back to top

Știința, autonomia embrionului și întrebarea „când începe viața”

Ana Maria Dumitru pentru The Public Discourse

Un studiu recent demonstrează că embrionii umani își direcționează autonom propria evoluție din primele momente ale vieții, chiar și atunci când nu sunt în pântecele mamelor lor.

Când începe viața? În opinia Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii, a unui număr de politicieni, inclusiv a președintelui Barack Obama, precum și în opinia altor surse diverse, deocamdată, în domeniile științei și medicinei sunt prea multe discuții pe tema aflării răspunsului la o întrebăre atât de controversată. Deci toți folosesc o eschivă la modă spunând ceva de genul „asemenea întrebare e peste nivelul meu de expertiză”, sau „cine sunt eu să speculez, atâta timp cât oamenii de știință încă dezbat acest lucru?”

Adevărul este că știința deja a răspuns la această întrebare, tare și clar. E foarte simplu. Iei un ou de la o femelă și o celulă de spermă de la un mascul. Spermatozoidul penetrează ovulul. În acest moment ai o celulă cu cantitatea completă de material genetic necesar pentru orice vreun om ar vrea vreodată să facă.

Însă chiar și acest lucru ar putea să nu fie de ajuns pentru a-i convinge pe sceptici. Acum câteva luni, discutam cu niște colegi de-ai mei despre problematica începutului vieții și a autonomiei embrionului precoce. Am fost surprins să aud că ei încă se bazează pe sloganul de partid: „La început, este doar un mănunchi de celule.” În laboratorul unde lucrez, studiem diviziunea celulară. Ca și oameni de știință, colegii mei trebuie să recunoască faptul că embrionii sunt formați din celule vii, dar ei nu acceptă embrionul ca pe un organism viu. Adică dacă embrionul ar fi „doar un mănunchi de celule”, atunci avortul poate fi justificat. Prin această logică, embrionul nu ar fi o ființă autonomă, și sigur nu ar fi o persoană umană. Ar fi doar câteva celule ce cresc în corpul mamei, de care se poate debarasa dacă vrea.

Dar când devine acea nouă celulă un organism autonom? Dacă embrionul ar fi într-adevăr doar un mănunchi de celule, atunci acele celule ar trebui îndrumate din exterior ca să supraviețuiască, nu? Dacă ar fi într-adevăr doar un mănunchi de celule, atunci acele celule nu ar avea nici un control și nici o autonomie. Ar fi un simplu mănunchi de celule neimportante, dezorganizate, asemănătoare unei colecții întâmplătoare de celule diferite crescute pe o lamă de plastic – se pot divide dacă le faci să se dividă, dar nu au nici o structură sau organizare internă.

Autonomia Embrionului

Dacă definim autonomia unui organism prin independența față de un control extern, atunci înseamnă că putem identifica cu precizie momentul când un embrion corespunde definiției autonomiei: de la bun început. Un studiu recent publicat în Marea Britaniede de către Marta N. Shahbazi și colegii săi demonstrează că această celulă nou formată știe ce să facă după concepție, indiferent dacă primește sau nu semnale de la un uter gazdă. Shahbazi și colegii săi demonstrează în studiul lor că un ou fertilizat – cunoscut sub numele de zigot, „produs al concepției”, embrion precoce, sau oricare alt termen descriptiv, este o ființă vie autonomă. Această mică celulă, cu conținutul său genetic complet, poate și începe să se dividă și să crească, chiar și într-o eprubetă în incubatorul cabinetului oricărui laborator neînsemnat.

Shahbazi și colegii săi au dezghețat embrioni (congelați după momentul fertilizării), donați echipei lor de cercetare de către o clinică IVF. La momentul dezghețării erau în diferite stadii de dezvoltare ale primei săptămâni (pre-implantare). Apoi, folosind un sistem de cultură in vitro proiectat de ei, au crescut acești embrioni până au trecut de punctul în care în mod normal se pot implanta singuri în mucoasa uterină. S-a observat că aceste celule se pot organiza cu succes în ciuda faptului că nu au fost implantate într-un uter. Acest lucru înseamnă, așa cum am bănuit, că embrionii știu ce trebuie să facă pentru a trăi, și încearcă să trăiască, indiferent dacă sunt în mama lor sau nu. Așa cum autorii afirmă în lucrare, sistemul lor de cultură „permite tranziția embrionilor umani de la pre la post-implantare in vitro, în absența oricăror țesuturi materne.”

Programați pentru a supraviețui

Motivul pentru care studiul Shahbazi este atât de decisiv se datorează faptului că ei nu forțează acești embrioni să se dividă, și nici nu le dau vreo instrucțiune. Atunci când lucrăm cu celule non-embrionare în laboratorul nostru, le numim celule „imortalizate”, deoarece au fost manipulate ca atunci când vor crește pe lamele de plastic din incubatoare, să continue să se dividă. Dar embrionii cultivați în acest experiment nu au fost manipulați sau forțați să continue să se dividă. Ei au crescut de la sine.

Un embrion proaspăt fertilizat nu poate ști dacă este sau nu „dorit”, dar știe că vrea să trăiască. De fapt, embrionul are două mari misiuni din momentul concepției lui: unul este de a începe dividerea, iar celălalt este a coborî din tubul falopian al mamei în mucoasa uterului. Embrionul trebuie să se implanteze cu succes, deoarece nu are resurse decât pentru un număr limitat de zile – trebuie să se adăpostească în endometrul bogat în nutrienți al mamei, pentru a-și face provizii de drum. Acesta este motivul pentru care cele mai multe medicamente și dispozitive „contraceptive”, funcționează de fapt ca abortive. Ele nu împiedică sperma să fertilizeze ovulele, ci împiedică embrionul să se implanteze corespunzător. Fără nutriția normală de la implantare, embrionul va muri. Dar, dupa cum au demonstrat Shahbazi si colegii ei, dacă ajuți embrionul cu nutrienți, va continua să lupte pentru viață.

Știam deja că embrionul în curs de dezvoltare comunică cu mama prin semnalele și schimbul de nutrienți din fluxul sanguin, dar acum știm că embrionul este programat pentru supraviețuire încă din prima zi. Indiferent dacă mama este sau nu în preajmă, embrionul are echipamentul necesar pentru a-și continua creșterea. Și astfel, în cazul absenței semnalelor de la un uter matern, embrionul trece la o traiectorie pro-supraviețuire, pro-creștere, pro-viață.

E timpul să reevaluăm cercetarea care distruge embrioni

Implicațiile cumva înspăimântătoare ale acestor constatări ar trebui să ne facă să reevaluăm premisele în care permitem cercetarea pe embrioni umani. Această lucrare elimină posibilitatea de a spune că embrionul precoce nu este un organism ori nu este autonom. De fapt, când autorii vorbesc despre „stagiile decisive ale remodelării“ acestor embrioni, folosesc termenul „embryo-autonomous”.

Și totuși, chiar și în cadrul acestui text, juxtapunerea între textul articolului și declarația lui de etică crează un dezacord. Acest contrast ilustrează clar discrepanța între ceea ce spune știința și ceea ce vor oamenii să audă. „Implantarea este o piatră de hotar în dezvoltarea umană”, scriu autorii la secțiunea discuții. „Toate cuplurile care au donat embrioni rămași în urma tratamentului IVF și-au dat consimțământul informat”, se spune în declarația de etică. „Suntem recunoscători pacienților care și-au donat embrionii”, scriu autorii la secțiunea mulțumiri.

Pe de o parte, datele arată că acești embrioni sunt ființe umane autonome, doar că sunt într-un stadiu incipient de dezvoltare. Pe de altă parte, consiliile de licență etică și autorii înșiși justifică distrugerea acestor embrioni catalogându-i ca proprietate a cuplurilor donatoare. Autorii acționează ca și când capacitatea de dezvoltare autonomă a embrionilor este doar ceva verificat empiric, care nu are nevoie să se materializeze neapărat printr-o recunoaștere reală.

Nici om de știință care a studiat vreodată celulele nu putea spune că o celulă care se divide nu este în viață. Acum nici un om de știință nu poate face afirmația că un embrion în creștere nu are o autonomie a organismului. Următoarea întrebare este dacă această autonomie influențează sau nu definiția legală și definiția etică a statutului persoanei.

Înapoi în 2008, cu mult înainte de publicarea studiului Shahbazi, Robert P. George și Christopher Tollefsen s-au bazat pe alte studii embriologice în cartea lor `Embryo: A Defense of Human Life` (Embrionul: o apărare a vieții umane). Acolo ei au motivat: „Nimic extrinsec organismului în curs de dezvoltare nu acționează pentru a-i produce o nouă caracteristică sau o nouă direcție de creștere.” Imediat, această afirmație a și dezamăgit criticii, cum s-ar putea vedea din răspunsul lui William Saletan în New York Times Sunday Book Review – „Nici un purtător de pântec n-ar descrie sarcina în acest fel”. Saletan a sugerat că George și Tollefsen au pescuit din manualele de embriologie până au reușit să încadreze și știința în argumentarea lor. La acel moment, embrionul precoce era văzut de mulți oameni de știință ca fiind parte a unui sistem controlat numai de mamă, așa probabil se explică gradul de neînțelegere al argumentului filozofic făcut de George și Tollefsen.

Dar, așa cum au explicat George, Tollefsen și alții (cum ar fi John Finnis și Patrick Lee), autonomia organismului la animale și cea la persoane nu sunt în relație de reciprocitate. Nu toate animalele, la urma urmei, sunt persoane, chiar dacă acestea sunt organisme autonome. Încă, George și Tollefsen evidențiază faptul că un organism cu toate capacitățile de a deveni o persoană recognoscibilă (și extra-uterină), este, de fapt, deja o persoană, deoarece, chiar nedezvoltate, acele capacități sunt deja prezente în embrionul precoce. Persoana este determinată, au punctat ei, nu de capacități imediat exercitabile, ci de radicalul (rădăcina) acelor capacități. Deci, un embrion uman are rădăcina acelorași capacități pe care le are și adultul complet dezvoltat. Amândouă sunt persoane.

Răspunsul lui Saletan ilustrează o neînțelegere comună a acestei distincții. El spune că un embrion nu se califică la statutul de persoană. În esență, el nu face nici o distincție între funcționarea biologică imediată și persoană. Și, ca urmare, Saletan susține că „nu datorăm [unui embrion] același respect pe care îl datorăm unii altora”, ajungând la această concluzie printr-un tip de raționament ca cel din analogia ghindei și stejarului propusă de Michael Sandel. (Pe scurt: cu toate că fiecare stejar a fost odată o ghindă, nimeni nu este deranjat când o ghindă se pierde, chiar dacă ghinda are capacitatea de a deveni un stejar).

Dar, după cum Robert George si Patrick Lee subliniază, apreciem diferitele stadii ale speciei stejarului, din cauza valorii lor instrumentale, adică apreciem un stejar mai mult decât o ghindă, chiar dacă amândouă sunt aceeași entitate. Dar, aprecierea diferitelor stadii ale speciei umane se bazează pe valoarea lor intrinsecă, adică apreciem egal toate ființele umane, în toate stadiile de dezvoltare. Oamenii nu dobândesc stadiul de persoană la un anumit moment al dezvoltarării lor.

Acum, că studiul Shahbazi a demonstrat ce George și Tollefsen au enunțat, cum că embrionul precoce are toate capacitățile de a-și dezvolta organismul în mod autonom, ar fi interesant de aflat dacă acest lucru ar fi suficient pentru Saletan ca să-și reconsidere poziția sa despre persoana umană. Întrebarea pentru noi toți acum este dacă vom începe să recunoaștem faptul că autonomia biologică a embrionilor ar trebui să se materializeze în etica și statutul legal al persoanei umane.

Așa că hai să nu deviem. Este timpul să recunoaștem adevărul. Știința a confirmat deja ceea ce de mult timp bănuiam: putem să le numim ouă fertilizate, zigoți, morule, blastocite, produse ale conceptiei, embrioni sau fetuși, dar asta nu schimbă realitatea. Și realitatea este aceasta: sunt oameni autonomi de la bun început.

Ana Maria Dumitru este în al șaselea an de doctorat la Geisel School of Medicine – Dartmouth College.

PRO VITA București
PRO VITA Bucureștihttp://www.asociatiaprovita.ro
Asociația PRO VITA Bucureşti este dedicată protejării vieţii umane începând de la concepţie şi promovării valorilor familiei, prin educaţie eficientă, acţiune civică şi legislaţie.

Cele mai recente articole