Se pare că moartea cerebrală nu este… moarte.
Știm: așa ni s-a spus, că diagnosticul de moarte cerebrală (MC) este ireversibil și este practic echivalent cu decesul persoanei. Și mai știm că și moartea cerebrală este o precondiție a recoltării de organe pentru donare.
Numai că în ultimii ani au existat numeroase cazuri de pacienți „morți” care au „înviat” mai ceva ca Lazăr și care, deci, pun sub semnul întrebării la un mod foarte serios teoria MC și pretinsa ireversibilitate a procesului. Cel mai recent este cel al lui Trenton McKinley, de 13 ani, ai cărui părinți semnaseră deja acordul pentru donarea organelor fiului lor.
Medicii le spuseseră, așa cum este procedura, că băiatul lor este mort, numai că semnele tradiţionale ale morții cardio-pulmonare sunt „mascate” de susţinerea artificială respiratorie şi cardiovasculară și de aceea prelungirea suportului vital nu înseamnă altceva decât că tânărul „va fi o legumă” – dar că organele sale ar putea salva alți copii care așteaptă cu înfrigurare un transplant.
Altruist gest din partea părinților îndurerați, să recunoaștem!
Dar iată că „mortul” s-a trezit cu puțin timp înainte să fie… omorât – de data asta de-a binelea – de echipa de transplant.
Ironic, presa folosește termeni religioși pentru relatarea știrii: „înviat din morți”, „revenire miraculoasă”…
Controversa „morții cerebrale” a stârnit discuții vii în lumea medicală, în care din păcate predomină concepția mecanicistă (ateistă) conform căreia omul, din punct de vedere medical, poate fi văzut ca o colecție de „piese de schimb” pentru alții. Însă în mod evident persoana în moarte cerebrală nu este moartă – altfel recoltarea de organe nu și-ar mai avea rostul. „Moartea cerebrală” este un concept care a fost inventat și dezvoltat specific pentru a servi interesele industriei transplantului.
Un articol detaliat despre moartea cerebrală sub semnătura prof. Sebastian Moldovan (Universitatea „Lucian Blaga” și PRO VITA Sibiu) îl gasiți pe blogul nostru. Din el reproducem două fragmente:
„O cât de scurtă privire retrospectivă asupra introducerii criteriului cerebral pentru definiţia morţii ne arată că acesta n-a urmat dezvoltarea, raţională pentru o problemă atât de importantă, de la un concept clar al morţii, la identificarea criteriilor corespunzătoare pentru diagnostic, apoi la o validare clinică a criteriilor, apoi la o reactualizare a definiţiilor în uz ale morţii, ca în cele din urmă să fie implementat în practica medicală. Dimpotrivă, s-a urmat drumul opus: începând cu sfârşitul anilor ‘60 cu nevoia bruscă de organe transplantabile creată de progresele chirurgiei, s-a purces la revizuirea definiţiilor în uz ale morţii pentru a face transplantul legal, urmată de îmbunătăţirea criteriilor de diagnostic care n-au fost niciodată validate riguros, urmată (…) de eforturile de a fundamenta motivul pentru care aceste criterii ar corespunde unei concepţii unitare despre moarte – eforturi care continuă încă fără a se întrevedea vreo soluţie, datorită în mare măsură dezacordurilor filosofice ireconciliabile cu privire la însuşi conceptul de moarte.”
și
„Este filosofia MC compatibilă sau nu cu antropologia Bisericii? (…) Valabilitatea acestei definiţii depinde de acceptarea echivalenţei ei fiziopatologice cu definiţia clasică, ceea ce pare a fi tot mai mult contestat de voci cu autoritate în mediile competente. În orice caz, un organism viu este pentru antropologia ortodoxă o dovadă categorică a prezenţei sufletului în trup (prin activitatea funcţiilor sale vitale, a se vedea citatul din Sf. Nicodim Aghioritul), indiferent de situaţia oricărui organ în parte. Este greu de văzut cum ar putea accepta Biserica reducerea înţelegerii vieţii persoanei umane la viaţa creierului.”
În rezoluția Comisiei sale de Bioetică referitoare la transplant, Patriarhia Română subliniază că
„Nu trebuie confundata moartea cerebrala cu moartea biologica”
și totodată că, deși
„Biserica binecuvinteaza orice practica medicala in vederea reducerii suferintei din lume, prin urmare si transplantul efectuat cu respect fata de primitor si de donator, viu sau mort”,
totuși
„Biserica previne insa pe toti sa inteleaga transplantul ca pe o practica medicala menita inlaturarii suferintei membrilor ei si nu ca pe una care sa alimenteze ideea autonomiei vietii fizice si a eternizarii acesteia.”
Din această perspectivă, lucrurile ni se par foarte clare: pacientul în moarte cerebrală este… viu.
Înțelegem dorința sincer altruistă a medicilor de a salva vieți, înțelegem tentația pe care avansul tehnologic o pune în fața celor care resping existența sufletului, pe care îl confundă cu funcțiile neuronale. Aceștia privesc viața și moartea din perspectiva secularistă, ultima fiind răul absolut, care trebuie evitat cu orice preț întrucât „dincolo nu este nimic”.
Dar tocmai din rațiunile amintite nu înseamnă că putem privi indiferenți această dispută etică și nici nu putem accepta introducerea legislației acordului prezumat, așa cum s-a încercat și în România și cum s-a reușit deja în diverse țări. Cea mai recentă inițiativă de acest fel – dacă nu declari în scris că te opui înseamnă că ești de acord – este acum în dezbatere în Germania.
Teoriilor medicinei seculare le opunem următoarele definiții „clasice” pentru viață și moarte, astfel cum sunt ele formulate în Carta Federației PRO VITA din România:
1. Este fiinţă omenească orice organism uman viu, având suflet raţional, chiar dacă manifestarea acestuia nu este încă sesizabilă (stadiul embrionar) sau nu mai poate fi sesizată (ex., comă, agonie) de ceilalţi (atributul uman fiind stabilit prin constituţie genetică; calitatea de a fi organism viu, prin funcţii somatice autonome integrate).
2. Prin urmare, începutul existenţei unei fiinţe omeneşti coincide cu începutul organismului ei, deci cu realizarea conceperii, iar moartea biologică a fiinţei omeneşti coincide cu încetarea organismului ei (sesizabilă prin încetarea funcţiilor somatice autonome integrate).
