Conceptul de viață în societatea contemporană
Termenul „viață” a umplut atât de mult existențele si conștiințele noastre, dar într-un sens atât de denaturat, încât omul si-ar putea închipui foarte bine, astăzi, o viață perpetuă. Îndepărtând din calea sa tot sau cât mai mult din ceea ce reprezintă semn al morții, el caută aproape exclusiv viața terestră, specificul ei trupesc, caracteristicile materialiste ale acesteia. S-a ajuns chiar la anomalia de a se vorbi tot mai mult despre ea ca despre un „bun”, o proprietate, ca despre posedarea unui obiect. Asa se face că accentul a căzut si cade, din ce în ce mai des, pe ideea de drept pe care omul o are asupra ei, restrângându-se dimensiunea duhovnicească a vieții pe care crestinismul a adus-o cu sine si care a făcut din el noutatea absolută a lumii.
Omul actual se referă, exclusivist, la „viața mea”, exprimându-se categoric ceea ce îsi doreste de la „viața lui”, sau – într-un alt registru – că „s-a terminat cu viața sa”. Sub impulsul materialității, al trupescului, al realității fizice, a existat întotdeauna o încercare de extindere si de înstăpânire a conceptului de materialitate asupra dimensiunii duhovnicesti, si nu s-a reusit aceasta mai cu succes decât în vremea noastră, când „a-ți trăi viața” reprezintă, pentru mulți, singura finalitate al existenței.
Omul postmodern pare să fie bolnav de viață, poate fi diagnosticat cu sindromul înveșnicirii pământesti, luptă pentru a-si face rădăcini în pământ, ignorând realitatea cotidiană a morții si părăsind terenul prea arid al luptei pentru vesnicia celestă. Păcatele trupului sunt astăzi nu doar săvârsite, ci chiar cinstite, se făptuiesc până dincolo de saturație si au devenit idol. Ele constituie un semn al decadenței morale, al introvertirii umanității, al ruperii de transcendent, al acceptării si aplicării morții, căci păcatul este moarte. Ceea ce se constituie într-o realitate ambivalentă: pe de o parte: recunoasterea realității si prezenței morții, pe de alta: afirmarea dorinței nestăpânite de viață, dorința bolnăvicios-halucinantă de stăpânire a viului, de împropriere nelimitată din caracteristicile si din valorile sale. Cel mai des întâlnim însă situațiile în care se caută viața limitată, ca încercare de oprire a timpului, spunându-i clipei, faustic: „Opreste-te”, trăind, nesățios, tot ceea ce mai poate fi prins din „viața aceasta”.
Simfonia umanizării vieții este întregită acum de noile provocări adresate ei. Niciodată nu s-a pus atât de acut problema morală asupra însesi existenței si transmiterii vieții umane ca în ultimele decenii, de când dezvoltarea tehnologică a făcut posibilă intervenția omului la nivelul aspectelor celor mai importante si mai intime ale vieții umane, în general, si ale celei a aproapelui, în special, prin instrumentalizarea actelor definitorii ale vieții: nasterea si moartea. Interogațiile si asa-zisele „răspunsuri” referitoare la problemele etice care privesc intervențiile medicale, aplicarea dezechilibrată a descoperirilor stiințifice si tehnologice în medicină sau cele referitoare la limitarea acțiunilor umane în hotărâri referitoare la viață constituie conținutul conceptului bioetic care a relativizat viața si care continuă să introducă în lume incertitudine, îndoială si speranță irealistă.
Trăim, astăzi, împlinirea idealului de creare a vieții umane prin mijloacele tehnice, fără contribuția nemijlocită a unuia dintre părinți, si chiar fără a amândurora. Scopurile pentru care „se produce” viață sunt foarte diverse: de la simpla dorință de cercetare, până la clonare, aproape totul căzând sub interogația fără finalitate a omului postmodern.
Fenomenul fără discernământ al creării vieții pune, însă – asa cum domeniul bioeticii ne-a obisnuit, deja – nenumărate întrebări: este moral ca omul să decidă, finalist, asupra vieții, mai ales dacă nu este viața sa: când să aibă un copil si când să evite aceasta sau când să decupleze de la aparate? Până unde si până când pot să fie susținute artificial funcțiile vitale ale organismului? Dar: este acceptabilă devansarea momentului morții prin întreruperea funcționării aparatelor de susținere cardio-respiratorie? Dacă da, în ce condiții, fără ca cineva să fie făcut vinovat de ucidere, înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor? În ce condiții obiective este cu adevărat inutilă menținerea supraviețuirii artificiale? Prin aceste practici dezvoltăm si întărim, în sensul ei bun, viața umanității, sau determinăm noi însine, din prea multa dorință de viață, încheierea si „moartea vieții”, printr-un dezastru?
„Dacă ar fi cu adevărat o masină, corpul ar scăpa de îmbătrânire, de fragilitate si de moarte. Toate «piesele» ce-l compun ar putea fi atunci modificate, rectificate, înlocuite în caz de uzură, schimbate cu altele mai performante. Precum ceasul, corpul ar marca timpul, nu ar fi afectat de el… Aceasta este fantezia subiacentă a numeroaselor cercetări si practici care se extind cu atât mai mult cu cât negarea morții si obsesia securității cresc si se întăresc reciproc” [1].
Sensul crestin al vieții, ideea de limită a vieții terestre ca deschidere pentru cea vesnică, de lucrare a binelui în existența de aici pentru întărirea Binelui de dincolo, de „pierdere” a vieții telurice, care oricum e plină de neajunsuri si de moarte, în scopul deschiderii spre cunoasterea realității divine prin cea viitoare, acestea toate si altele asemănătoare sunt, astăzi – încetul cu încetul –, împinse într-un sector al gândirii axiologiilor uitate, căci dezvoltarea tehnologică fără precedent, mai ales în domeniul biomedical, dau sansa speranțelor fără limite. În ciuda faptului că omul moare în continuare, prinde noi puteri ideea că s-ar putea să vină o zi în care viața aceasta – în ciuda faptului că o definim noi însine: limitată, suferindă, incompletă, supusă modificării, „de nesuportat” – să poată fi prelungită tot mai mult, chiar nelimitat.
Căci ce altceva este idealul pielii fără riduri si al zâmbetului vesnic fericit, ce anume reprezintă visul îndepărtării definitive a cât mai multor (dacă nu a tuturor) bolilor prin cercetările făcute inclusiv pe genomul uman, ce sens putem acorda ideii de clonare umană – despre care aproape toți vorbim în sens negativ, dar căreia nu puțini îi descoperă valențe pozitive –, ce sunt toate acestea dacă nu posibila, dar de ce nu si realizabila învesnicire a vieții pământesti, evitarea morții, eludarea si negarea ei, afirmarea inexistenței ei? Asadar: „tinerețe fără bătrânețe si viață fără de moarte”!
Sub imperiul stiinței si al tehnicii [2], viața însăsi pare să îsi piardă din farmecul frumosului simplu, din categoria firescului care merită trăit. Înghesuit mereu de nemulțumirea față de situație – indiferent de natura acesteia – omul îsi trăieste viața într-o permanentă asteptare a unor depăsiri a depăsirilor deja realizate, deoarece ultimele reusite i-au indicat că totul poate fi devansat, că orice limită merită încercat să fie surmontată, că până si implacabila moarte – ca limită ce nu face decât să închidă, nu să si deschidă – are sanse ca, în sfârsit, să fie, dacă nu eludată, cel puțin îndepărtată până la un moment pe care îl va decide el, omul aproape-atoatestăpânitor. Iar ființa umană postmodernă nu va afirma nicidecum altceva decât că aceasta este realitatea sigură pentru el ca ființă autonomă, constientă si liberă: a devenit, în sfârsit, stăpânul propriei sale vieți!
Discernământ si decizie cu privire la viață
Toate deciziile din domeniul bioeticii interesează viața din punct de vedere biologic, iar perspectiva crestină o asează si în legătură cu sufletul si, în mod firesc, cu mântuirea. Decizia se ia în funcție de valorile pe care persoana le-a dezvoltat până la un moment dat, de cultura pe care o are, de experiența deciziilor anterioare, de concretul situației, de starea sufletească imediată si de cea generală, de credință si de relația cu semenii în numele cărora sau pentru care se decide. Pentru crestin, marea provocare a timpurilor tehnicizate la extrem va fi, si este deja, să discearnă, să stie când să spună „da” si când „nu”.
„E nevoie de credință profundă si de o smerenie desăvârsită pentru a ne recunoaste propriile limite atunci când luăm decizii morale pentru a ne adresa forului potrivit… Întâia si ultima decizie pe care trebuie să o luăm este aceea de a ne supune deliberările noastre morale Celui care este Capul acestui Trup, cu singura preocupare ca fiecare faptă pe care o vom săvârsi, într-o anumită situație, să fie spre slava Sa si spre mântuirea celor pe care El ni i-a predat în grija noastră” [3].
Discernământul, dar al deosebirilor, este atât de important încât literatura filocalică, prin trăitorii si duhovnicii îmbunătățiți, îl asează printre virtuțile cele mai mari, o virtute pe cât de specifică crestinismului si de des întâlnită în recomandările patristice, pe atât de rară si, de aceea, dorită în orice abordare contemporană. Pentru a poseda cu adevărat discernământul, atât de necesar în domeniul bioeticii, crestinul se asează în relația cu Dumnezeu, căci în afara Acestuia totul se transformă în calcul si interes uman, în acțiune utilitaristă. Dar să nu uităm că relația cu Dumnezeu nu se poate face decât în iubire – care nu este sentiment, ci stare, fel de a fi, dinamism al ființei care se îndreaptă către Izvor si către iubirea desăvârsită – si în rugăciunea dialog, în vorbirea si în tăcerea ființei umane aflate dinaintea Izvorului. Asadar, virtutea crestină a discernământului nu izvorăste din rațiunea noastră, ci din harul divin, manifestându-se ca o lucrare divino-umană.
„Discernământul nu este… un calcul, o logică deductivă, o tehnică inginerească în care se întâlnesc bilanțul, mijloacele si scopurile, dar nici o discuție, o cercetare, ci o rugăciune, o asceză constantă a renunțării la propria voință, la propriul gând, elaborându-l ca si cum ar depinde numai de mine, însă lăsându-l total liber” [4].
Astfel, Sfinții Părinți învață că, mai ales atunci când persoana îl are alături pe aproapele care are nevoie de ajutor si de întărire, este necesar ca, înainte de sfătuirea si de susținerea semenului, ca si de aplicarea unei decizii în ceea ce îl priveste, persoana să fie bine întărită duhovniceste. Lucrarea duhovnicească asupra sufletului se realizează de către persoană mai întâi pentru sine si abia apoi pentru semen. Altfel spus, înainte de a decide pentru celălalt, indiferent de legătura duhovnicească pe care o am cu el, e necesar exercițiul deciziei morale pentru mine însumi, prin care să-mi întăresc starea morală proprie. Chiar dacă această acțiune de înduhovnicire pare una individualistă, este totusi în conformitate cu învățătura lui Hristos: „Cuvintele rostite de Părinți: «l-ai văzut pe aproapele tău, l-ai văzut pe Dumnezeu» precizează cu ce duh de înțelegere si dragoste trebuie să-l privim pe aproapele pentru zidirea noastră” [5].
Crestinismul solicită mântuirea mai întâi pentru tine si abia apoi pentru altul. Omul îsi împropriază lucrarea răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu prin acțiunea de despătimire activată asupra sa, pe care abia apoi o revarsă asupra celorlalți, în special prin rugăciunea pentru ei, al cărei rol pentru lume este inexprimabil. Sfântul Isaac Sirul atrage adeseori atenția asupra faptului că, desi trebuie să fie în atenția mea a sprijini mântuirea aproapelui si a decide definitoriu pentru si în numele lui, este imperios necesar si intră în responsabilitățile mele ca mai întâi să fi descoperit eu însumi adevărata cale a desăvârsirii, căci altfel îl pot îndruma pe semen către pierzanie si voi cădea din starea incipientă si încă nefortificată a urcusului spre desăvârsire [6].
Astfel, abia după ce sunt întărit duhovniceste, după ce I-am făcut loc lui Hristos în ființa mea, pot să mă apropii de aproapele si să-l susțin, să-l ajut, să decid.
Mai ales în bioetică, cu privire la decizia asupra vieții, e necesar ca echilibrul duhovnicesc, discernământul să fie asezate – cronologic si ierarhic – înaintea deciziei, iar aceasta să fie luată în stare de rugăciune, de cerere a binecuvântării lui Dumnezeu, de solicitare a înțelepciunii, ceea ce înseamnă că „membrii comunității – incluzând familia, prietenii si, pe cât posibil, echipa medicală – îl oferă pe pacient în mâinile lui Dumnezeu prin rugăciune neîncetată, cerând atât limpezime cât si milostivire în luarea unei decizii – posibil ultime – privind viitorul si bună-starea pacientului” [7].
Pe fondul lipsei credinței aplicate sincer, pragmatic si iubitor, ne confruntăm tot mai mult, în epoca modernă, cu necinstea si cu interesul prezentat discret sau pe față. La nivel global, această realitate face ca decizia să fie, o dată în plus, mult mai dificilă în bioetică, deoarece există si aici „interese” personale, de grup, financiare, ale clinicilor, ale statului etc. Dar, „faptul că avem discernământ este o condiție a autonomiei, libertății si responsabilității noastre” [8].
Putem întâlni o mulțime de situații de acest gen: interesul părinților de a se decide pentru avort – în cazul diagnosticării prenatale a unui handicap grav –, pentru a nu purta povara unui mostenitor care va avea nevoie de îngrijire permanentă; interesul ca cineva să fie declarat cât mai repede decedat, pentru a se aplica etapa convingerii rudelor spre a fi de acord cu prelevarea de organe, dacă nu cumva se trece direct la această etapă ultimă, întrucât un alt pacient „asteaptă organul”; interesul – si, mai nou, în anumite țări, chiar dreptul – persoanei de a-si decide moartea, în anumite situații; interesul economic al decuplării de la aparate, din lipsa fondurilor etc.
Pentru o persoană responsabilă, presiunea morală este de grad maxim în cazul aplicării deciziilor bioetice, de la discernământul în promovarea stiinței în spirit etic si responsabil până la actul de evaluare a unei situații minore [9]. Totul apasă pe umerii crestinului, pus astăzi, cu mult mai mult decât înainte, să hotărască asupra vieții si a morții, chiar în locul lui Dumnezeu. Important este însă să decidă si împreună cu El.
Decizia depinde întotdeauna de motivele pe care le avem pentru ca să o luăm într-o direcție sau în alta. Încrederea în harul si în lucrarea lui Dumnezeu este soluția deplină pentru om, limitat în cunoastere si în putere, căci prin atitudinea aceasta renunță la autonomia sa – recunoscând-o pe cea a Creatorului – si acceptă valoarea limitată, temporară, a vieții si perisabilitatea trupului. În mod direct, aceasta indică si capacitatea persoanei în a recunoaste si a afirma că scopul vieții sale este mântuirea, valoare supremă, față de care va supune orice altă finalitate si la care se va raporta în luarea deciziilor:
„Acolo unde grija noastră primordială este vindecarea ultimă si mântuirea persoanei în cauză, atunci putem lua decizii – chiar fiind într-o stare de incertitudine si confuzie – cu încrederea că Dumnezeu, la timpul Său si prin căile Sale, va lucra efectiv pentru acea persoană minunea pascală ce duce de la o «viață aflată pe moarte», moartea fizică, la Viața de dincolo” [10].
Acest act este o provocare si un curaj pentru că valoarea răspunsului depinde de calitatea noastră de crestini: în măsura în care Hristos trăieste în noi si ne lăsăm cuceriți de libertatea pe care El ne-o conferă, vom câstiga capacitatea de discernere în situații dintre cele mai dificile si vom deveni nu numai martori, ci si mărturisitori ai Săi. În sensul promovării vieții, în cazul întâlnirii dintre tehnologie si, în special, bioetică – pe de o parte – si omul crestin al mileniului trei – pe de alta – soluția pare a fi numai „o înțelegere între stiință si virtuțile teologice” [11].
Referitor la viață, discernământul va fi unica soluție prin care omul să-si salveze viitorul, pentru a nu deveni dusmanul lui Dumnezeu si al lumii create de El în folosul omului. Autonomia umanului tinde să distrugă echilibrul unei întregi creații si să-L alunge cu adevărat pe Dumnezeu în înălțimile insondabile, pentru viitorul omenirii. Este o răspundere pe care noi, cei de azi, o vom purta – în lipsa unei atitudini crestine rapide si coerente pentru viață – în numele nostru si al celor ce ne vor urma.
Sensul crestin al vieții
Numai că acest tip de viață limitată la valorile terestre, pe care o afirmă si în care crede omul modern, „viața aceasta”, este o „altă viață” față de cea propusă, mântuitor, de către Hristos. Regăsind valoarea vieții numai în specificul ei teluric, fără transcendentul care să-i confere o finalitate, ea este desprinsă de izvor, de îndumnezeire. Persoana nu îsi dă siesi viața, nu o primeste la dorința sa si nu poate dispune de ea asa cum doreste. Perspectiva crestină asupra vieții indică faptul că ea nu este un bun oarecare, ci este un „dar”, cel mai important si de cea mai mare valoare, care este suport pentru celelalte valori si cadru în care se realizează valorile: „Viața umană, creată de Dumnezeu si purtând chipul divin, e sfântă prin însăsi natura ei si trebuie mereu respectată si protejată ca atare” [12]. Viața este identică cu existența terestră în care omului i se dau si alte daruri, dar toate se adaugă celui primit mai întâi, toate îl înfrumusețează pe acesta si „locuiesc” în el.
Ar fi un non-sens ca singura finalitate a vieții să se găsească doar în viețuirea terestră, fără nici o altă deschidere, iar persoana sesizează acest adevăr: „Înăuntrul constiinței sale, în miezul experienței celei mai profunde si mai frustre, omul presimte a fi mai mult decât un simplu fenomen al lumii acesteia… Omul se descoperă ca fiind o persoană animată de lumină, de un har venind dintr-un altundeva” [13].
Cel care-L urmează pe Hristos nu-si va aseza valoarea supremă în viața pământească, ci în cea vesnică. Acesta este sensul si înțelesul profund al actului de martiraj al primilor crestini si indiferența pe care ei o afisau în fața morții trupesti, accentuând, prin atitudinea lor, superioritatea vieții vesnice: „Proconsulul i-a zis: «De ce te grăbesti la moarte?» Pioniu a răspuns: «Nu la moarte, ci la viață»” [14].
Viața este primul dar pe care omul îl primeste de la Creator si ea trebuie păstrată si dezvoltată pentru cresterea si întărirea în bine, în Hristos, în Care să devină eternitate: „Harul lui Dumnezeu este viața vesnică întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rm 6, 23).
Existența personală a omului se realizează în viața terestră si are ca scop împlinirea morală pentru viața vesnică, astfel că scopul vieții este: „fericita viețuire în veacul ce va să fie. Iar aceasta se împlineste în a ne lăsa stăpâniți de Dumnezeu. Ceva mai bun decât aceasta nici cu gândul n-ar putea fi descoperit de firea cea rațională, de om” [15].
Acest adevăr ne descoperă legătura de netăgăduit dintre viața terestră si viața vesnică: cea de acum se îndreaptă obligatoriu spre cealaltă – ce are să vină –, iar cea cerească, Împărăția, îsi are începutul în cea pământească: „Iată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Lc 17, 21).
Intervenția directă a lui Dumnezeu în aducerea omului la existență – după ce le crease pe toate celelalte doar prin cuvântul Său –, ne descoperă sensul profund al vieții umane, deoarece demersul divin impune specificul relațiilor omului cu Creatorul său: viața pe care omul o primeste este realitatea în care urmează să fie prezent Însusi Dumnezeu, ca mediere si unire a celor despărțite: spiritualitatea absolută si creația non-rațională. În acest sens, prin viața sa, omul este „manifestare a lui Dumnezeu, semn al prezenței Lui, urmă a slavei Lui” [16].
Viața din care lipseste Dumnezeu este golită de sens, de demnitate si de „calitate”; ființa umană din care nu transpare divinul si prin care nu se manifestă măcar ceva din realitatea transcendentă, în care nu este prezent nimic înălțător, este redusă la animalitate. Si, la fel, dacă viața este lipsită de sensul sfințeniei si de finalitatea eshatologică [17].
Caracterul transcendent al vieții terestre si întregul ei sens îi este conferit de împlinirea acesteia în viața vesnică, în Dumnezeu Însusi – „Viața voastră este împreună cu Hristos ascunsă-n Dumnezeu” (Col 3, 3) –, de aceea sensul celei dintâi se cuprinde în cea de a doua: „Vocația noastră primă este de a participa la viața divină însăsi” [18]. Hristos este sensul vieții omului, pentru că El Si-a dovedit iubirea de Fiu înaintea Tatălui si pentru că S-a adus în lumea păcatului – pe Sine, Dumnezeu – ca Viață, descoperindu-ne în acelasi timp si singura rațiune pe care viața noastră o are, împreună cu toate creaturile: unirea – cât mai deplin posibilă – cu Creatorul.
Adevărata noastră viață este cea în Hristos; El este dăruitorul si împlinitorul ei, Cel care ne conferă sens si putere de a-L urma, Cel care ne transformă fundamental viața pământească în viață vesnică. Dar, până acolo, viața terestră este deja o pregustare din Împărăție, căci Biserica ni-L apropie real pe Hristos, în comuniunea euharistică, în comuniunea sfinților si în cea a tuturor crestinilor, de aici si de pretutindeni, de acum si dintotdeauna. Apostolul Pavel accentuează în nenumărate rânduri că viața unui crestin se fundamentează pe viața lui Hristos, îndumnezeirea ca participare la iubirea divină fiind posibilă doar în acest fel: „Viața lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (2 Co 4, 11); „Sunt încredințat că nici moartea, nici viața… nu vor putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Rm 8, 38-39); „Socotiți-vă că morți îi sunteți păcatului, dar vii lui Dumnezeu” (Rm 6, 11); „Când Hristos, viața voastră, se va arăta, atunci si voi împreună cu El vă veți arăta întru slavă” (Col 3, 4).
Omul este nu numai primitor al vieții, ci si creator si conservator al ei, el o transmite generațiilor viitoare prin copiii săi, o face să curgă spre eshaton [19]. Crearea vieții nu asigură numai perpetuarea neamului omenesc, ci este chiar una dintre soluțiile pentru „învesnicirea” persoanei si pentru fuga de moarte: „Copilul, această urmă în real… Un copil e nou, e frumos, vă scapă de moarte, vă face să participați la perenitatea speciei…, înlocuieste opera pe care n-ați făcut-o, vă promite Eternitatea” [20].
Față de vesnicie, viața omului este o clipă; nu atât în aspectul cantitativ, de durată, cât în cel calitativ. Clipa de după clipă însumează, cu toate cele pe care le urmează, viața. Însă fiecare clipă ne este dăruită de Dumnezeu cu scopul de a o face rodnică, de a îi da viață în viața noastră si prin existența noastră, de a o face vie prin fapte bune. Si, pentru că asemenea vieții, si noi venim tot de la Dumnezeu, prin lucrarea noastră se face prezent în lume Însusi Hristos. Clipa aceasta este cu atât mai valoroasă cu cât ea este înconjurată, adesea, de altele în care nu săvârsim binele, în care Hristos rămâne ascuns, în care uităm de lucrarea sansei de a deveni noi însine hristosi prin harul lui Dumnezeu si de a-l ajuta pe aproapele nostru să devină la fel.
Asumarea misiunii si a responsabilității de a fi crestin adevărat înseamnă a recunoaste că fiecare clipă a vieții mele provine din vesnicia divină, că timpul vieții mele este sau nu echivalent cu prezența lui Dumnezeu în ea si, prin ea, în lume. În aceasta constă calitatea de crestin. Dar a fi crestin este chiar mai mult decât o calitate; este o misiune. Iar omul, când nu discerne finalitatea si scopul prezenței sale în lume, are impresia că viața sa este misiune imposibilă. Dar, este posibil si ca, într-o zi să observe – cu smerenie si cu obiectivitate – că a rămas ceva în urma vieții sale, că si-a îndeplinit, măcar în parte, misiunea de crestin, ca sens al propriei vieți. În acelasi timp, va înțelege, însă, că viața se continuă si că el, ca ostenitor si rob al lui Dumnezeu, reia munca de acolo de unde a lăsat-o.
Nimic nu defineste mai bine viața duhovnicească a omului decât viața de rugăciune, ca fel de a fi. Ea îi este specifică crestinului, determină reusita efortului personal, întăreste comuniunea cu Dumnezeu, îl aruncă pe om în vesnicie. Principiul rugăciunii îi conferă lui Dumnezeu posibilitatea de a fi prezent în viața omului, în mod concret, deja de aici. Scopul rugăciunii fiind legătura cu Izvorul vieții, curățirea de patimi, îndepărtarea ispitelor, a tot ce este rău si, în final, dobândirea iubirii, ea face din viața persoanei, cu adevărat, prezență a lui Dumnezeu si, deci, transformă dorința în foc. Căutarea lui Dumnezeu cu toată ființa se transformă astfel într-un dor:
„Sufletul… care si-a unit puterile lui cele mai curate cu mintea lipsită de forme si de imaginații, fără modele, figuri si imagini, fără cunostințe si înțelesuri, se predă dorului său aprins după Dumnezeu. Dar Dumnezeu unde este? Tocmai în cuprinsul dorului. Acolo unde nu există altceva în afara iubirii înflăcărate” [21].
În legătură cu viața, viziunea crestină asupra bioeticii afirmă importanța trupului si a vieții în trup, unitatea dintre natura spirituală si cea corporală, relația indestructibilă dintre suflet si trup. Îndatoririle față de trup decurg din faptul că el este făcut părtas la viața, existența si manifestarea sufletului. Trupul este „al nostru”, el participă în mod real la desfăsurarea existenței umane unice:
„Morala crestină, care face trupul părtas îndeaproape la zidirea unei vieți superioare, are misiunea să ne impună îndatoriri serioase față de el. A ne menține viața fizică într-o stare în care ea să poată fi de un ajutor real vieții noastre spirituale nu e un simplu deziderat, ci e o poruncă morală. […] Trupul nostru face parte din noi însine” [22].
În cultura noastră actuală, grija față de viață s-a transformat în îngrijorare majoră față de trup. Importanța acordată dimensiunii biologice a devenirii si prezenței umane a schimbat valorile si a deturnat sensul vieții, în detrimentul sufletului:
„Când ni-i bolnav trupul facem totul si ne zbatem ca să scăpăm de suferințe; dar când ni-i bolnav sufletul amânăm si nu ne sinchisim” [23]. Multe principii morale sunt considerate astăzi desuete si irelevante în practica bioetică, deoarece trupului si trupescului i se acordă o mult prea mare grijă [24]. De altfel, atitudinea față de trup va fi definitorie în toate temele de bioetică, deoarece ele vizează în întregime o singură problemă: cum ne raportăm la el, asa vom acționa asupra lui. Dar crestinul are mereu în gândul său afirmația Apostolului Pavel care responsabilizează permanent: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” (1 Co 6, 19); gândind asa, se va aseza echilibrul necesar între suflet si trup, fără ca importanța unuia să fie exacerbată, în detrimentul celuilalt.
Există însă diferențe mari, cu privire la acest subiect, între viziunile bioetice, pentru că ele sunt inspirate de diferite concepții despre lume si om si pentru că tratează trupul fiecare prin prisma ei. Asa se face că bioetica seculară ia în seamă prioritar si, câteodată, exclusivist, trupul omului, căci el este cel vizat în procreare, în transplantare, în susținere; pentru el sunt schițate normele, regulile, deontologiile.
Atitudinile de acest fel nu depăsesc cadrul corporal al umanității, ca si cum omul ar fi doar trup. Dar simțim adeseori că omul este altceva decât trupul, căci – spre exemplu – prezența ființei lui este atât de cutremurătoare si de tainică în zbaterile embrionului, în suferință, în moarte, deoarece în toate acestea noi vedem altceva decât numai trupul. E adevărat că această ființă, cuprinsă si reprezentată de trup, comunică cu alte ființe din alte trupuri, stabilind legături spirituale. Cel puțin la fel de tulburătoare este, din acest punct de vedere, relația dintre mamă si embrion: „În marea iubire ce i-o poartă Dumnezeu, el [copilul] este asezat în acel loc ferit si sigur, chiar sub inima mamei lui” [25].
Bioetica deschide si problema atenției față de trupul aproapelui, o sarcină mai dificilă decât a avea grijă si a lua hotărâri pentru trupul propriu. Valoarea pe care i-o descoperim aproapelui, modul în care ne referim la el, deciziile pe care trebuie să le luăm în locul lui – în diferitele situații aplicate în medicină si sporite mai nou de prezența biotehnologiilor – sunt repere axiologice pentru noi însine.
Aproapele are rolul de a fi destinatarul iubirii crestine [26]. Pentru crestin, de asemenea hotărâri depinde mântuirea, atât a persoanei care decide, cât si a aproapelui în locul căruia se decide. Aproapele ne este dat spre a ne mântui prin el:
„Nimeni nu-i atât de bun prieten al lui Dumnezeu ca acela care trăieste spre folosul celor din jurul său. De aceea ne-a dat Dumnezeu cuvânt, mâini, picioare, tărie trupească, minte si pricepere, ca toate acestea să fie spre mântuirea noastră si spre folosul aproapelui” [27].
Iar dacă trupul primeste valoare prin importanța sufletului, vom înțelege duhovniceste si aspectul prelungirii vieții biologice prin transplantare sau prin eforturile susținute de menținere în viață a unei persoane: „În crestinismul ortodox, efortul pentru prelungirea vieții în trup are un sens precis si prețios: cresterea sanselor de mântuire a sufletului” [28].
–
NOTE
[1]. David le Breton, Antropologia corpului si modernitatea, trad. rom. Doina Lică, Ed. Amarcord, Timisoara, 2002, p. 246 (s.n.). [2]. „Dezvoltarea fără precedent a stiinței nu face decât să confirme calitatea demiurgică a omului… Spre a-si îndeplini menirea, ea, stiința, poate aduce neînchipuite binefaceri vieții omului si lumii. Dar atunci când acționează «fără frontiere», apare neprevăzutul si pericolul” – Pr. Sorin Cosma, O abordare crestină a bioeticii, Ed. Marineasa, Timisoara, 2007, p. 37. [3]. John Breck, Darul sacru al vieții, trad. rom. PS Irineu Bistrițeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 75. [4]. Marko Ivan Rupnik, Discernământul, vol. 1: Pentru a prinde gustul de Dumnezeu, trad. rom. Anton Onisor, Andrei Mărcus, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpus, 2003, p. 37. [5]. Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos vol. 1: Monahismul aghioritic, trad. rom. Pr. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, ed. cit., p. 65. [6]. „Mulți au săvârsit puteri, au înviat morți, s-au trudit să-i întoarcă pe cei rătăciți si au făcut multe lucruri mari… Iar după acestea ei, care au înviat pe alții, au căzut în patimi întinate si spurcate si s-au omorât pe ei însisi…, pentru că erau încă bolnavi cu sufletul si nu s-au îngrijit de sănătatea sufletelor lor” – Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință § 23, în: Filocalia, trad. rom. Pr. Dumitru Stăniloae (FR) vol. 10, EIBMBOR, Bucuresti, 1981, p. 126. Uneori, tonul acestor sfătuiri este de-a dreptul drastic si – la o primă lectură – în contradicție cu Evanghelia: „Iubeste nelucrarea minții mai mult decât săturarea celor flămânzi în lume si decât întoarcerea multor neamuri la închinarea la Dumnezeu.” Sau: „Nu învăța pe cineva ceea ce n-ai înțeles si înfăptuit încă tu însuți, ca să nu fi rusinat si să se descopere, prin asemănare cu purtarea ta, minciuna ta.” – Ibidem, pp. 125, 127. Iar în altă parte: „Cel ce-si simte păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morții prin rugăciunea lui… Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce foloseste lumii întregi prin gândirea lui.” – Ibidem § 34, p. 194. [7]. John Breck, Dorul de Dumnezeu. Meditații ortodoxe despre Biblie, etică si Liturghie, trad. rom. Cezar Login si Codruța Popovici, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2007, ed. cit., p. 112. [8]. Mihaela Miroiu, Gabriela Blebea Nicolae, Introducere în etica profesională, Ed. Trei, Bucuresti, 2001, p. 15. [9]. În vremea noastră, până si actul de discernere îsi pierde însă limpezimea sensului său crestin, primind influențe postmoderne si relative, căci „a fi postmodern înseamnă a împinge suspiciunea față de sens până la nerezonabil, adică până la a admite că discernământul si bunul simț trebuie, amândouă, sistematic eliminate…” – H.-R. Patapievici, Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când ceva se câstigă?”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2002, p. 257. Vezi si: Adrian Lemeni, „Discernământul ca virtute culturală si duhovnicească, remediu fundamental în fața ideologiilor postmoderne”, în: Omul de cultură în fața descrestinării, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, pp. 130-143. [10]. John Breck, Dorul de Dumnezeu, ed. cit., p. 112. [11]. Xavier Dijon, „Science biologique et tradition chrètienne”, Nouvelle revue théologique 129 (2007), 3, p. 416. [12]. Pr. Sorin Cosma, O abordare crestină a bioeticii, ed. cit., p. 203. [13]. Olivier Clément, Viața din inima morții, trad. rom. Claudiu Soare, Ed. Pandora, Târgoviste, 2001, 106-107. [14]. Martiriul Sfântului Pioniu 20, 5, în: Actele martirice, trad. rom. Pr. Ioan Rămureanu, EIBMBOR, Bucuresti, 1997, p. 158. [15]. Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi 11, 1 (PSB 17), trad. rom. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 309. [16]. Ioan Paul al II-lea, Enciclica „Evangelium vitae” despre valoarea si inviolabilitatea vieții umane, § 34. [17]. „Viața este sacră. Din sacralitatea ei rezultă si calitatea ei, si nu invers. Calitatea vieții… poate fi deslusită din sfințenia vieții, căci trebuie să aibă o perspectivă eshatologică, iar nu o rațiune imanentă” – Juvenalie Ionascu, Teroristii uterului. Terorism stiințific si etica începuturilor vieții. Eseu de bioetică a gestației, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2002, p. 77. [18]. John Breck, Darul sacru al vieții, ed. cit., p. 16. [19]. „Omul este legat instinctiv de viață. Instinctul de conservare a vieții este înscris în adândul onticului uman, si datorită lui muritorii primesc impulsul vieții, oricâte piedici se ridică împotriva ei” – Pr. Sorin Cosma, O abordare crestină a bioeticii, ed. cit., p. 179. [20]. Roland Brunner, Psihanaliză si societate postmodernă, trad. rom. Luciana Penteliuc-Cotosman, Ed. Amarcord, Timisoara, 2000, p. 23. [21]. Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, vol. 2: Teologia rugăciunii minții, trad. rom. pr. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 25. [22]. Pr. Ilie Moldovan, Cinstirea sfintelor moaste, în Biserica Ortodoxă, Ortodoxia, 32 (1980), nr. 1, p. Legat de aspectul posesiunii trupului în cazul deciziei bioetice, vezi interesanul articol al părintelui John Breck: „Totusi, al cui este trupul?”, în: Dorul de Dumnezeu. Meditații ortodoxe despre Biblie, etică si Liturghie, ed. cit., pp. 100-103. [23]. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei 14, 3, în: Scrieri, vol. 3 (PSB 23), trad. rom. Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 1994, p. 169. [24]. Pavel Chirilă, Lucian Gavrilă, Cristina Gavrilovici, Andreea Băndoiu, Principii de bioetică. O abordare ortodoxă, Ed. Cristiana, Bucuresti, 2008, p. 29. [25]. Pr. Ilie Moldovan, Adolescența, preludiu la poemul iubirii curate, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 62. Iar autorul continuă pe aceeasi linie, referindu-se la avort: „E de mirare că chiar în acest loc, cel mai sigur pentru făt din întreaga lume, i se curmă uneori viața, si încă chiar de mâna criminală a mamei lui?!”. [26]. „Pentru că desăvârsirea nu poate fi înțeleasă fără iubire de Dumnezeu si de aproapele, cel desăvârsit se roagă si imploră pe Dumnezeu Căruia i-a bineplăcut… pentru frații lui, ca în orice chip El să le vină în ajutor. Puterea rugăciunii este nemărginită” – Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, vol. 1, ed.cit., p. 205. [27]. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei 78, 3, ed. cit., p. 892. [28]. Pavel Chirilă, Lucian Gavrilă, Cristina Gavrilovici, Andreea Băndoiu, Principii de bioetică. O abordare ortodoxă, ed. cit., p. 27.
