?] a violentei sexuale sau al copilului care este victima sau martor”. Deliberand daca sa tina procesul in secret, Curtea trebuie sa considere „in mod special opiniile victimelor [presupuse?] si martorilor, dar nu si cele ale acuzatilor (Article 54[1][b])”. Definitia „delictului sexual” este la fel de fluida. „Ranirea sentimentelor cuiva ar putea fi chiar o crima de razboi”, observa Dore Gold (2005, 187), care noteaza ca Statutul incrimineaza „comportamentul umilitor si degradant” (Article 8[2][b][xxi]).
„Activistii drepturilor omului de astazi… sunt inspirati de o etica a pedepselor” observa John Laughland (2008, 257). Protejarea drepturilor omului pentru cei acuzati de violarea drepturilor omului este ceva pentru care activistii nu au aratat mare preocupare. Se pare ca sunt mult mai pregatiti sa urmeze inaintasilor iacobini in ridicarea unui sortiment de conventii, comitete, si tribunale „speciale” al caror mandat se pare ca este pedepsirea tuturor celor adusi in fata lor. Ca si fanaticul Antoine de St. Just, care justifica Regimul de Teroare cu un plans, „Nici o libertate pentru inamicii libertatii!”, habotnicii moderni ai drepturilor omului cer „Fara drepturile omului pentru cei care violeaza drepturile omului!”
Si aceasta miscare este acum mai raspandita decat urmarirea vreunui dictator oarecare. Asa cum arata Laughland, discutabila justitie pe care o intalnim, cu aprobare aproape globala, impotriva celor pe care-i consideram tirani, poate fi incitanta si intoxicanta, asa cum intodeauna este puterea. Este o alta problema cand este adusa acasa si ne gasim numele in lista dosarelor de la tribunal.
„Protectia, si mai intai de toate recunoasterea drepturilor umane egale” la originile lor, scrie filozoful Pierre Manent, „au fost strans legate de constructia statului suveran” (2007, 16). Daca ingaduim ca „drepturile omului” sa devina o modalitate pentru a submina tocmai acele institutii pe care le-am cultivat de secole ca ele sa exercite si sa protejeze drepturile noastre, atunci pur si simplu instalam o noua tiranie.
NOTE
[1] Comitetul CRC a cerut ca statele sa incrimineze palmuirea copiilor. Vezi Fagan, Saunders si Fragoso 2009, 15–16.
[2] In Romania el este obligatoriu, la fel ca in toate statele Europei. SUA nu l-au ratificat. Vezi explicatiile anterioare ale prof. Baskerville (n.tr.)
[3] Catherine Moore (2003, 95) citeaza acelasi pasaj fara a oferi dovezi specifice, la fel ca si alti cercetatori feministi.
[4] Aceasta precizare se pare ca a fost stearsa de pe site-ul Amnesty International dupa eseul lui Baskersville din 2010.
Traducere și adaptare după „The Independent Review”, v. 16, n. 3, Iarna 2012, ISSN 1086–1653, Copyright © 2011, pp. 351–379.
–
BIBLIOGRAFIE
Bahar, Saba. 1996. Human Rights AreWomen’s Rights: Amnesty International and the Family. Hypatia 11, no. 1 (Winter): 105–34.
Balmforth, Kathryn. 1999. Hijacking Human Rights. Speech delivered at the World Congress of Families, November 14–17. Available at: http://www.worldcongress.org/wcf2_spkrs/wcf2_balmforth.htm.
Baskerville, Stephen. 2007. Taken into Custody: The War Against Fathers, Marriage, and the Family. Nashville: Cumberland House.
————. 2010. Human Rights or Wrongs? LewRockwell.com, July 26. Available at: http://www.lewrockwell.com/baskerville/baskerville13.1.html.
Bastiat, Frederic. [1848] 1995. The Law. In Selected Essays in Political Economy, translated by Seymour Cain. Irvington-on-Hudson, N.Y.: Foundation for Economic Education. Available at: http://www.econlib.org/library/Bastiat/basEss2.html#anchor_n34.
Cere, Daniel. 2008–2009. Human Rights and the Family. Academic Questions 22, no. 1 (Winter): 63–78.Committee on the Elimination of Discrimination Against Women. 1994. Report of the Committee on the Elimination of Discrimination Against Women. 13th sess. (A/49/38).
New York: UN Women. 1998. Report of the Committee on the Elimination of Discrimination AgainstWomen. 18th and 19th sess. Supplement no. 38 (A/53/38/Rev.1). New York: UN Women. Available at: http://www2.ohchr.org/english/bodies/cedaw/docs/CroatiaCO18th_en.pdf.
Connors, Jane Francis. 1989. Violence Against Women in the Family. New York: United Nations.
Coomaraswamy, Radhika. 1997. Reinventing International Law: Women’s Rights as Human Rights in the International Community. Speech given at Harvard Law School, Cambridge, Mass. Available at: http://library.law.columbia.edu/urlmirror/11/ReinventingInternationalLaw.htm.
Dutton, Donald, and Kenneth Corvo. 2006. Transforming a Flawed Policy: A Call to Revive Psychology and Science in Domestic Violence Research and Practice. Aggression and Violent Behavior 11, no. 5: 457–483.
Elrod, Linda. 2007. Client-Directed Lawyers for Children: It Is the “Right” Thing to Do. Pace Law Review 27, no. 4 (Summer): 869–920. Available at: http://digitalcommons.pace.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1143&context=plr.pstein, Elaine. 1993. Speaking the Unspeakable. Massachusetts Bar Association Newsletter 33, no. 7 (June–July): 1.
Estrada, William. 2009. CEDAWand Homeschooling Families. July 16. Available at the Home School Legal Defense Association Web site: http://www.hslda.org/docs/nche/Issues/U/UN_CEDAW_7162009.asp.
European Union Guidelines for the Promotion and Protection of the Rights of the Child. n.d. Available at: http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/16031.07.pdf.
Fagan, Patrick, William L. Saunders, and Michael A. Fragoso. 2009. How UN Conventions on Women’s and Children’s Rights Undermine Family, Religion, and Sovereignty. Washington, D.C.: Family Research Council.
Farris, Michael. 2005. Judicial Tyranny Goes Global. Home School Court Report 21, no. 2 (March–April). Available at: http://www.parentalrights.org/index.asp?Type¼B_BASIC&SEC¼%7BFD002BD3-E4FC-4BE3-B30D-EFFE061FF34F%7D.
2006. Parental Rights: Why Now Is the Time to Act. Home School Court Report 2012 (March–April). Available at: http://www.hslda.org/courtreport/v22n2/V22N201.asp.
2008. Nannies in Blue Berets: A Legal Analysis. December 15. Available at: http://www.parentalrights.org/index.asp?Type=B_BASIC&SEC¼{B80868B0-58EC-4B84-8C7F-68B88C5B077B}&DE¼#_ftnref51.
Fiebert, Martin. 2010. References Examining Assaults by Women on Their Spouses or Male Partners: An Annotated Bibliography. Sexuality and Culture 14, no. 1: 49–91.
Gold, Dore. 2005. Tower of Babble: How the United Nations Has Fuelled Global Chaos. New York: Three Rivers Press.
Gover, Angela, John MacDonald, and Geoffrey Alpert. 2003. Combating Domestic Violence: Findings from an Evaluation of a Local Domestic Violence Court. Criminology and Public Policy 3, no. 1: 109–32.
Heleniak, David. 2005. The New Star Chamber. Rutgers Law Review 57, no. 3 (Spring): 1009–42.
Hoff Sommers, Christina. 2010a. The UN Women’s Treaty: The Case Against Ratification. Washington, D.C.: American Enterprise Institute. Available at: http://www.aei.org/docLib/20100323-CEDAW-Sommers.pdf.
2010b. The Case against the U.N. Women’s Treaty. National Review Online, November 16. Available at: http://www.nationalreview.com/corner/253400/caseagainst-un-womens-treaty-christina-hoff-sommers#.
Johnson, Thomas. 2008. Human Rights: A Christian Primer. Bonn: Verlag fuer Kultur und Wissenschaft.
Kasper, Thomas. 2005. Obtaining and Defending Against an Order of Protection. Illinois Bar Journal 93, no. 6 (June). Available at: http://ancpr.com/obtaining_and_defending_against_.htm.
Kiernan, Thomas. 1988. False Claims. New Jersey Law Journal 121 (April 21): 6.
Laughland, John. 2008. A History of Political Trials. Oxford, U.K.: Peter Lang.
Manent, Pierre. 2007. Democracy Without Nations? Wilmington, Del.: ISI.
Mazowiecki, Tadeusz. 1996. A Solidarity Government Takes Power. In From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe Since 1945, edited by Gale Stokes, 229–31. Oxford: Oxford University Press.
Meyersfeld, Bonita. 2003. Reconceptualizing Domestic Violence in International Law. Albany Law Review (Winter): 371–426.
Moore, Catherine. 2003. Women and Domestic Violence: The Public/Private Dichotomy in International Law. International Journal of Human Rights 7, no. 4 (Winter 2003): 93–128.
Nickel, James. 2007. Making Sense of Human Rights. Oxford, U.K.: Blackwell.
On Human Rights: A Statement of the Ramsey Colloquium. 1998. First Things 82 (April): 18–22. Available at: http://www.leaderu.com/ftissues/ft9804/articles/ramsey.html.
ParentalRights. n.d. Moldova: Poverty Demands Control? Available at: http://www.parentalrights.org/index.asp?Type=B_BASIC&SEC={11B6B020-AFAC-4C50-800D-B12C4D224D57}.
Romany, Celina. 1993. Women as Aliens: A Feminist Critique of the Public/Private Distinction in International Human Rights Law. Harvard Human Rights Journal 6 (Spring): 87–127.
Ruse, Austin. 2010. Rulers Without Borders. Touchstone 23, no. 1 (January–February). Available at: http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=23-01-045-c.
Shout at Your Spouse, Lose Your Home. 2011. Daily Mail, January 27.
Steans, Jill. 2010. Body Politics: Human Rights in International Relations. In Gender Matters in Global Politics, edited by Laura Shepherd, 74–88. London: Routledge.
Stokes, Gale. 1996. From Stalinism to Pluralism: A Documentary History of Eastern Europe since 1945. Oxford, U.K.: Oxford University Press.
Suk, Jeannie. 2006. Criminal Law Comes Home. Yale Law Review 116, no. 2: 2–70.
Sullivan, Donna. 1995. The Public/Private Distinction in International Human Rights Law. In Women’s Rights, Human Rights: International Feminist Perspectives, edited by Julie Peters and Andrea Wolper, 126–34. London: Routledge, 1995.
Tacket, Ann. 2004. Tackling Domestic Violence: The Role of Health Professionals. London: Home Office.
Thomas, Dorothy, and Michele Beasley. 1993. Domestic Violence as a Human Rights Issue. Human Rights Quarterly 15, no. 1 (February): 36–62.
United Nations (UN) Committee on the Rights of the Child. 2009. Consideration of Reports Submitted by States Parties under Article 44 of the Convention, Concluding Observations: Republic of Moldova. 50th sess. Available at: http://www2.ohchr.org/english/bodies/crc/docs/co/CRC-C-MDA-CO3.pdf.
United Nations (UN) Division for the Advancement of Women (UNDAW). 1992. UN Division for the Advancement of Women, General Recommendations Made by the Committee on the Elimination of Discrimination Against Women. No. 19, 11th sess. Available at: http://www.un.org/womenwatch/daw/cedaw/recommendations/recomm.htm#recom19.
United Nations (UN) General Assembly. 1948. Universal Declaration of Human Rights. December 10. Available at http://www.un.org/en/documents/udhr/.
1966a. International Covenant on Civil and Political Rights (ICCPR). Resolution 2200A (XXI), December 16. Available at: http://www.hrweb.org/legal/cpr.html.
1966b. International Covenant on Economic, Social, and Cultural Rights (ICESCR). Resolution 2200 (XXI), December 16. Available at: http://www.un-documents.net/icescr.htm.
————. 1979. Convention on the Elimination of All Forms of Discrimination Against Women (CEDAW). December 18. Available at http://www2.ohchr.org/english/law/cedaw.htm.
————. 1989. Convention on the Rights of the Child (CRC). Resolution 44/25, November. Available at: http://www2.ohchr.org/english/law/crc.htm.
————. 1998. Rome Statute of the International Criminal Court. UN Doc. A/CONF.183/9. Available at: http://untreaty.un.org/cod/icc/statute/romefra.htm.
U.S. Department of Justice. n.d. Domestic Violence. Available at: http://www.usdoj.gov/ovw/domviolence.htm.
Van Bueren, Geraldine. 1995. The International Protection of Family Members’ Rights as the 21st Century Approaches. Human Rights Quarterly 17, no. 4 (November): 732–65.
————. 1998. The International Law on the Rights of the Child. London: Martinus Nijhoff.
————. 1999. Combating Child Poverty: Human Rights Approaches. Human Rights Quarterly 21, no. 3 (August): 680–706.
Verkaik, Robert. 2001. Crackdown Unveiled on Domestic Violence. The Independent, November 19.
Williams, Robert. 1994. An Overview of Child Support Guidelines in the United States. In Child Support Guidelines: The Next Generation, edited by Margaret Campbell Haynes, 1–17. Washington, D.C.: Office of Child Support Enforcement.
Young, Cathy. 2005. Domestic Violence: An In-Depth Analysis. Washington, D.C.: Independent Women’s Forum. Available at: http://www.iwf.org/pdf/young_domviol1.pdf.
