„Întreaga politică în ansamblul ei reprezintă, la un anumit nivel, o sumă a politicilor sexuale.“ – George Gilder
EXTREMIȘTII IES DIN RÂND
și preiau puterea atunci când își înșală adversarii pentru a-și pune în aplicare agenda. Prin politizarea familiei și a sexualității, stânga i-a înșelat pe conservatori, ca și pe noi toți, pentru a deveni complicii ei.
De la lovitura de stat electorală din toamna trecută, Statele Unite sunt pe cale să devină un guvern comunist de facto. Dar nu este vorba de comunismul împotriva căruia au avertizat profeții conservatori și nici nu a apărut așa cum se așteptau ei. De fapt, conservatorii poartă o mare parte din responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat. Înțelegând greșit dinamica stângii de astăzi, ei au contribuit la îndeplinirea propriilor profeții.
Americanii s-au mândrit mult timp cu faptul că sunt impenetrabili la socialism. Ei au evitat chiar să creeze un stat extins de tip european bazat pe asistență socială. Dar SUA nu au rămas în urma Europei; ca întotdeauna, s-au situat în frunte. Pentru că americanii au urmat un drum unic spre socialism: ei au creat un motor guvernamental care și-a educat propria clasă de rebeli.
Știind că marxismul doctrinar i-a atras prea puțin pe americani, stânga a făcut o manevră de ocolire a acestui obstacol ideologic. I-a înrolat pe conservatori în cauza socialismului, renunțând la retorica luptei de clasă, apelând în schimb la un sentiment de compasiune pentru femei și copii, căruia galanții conservatori plini de compătimire nu i-au putut rezista.
Stânga liberală a edificat un alt tip de stat asistențial: el nu se bazează pe o asigurare socială pe scară largă pentru toți, ci pe o „plasă de siguranță“ limitată la cei săraci (care, în realitate, era orice, numai nu sigură). Acționând în acest fel, i-au sfidat pe puriștii din propriile rânduri care respingeau welfarismul ca pe o schemă capitalistă de cooptare a clasei muncitoare. Funcționând în conformitate cu propria sa dinamică inovatoare, socialismul de tip „plasă de siguranță“ și-a crescut literalmente propriul cvasiproletariat format din cei marginalizați, resentimentari și autoîndreptățiți – toate acestea fiind gestionate și dirijate de o avangardă de funcționari publici obedienți și radicalizați. La toate nivelurile, roluri esențiale în acest sistem au fost jucate de femei.
Mașinăria de asistență socială construită de progresism, seria de programe economice New Deal și, în special, programele de „război împotriva sărăciei“ din cadrul Marii Societăți a președintelui Lyndon B. Johnson au realizat ceea ce sclavia și segregarea nu au putut face: au decimat familia afro-americană și au creat o clasă inferioară care se perpetuează de la sine, formată din mame singure și copii fără tată.
Fiecare patologie socială majoră este legată direct de situația familială și de absența taților, nu de rasă sau clasă, așa cum afirmă unii. Astfel, nu este deloc surprinzător faptul că rezultatul socialismului plasei de siguranță a fost apariția unei hoarde autodistructive de infractori, delincvenți, chiulangii, dependenți de droguri și dereglați care au continuat să își distrugă propriile comunități și să populeze rapid cel mai mare sistem penitenciar din lume. Administrarea vieților lor a fost asigurată de un cadru de funcționari – din nou, într-un număr din ce în ce mai mare de femei – cu un interes propriu în perpetuarea și extinderea acestei devastări.
Întrucât această populație cu probleme era compusă în proporție covârșitoare din minorități, restul societății americane s-a obișnuit să nu-i pese (acesta este un sâmbure ironic de adevăr în acuzația de „rasism“, folosită în mod excesiv). Stânga s-a prefăcut că simte compasiune în fața „opresiunii“ negrilor, dar nu se putea decide dacă cauza era rasismul sau capitalismul. Nu era niciuna dintre ele.
Conservatorii ar fi putut obține beneficii politice enorme dacă ar fi arătat că adevăratul vinovat era distrugerea familiei. În schimb, singura lor soluție a fost să aplice pedepse din ce în ce mai aspre, care au extins și mai mult sistemul de gulaguri și au sporit resentimentele negrilor. Făcându-le celor de stânga un bine și mai mare, conservatorii au creat chiar și o birocrație suplimentară care să se ocupe de victimele infracțiunilor, pe care războinicii justiției de gen o vor rechiziționa mai târziu pentru propriile scopuri, aplicând criterii politice la eticheta de „victimă“.
După ce au cedat stângii în mod prostesc temelia morală superioară, conservatorii nu au avut nimic constructiv de oferit – în afară de o mentalitate ce constă în pedepsirea cruntă a celorlalți – atunci când s-au confruntat cu revolte periodice, cum ar fi cele care au urmat asasinării lui Martin Luther King Jr., bătăii lui Rodney King și morții lui George Floyd.
În anii 1960 și 1970, anumiți intelectuali conservatori au investigat toate aceste fapte și au lansat avertismente urgente. Este bine-cunoscut că Daniel Patrick Moynihan a prezis că: „O comunitate care permite unui număr mare de tineri să crească în familii destrămate, dominate de femei, fără să aibă parte niciodată de o relație stabilă cu autoritatea masculină… acea comunitate conduce la haos.“ Dar înțelepciunea temeinică a fost abandonată atunci când s-a lovit de interese înrădăcinate și la stânga, și la dreapta. Blocată în anii 1970, gândirea conservatoare despre bunăstare s-a atrofiat în cele din urmă cu totul.
Între timp, statul a continuat să se extindă exponențial – nu numai prin cheltuielile gargantuelice cu asistența socială în sine, ci, în mai mare măsură, prin intermediul unor industrii birocratice costisitoare menite să controleze repercusiunile la nivel social: în privința aplicării legii, încarcerării, educației, locuințelor, sănătății și serviciilor sociale. Un buget intern în plină expansiune a ajuns să fie dedicat aproape în întregime relelor sociale generate de asistența socială.
Rezultatul este mai mult decât o risipă, deoarece asistența socială reprezintă bani cheltuiți pentru a transforma copiii în infractori, dependenți de droguri, indivizi cu risc de abandon școlar, răzvrătiți și chiar teroriști. Pentru susținătorii puterii statului, asistența socială este minunatul motor al guvernului prin care se creează probleme pe care statul însuși trebuie să le rezolve.
În completarea tuturor acestor lucruri, noua ideologie politică a feminismului a intrat în scenă. Aceasta se baza pe ideile socialiste, dar transformate. Noile femei ideologi au înțeles foarte bine că sărăcirea minorităților nu era cauzată de rasism sau capitalism. Ele știau că problema era distrugerea familiei, deoarece, chiar dacă nu o creaseră, cu siguranță o exacerbaseră și o exploatau.
În spatele perdelei de fum din mass-media care le prezenta ca fiind femei casnice care își dădeau foc lenjeriei intime și mimau nemulțumirile negrilor, feministele făceau cu totul alt fel de ravagii: glorificau și proliferau în mod intenționat căminele monoparentale care au creat clasa de jos și au alimentat autodistrugerea și furia acesteia. „Independența, chiar și în forme strâmte și meschine“, susțin cercetătorii influenți conduși de și mai influenta feministă socialistă Barbara Ehrenreich în Re-Making Love: The Feminization of Sex (1986), „oferă încă mai multă libertate sexuală decât bogăția dobândită prin căsătorie și dependența de un singur bărbat.“
În timp ce impulsul inițial din spatele bunăstării a fost cvasisocialist, operatorii au fost femei radicalizate încă de la început. Caritatea în forma ei privată fusese realizată de femei voluntare motivate de un sentiment al vocației creștine și susținute financiar de soții lor. Asistența socială le-a înlocuit cu o nouă clasă de lucrători sociali profesioniști plătiți, care au dezvoltat rapid un interes direct în perpetuarea problemelor pe care aparent le rezolvau și care au profitat de tinerețea și ignoranța clasei defavorizate.
Ideologia antibărbați, pornind de la Jane Addams și până la cea promovată în cadrul programelor de studii pentru femei de astăzi, s-a îmbinat cu interesul birocratic pentru ca bărbații care câștigă un venit, singurii care ar putea elibera femeile și copiii de dependența de stat, să stea deoparte.
REFORMA ÎN DOMENIUL ASISTENȚEI SOCIALE A PREȘEDINTELUI BILL CLINTON
a redus temporar numărul exploziv de persoane asistate, dar din punct de vedere politic a adâncit problema prin accelerarea unor măsuri nefaste care se desfășurau deja sub radarul mass-mediei.
Pentru a evita atât falimentul, cât și abordarea problemei de fond, statul asistențial și-a inversat discret scopul, de la distribuirea de ajutoare sociale la colectarea de venituri. Rezultatul a fost cea mai autoritară mașinărie din istoria Americii: s-au creat nu doar închisori, ci și un sistem masiv de semiîncarcerare care a plasat zeci de milioane de cetățeni care respectă legea sub supraveghere penală. „Atât la stânga, cât și la dreapta, noua expresie evocată este «pensia alimentar㻓, scrie cercetătorul Bryce Christiansen. „Tatăl rău platnic ocupă acum un loc dezonorant, fiind un fugar egoist condamnat de liberali și conservatori deopotrivă.“
În timp ce se accepta faptul că mulți tineri de culoare erau pe jumătate criminali, nimeni nu s-a deranjat cu adevărat să înțeleagă de ce. Adevărata violență criminală era, în proporție covârșitoare, produsul educației din căminele cu mame singure, după cum demonstrează fără echivoc știința socială. Dar la criminalitate s-a adăugat acum incriminare. După ce au folosit plățile din sistemul de asistență socială pentru a influența îndepărtarea taților și transformarea adolescenților în infractori, asistenții sociali au folosit apoi legile privind pensia alimentară pentru copii pentru a-i incrimina și pe tați.
În esență, agențiile de servicii sociale și-au transformat lucrătoarele în poliție feministă în civil. O a treia etapă de incriminare a rivalilor lor – și anume a poliției legitime care încearcă să mențină ordinea în mijlocul acestui haos – este acum în plină desfășurare.
Solicitarea ca tații să plătească pentru a întreține copiii pe care se presupune că i-au „abandonat“ nu a avut decât un succes superficial. Faptul neplăcut că majoritatea nu-i abandonaseră deloc și că era mult mai probabil să fie îndepărtați de către asistentele sociale feministe înarmate cu regulamente privind asistența socială era atât dificil de dovedit (având în vedere absența probabilă a unui certificat de căsătorie), cât și irelevant din punct de vedere practic. Asistenții sociali, avocații, judecătorii și alții aveau un interes financiar puternic în demonizarea taților și în folosirea copiilor pentru a-și justifica puterea și câștigurile. Aceste interese erau pur și simplu prea puternice pentru a se obosi să-și bată capul în privința justiției. Tinerii tați de culoare au fost forțați să „finanțeze jefuirea [propriilor] copii“, a scris avocatul Jed Abraham în From Courtship to Courtroom (1999).
TOATE ACESTEA NU AU FĂCUT DECÂT SĂ AȘEZE BAZELE. După ce a creat această mașinărie care se perpetuează singură pentru a a face să prolifereze și a înrădăcina clasa de jos, următorul pas a fost să extindă logica la societatea clasei de mijloc.
Feministele au reușit acest lucru prin punerea la cale a celei mai uluitoare lovituri de stat: cea mai radicală și mai subversivă inovație juridică instituită vreodată în democrațiile occidentale – o măsură atât de diabolică încât, dintr-o lovitură, a decimat atât integritatea familiei, cât și a sistemului judiciar și a răsturnat sistemul de drept comun care protejase libertatea timp de secole. Acesta a fost conceptul, împrumutat din industria asigurărilor, al justiției „fără vină“. Acesta a fost folosit pentru a aboli legal instituția fundamentală a civilizației: căsătoria.
Puțini au observat ce s-a întâmplat. Țara era preocupată, în anii 1960 și la începutul anilor ’70, de mișcarea pentru drepturile civile și de războiul din Vietnam, iar revoluția sexuală incipientă îi obișnuia pe oameni cu permisivitatea și experimentele sexuale radicale. Propaganda necinstită care promitea divorțul „prin consimțământ reciproc“ i-a păcălit aproape pe toți cu privire la ceea ce a creat cu adevărat divorțul involuntar – ceea ce Maggie Gallagher numea „abolirea căsătoriei“, un contract aplicabil din punct de vedere juridic. Acest lucru a permis unuia dintre soți să pună capăt unilateral căsătoriei fără niciun motiv recunoscut și fără a accepta nicio responsabilitate pentru consecințele asupra celuilalt soț sau asupra copiilor. Guvernatorul Californiei, Ronald Reagan, a semnat primul proiect de lege privind divorțul fără vină în 1969, iar ulterior a declarat că regretă că a făcut acest lucru.
De fapt, feministele precum cele din cadrul Asociației Naționale a Femeilor Avocați concepuseră această șmecherie a divorțului fără vină încă din anii 1940 și așteptau doar o ocazie pentru a o dezlănțui. Divorțul fără vină a fost o măsură atât de extremă în ceea ce privește revoluționarea relațiilor de familie și a preceptelor juridice, încât singurele sale precedente au fost în timpul Revoluțiilor franceză și rusă (națiuni ale căror guverne au abrogat-o ulterior din cauza haosului social pe care l-a provocat). Totuși, această formă de divorț a cuprins SUA și întreaga lume occidentală aproape fără nicio opoziție sau dezbatere.
A fost nevoie de decenii pentru ca impactul deplin al divorțului să-și genereze consecințele logice. În cele din urmă, clasa de mijloc a fost redusă la condiții similare cu cele ale clasei de jos, străbătută de mame singure, amărâte și autoîndreptățite, de copii disfuncționali și de tați incriminați – viața și relațiile lor de familie fiind, de asemenea, administrate de funcționarele femei ale statului asistențial.
Justiția „fără vină“ a fost uluitoare în nihilismul ei. Chiar și cei mai aprigi critici ai acesteia – care s-au concentrat, pe bună dreptate, asupra familiilor sfâșiate și a vieților ruinate care au rezultat – nu au reușit să înțeleagă o altă dimensiune de coșmar a ei: controlul practic nelimitat asupra individului pe care l-a conferit statului.
Pentru prima dată în cadrul dreptului comun, instanțele puteau cita oameni nevinovați din punct de vedere legal, își asumau controlul asupra vieții lor private și îi puteau pedepsi pentru lucruri perfect legale pe care le făceau în cursul vieții private. Instanțele au dobândit puterea de a le dizolva căsătoriile fără consimțământ sau fără motive, de a-i evacua din casele lor, de a prelua controlul asupra copiilor lor, de a le restricționa mișcările, de a le jefui conturile bancare, de a le confisca casele, de a le extrage plăți pentru „servicii“ pe care nu le-au solicitat niciodată, de a le sechestra salariile, de a le refuza pașapoartele și permisele de conducere, de a le confisca licențele profesionale și de a-i băga la închisoare fără proces sau dosar.
Divorțul involuntar și unilateral permite existența gestapoului în privința întreținerii copiilor, conceput inițial pentru a persecuta tinerii săraci, pentru a urmări milioane de salariați productivi din clasa de mijloc și antreprenori cu buzunare doldora, bune de jefuit, și pentru a oferi astfel nu numai o mită irezistibilă pentru viitoarele mame singure, ci și venituri profitabile pentru vistieriile guvernelor de stat.
Propagandiștii finanțați de autoritățile federale din universități și grupuri de reflecție au declarat cu suficiență că acești tați și-au abandonat copiii, când era ușor de dovedit că copiii erau răpiți pe cale juridică, literalmente „fără vina“ taților lor. Cercetătorii finanțați de bancă care au răspândit această defăimare împotriva unor cetățeni care nu aveau o platformă pentru a se apăra au devenit preferații moralizatorilor de dreapta, generos patronați și promovați de numeroase fundații conservatoare, precum Family Research Council.
Isteria necontrolată s-a amplificat de-a lungul anilor 1990. Jurnalistul Bernard Goldberg a remarcat faptul că existau „un milion de povești în rețelele de televiziune despre tați indiferenți“. Cercetătorii care au pus la îndoială această narațiune au fost ignorați, demonizați sau dați afară, chiar și din instituțiile conservatoare. Politicienii conservatori s-au alăturat cu bucurie vânătorii de vrăjitoare. Secretarul pentru Sănătate și Servicii Umane al administrației Bush, Tommy Thompson, a dus mai departe cele mai grave măsuri inițiate de Clinton, susținut de senatori precum Lindsay Graham și Dan Coats.
Între timp, comuniștii, avocații, judecătorii, feministele și politicienii au făcut echipă pentru a edifica o mașinărie americană de represiune fără precedent. Subvențiile federale la încasarea pensiei alimentare a copiilor conduc la profitabilitatea enormă – pentru guvernul statelor – a căminelor în care soții au divorțat și a celor cu mame singure, stimulând familiile la cât mai multe divorțuri și la cât mai mulți copii fără tată. Autoritățile au obținut acest lucru prin creșterea plăților pentru pensia alimentară până la niveluri exorbitante, făcând ca divorțul să fie profitabil pentru mame și letal pentru tați, ceea ce duce adesea la trimiterea inevitabilă la închisoare a taților, urmată de lipsa unui cămin.
ACEASTĂ MAȘINĂRIE A SOCIALISMULUI DE FACTO A FOST
creată în timp ce conservatorii dormeau la volan, filozofând în mod prostesc asupra statutului familiei ca „element de bază“ ale societății.
Rezultatul este că mai multe generații de copii ai părinților divorțați au crescut acum urându-și tații și orice persoană cu autoritate tradițională, văzându-i în schimb pe funcționarii publici ca pe furnizorii și protectorii lor. Mulți se simt trădați, se tem de iubire și nu au nicio idee despre cum să formeze relații de durată, bazate pe sacrificiu, cu sexul opus sau cu propriii copii. La fel ca mamele și funcționarii publici, acești urmași ai divorțului se simt îndreptățiți să primească roadele puterii în continuă expansiune a statului. După ce au fost crescuți cu veniturile obținute de tații lor din sclavia produsă de mecanismul de întreținere a copiilor, ei nu au nicio remușcare în a-i transforma în sclavi pe plătitorii de taxe productivi din familiile cu doi părinți pentru a-și asigura propriile nevoi și dorințe.
Acest lucru a furnizat, de asemenea, ingredientele esențiale pentru recenta lovitură electorală a stângii: resentimentele și violența clocotitoare ale tinerilor de culoare, emulii și susținătorii lor din clasa de mijloc albă, la fel de nihiliști în ciuda avantajelor lor, manipularea și exploatarea sărăciei de către feministe, ca în cazul femeilor acum bogate care au creat Black Lives Matter, disprețul față de procedurile constituționale și libertățile civile manifestat în „cancel culture“ cenzurată și iconoclasmul și ireverența față de tradițiile sacre. Între timp, liderii conservatori sunt atât de privilegiați și de mulțumiți încât refuză cu încăpățânare să îi asculte măcar pe puținii cercetători și jurnaliști serioși care le-ar putea spune ce se întâmplă de fapt.
Poate că cea mai perfidă metodă este pervertirea sistemului judiciar, prin care se abrogă chiar protecția constituțională pe care este însărcinat să o aplice. De-a lungul procesului său de dezvoltare, diavolul constituit de sistemul de asistență socială și instituire a divorțului a improvizat parodii de procese pentru a legitima incriminarea și trimiterea la închisoare a oamenilor. Oamenii din sistemul de justiție nu doar că nu reușesc să protejeze libertățile constituționale, ci își asumă eliminarea acestora.
Divorțul fără vină este administrat în procese civile care sunt niște batjocoriri grotești ale legii. Justiția nu se implică niciodată în cazurile de divorț; este posibil un singur rezultat al procesului, iar fiecare verdict este predeterminat. Protecția constituțională, cum ar fi Declarația drepturilor omului, ar putea la fel de bine să nu existe. Cleptocrația divorțurilor jefuiește cetățenii care nu au nicio vină din punct de vedere legal, folosindu-se de copiii lor ca de o pârghie. Acuzațiile vădit false de „violență domestică“ sunt judecate în cadrul unor proceduri asemănătoare unor linii de asamblare care durează câteva minute și ale căror rezultate sunt, de asemenea, predeterminate. Acuzații de „abuz asupra copiilor“ sunt caracterizate de erori judiciare similare. Este invocată psihoterapia pentru a căuta explicații logice pentru pedepsirea persoanelor condamnate fără să fi făcut vreo infracțiune.
Atât de „autoritare“ sunt aceste instanțe strâmbe încât feministele le reproduc în alte părți. Acuzațiile de viol trucate au fost, de asemenea, lansate împotriva bărbaților de culoare (amintind de linșaj), înainte de a deveni o practică curentă în rândul clasei de mijloc albe. Universitățile au fost deosebit de primitoare față de această tactică și au ridicat rapid pseudo-tribunale compuse din studenți, profesori și administratori pentru a conduce procese-spectacol în detrimentul studenților de sex masculin acuzați fără dovezi. Conservatori precum Brad Wilcox, cercetător al familiei de la Universitatea din Virginia, care a scris în National Review, au susținut și ei aceste practici.
Acest lucru, la rândul său, a condus direct la mișcarea #MeToo, cu mai multe acuzații și procese fără probe care au vizat figuri politice mai mari, precum judecătorul Brett Kavanaugh.
ACESTE TRIBUNALE PUNITIVE
au fost o repetiție pentru zelul de care s-a dat dovadă în aplicarea de pedepse în timpul și după lovitura de stat electorală împotriva președintelui Donald Trump și a susținătorilor săi. Travestiurile kafkiene, care și-au făcut pionieratul în instanțele de divorț, au oferit modul de operare.
Chiar înainte de alegeri, stânga radicală cerea ca oricine îi contesta sau îi împiedica calea spre putere să fie nu doar învins politic, ci și pedepsit legal, folosind acuzații civile sau penale. Acest lucru s-a extins la avocații care au contestat ilegalitățile electorale sau l-au reprezentat pe Trump, la funcționarii electorali care au ezitat să certifice rezultatele discutabile, la membrii Congresului care au încercat să folosească procedurile constituționale pentru a asigura integritatea electorală, la membrii mass-mediei care au difuzat criticile stângii, la cetățenii obișnuiți care l-au susținut pe Trump sau care au pus la îndoială acțiunile guvernului și, bineînțeles, la Trump însuși.
Ceea ce mulți numesc „procese-spectacol“ ale adversarilor politici a culminat cu deturnarea procedurii de destituire a președintelui, transformând-o într-un act neconstituțional de tip anularea drepturilor civile. Nu trebuie să existe dezbateri asupra adversarilor stângii, ci, așa cum a spus Rick Klein, directorul politic al ABC, ei trebuie „curățați“. Psihoterapia înarmată și acuzațiile de boală mintală în scopuri politice, inclusiv pentru a reduce la tăcere avocați disidenți precum Lin Wood, sunt, după cum s-a menționat, o rutină în procedurile de divorț (și seamănă cu practicile sovietice).
Tehnicile folosite de stânga împotriva dușmanilor lor au fost inițiate în sistemul instituirii divorțului din America. Stânga de astăzi nu discută și nu dezbate. Fie că este vorba de instanțele de divorț, de procesele de viol, de acuzațiile de violență domestică și de abuz asupra copiilor, de țintele #MeToo, de poliția care trebuie să folosească forța letală sau de urmările alegerilor – stânga doar acuză. Disidenții care îi obstrucționează hegemonia trebuie să fie judecați pentru presupusele lor crime.
Prin faptul că ne-am ferit privirile de nedreptățile incomode, dar hidoase care s-au înrădăcinat timp de decenii împotriva săracilor și a altor oameni lipsiți de apărare, ne-am lăsat la mila unor agenți politici nemiloși care caută să ne reducă libertățile la fel de ușor cum au făcut-o cu libertatea altora. Susținând credul basmele politice despre cauzele sărăciei, „tații indiferenți“ și alți răufăcători mitici, iar mai nou despre „rasismul sistematic“ al polițiștilor, am transformat milioane de americani în infractori.
Câți vom mai trimite în gulag pentru a evita confruntarea cu adevărul? Lucrurile în America se pot înrăutăți înainte de a se îmbunătăți…
Traducere de FOȘNIREA VREMII
