Durerea reprezintă una dintre încercările majore ale omului, fiind prezentă atât în istoria întregii omeniri, cât şi a fiecărui om. Pacienţii oncologici, copiii infectaţi cu HIV, dizabilităţile, avortul, interogaţia legată de eutanasie, ca şi taina îngrijirii celor afectaţi de boală şi suferinţă reprezintă provocări care îi sensibilizează pe cei încercaţi în raporturile cu ei înşişi, cu semenii şi cu societatea, cu transcendentul. Suferindul se introverteşte în interogaţii fără răspuns, îi aşază pe ceilalţi – sănătoşi şi integri sau mai sănătoşi şi mai integri – de cealaltă parte a baricadei vieţii, percepe o slăbire a dinamismului vieţii, formulează nemulţumiri legate de imposibilitatea împlinirii responsabilităţilor faţă de cei dragi, dar se poate manifesta şi printr‐o răzvrătire totală sau parţială faţă de situaţie, atitudine determinată de neînţelegerea cauzelor suferinţei şi, de cele mai multe ori, cu atât mai puţin a finalului acesteia. În faţa unor asemenea încercări, reacţia omului este imprevizibilă.
Încercarea de acest fel poate să depăşească limitele omeneşti. Există situaţii în care durerea adâncă dezumanizează, ea având un profund efect asupra percepţiilor suferindului, asupra gândurilor sale, asupra reperelor. Profundă, îndelungată, fără final previzibil, universalizată, grea, acauzală şi lipsită de scop, suferinţa impune introspecţia uneori inedită asupra raporturilor consecvente ale suferindului cu realitatea din jurul lui, răstoarnă obişnuinţe şi mentalităţi, aruncă în deznădejde şi conferă speranţă, ne redefineşte ca oameni. Suferindul – mai ales cel care îşi duce crucea de vreme îndelungată – devine un altfel de om, este particularizat şi devine unul dintre puţinii, manifestă, aproape revoltat, un specific al comportamentului care‐l deosebeşte. Suferinţa desfigurează şi particularizează, căci poate fi mai grea decât moartea. Întreaga percepţie asupra vieţii poate să fie afectată de o modificare – adeseori deloc simplă – a cadrului firesc de existenţă al persoanei. Şi, fiindcă suferinţa este pusă în imediata apropiere a bolii ori chiar a morţii, ea schimbă modul în care este percepută viaţa însăşi.
Mult mai profund decât prin alte experienţe, persoana umană descoperă în durere limite ale existenţei biologice, perisabilitate, incertitudine, teamă de necunoscut. Datorită provocărilor serioase pe care le impune, suferinţa influenţează aspecte ale vieţii intime.
Atitudinea faţă de suferinţă este determinată de valorile pe care persoana îndurerată le posedă şi le manifestă, în ciuda noutăţii totale în care e nevoită să le aplice. Totul depinde de reperele vieţii sufleteşti: ele îi pot determina suferinţei un sens, dar o pot şi lăsa în afara oricărei logici personale sau transcendente. Şi chiar dacă, prin refuzul acceptării ei, durerea poate deveni indicator al îndepărtării de celest, prin asumare ea se metamorfozează şi – devenind cruce acceptată de suferind – îl poate duce pe acesta la cer.
În sens creştin, suferinţa posedă un „potenţial izbăvitor”: în ea omul credincios are toate şansele să (re)găsească drumul spre Dumnezeu. O paradoxală soluţie pentru o sublimă întâlnire! Aici se descoperă relaţia intimă dintre trup şi suflet: există şansa ca unul să sufere, dar celălalt să se vindece. În mod tainic, dar concret, creştinul relaţionează suferinţa de păcat: nu există om care să nu sufere, deoarece nu există om care să nu fi păcătuit.
Dacă, în nefirescul ei, suferinţa produce efecte la fel de nefireşti: dureri fizice şi contorsionare sufletească, ea posedă caracteristici antinomice. Aspectului negativ, reprezentat de raportarea cauzală la păcat, i se alătură cel pozitiv, în care, datorită ei, ni se descoperă prezenţa divinităţii în concretul dureros al vieţii, căci Domnul este împreună‐prezent cu omul în încercarea trupească valorizată din punct de vedere duhovnicesc.
Sfântul Apostol Pavel tratează extins problema mângâierii pe care creştinul aflat în necazuri şi dureri o are de la Însuşi Dumnezeu, afirmând că, în persoana în care se regăsesc din plin încercări şi suferinţe, este de faţă Hristos; acolo, alături de durerea omenească, sunt chiar patimile Lui, care aduc însă nu doar pătimire, ci şi întărire şi mângâiere (2 Corinteni 1, 3‐7). Identificând prezenţa divină în încercarea însăşi, în puterea de răbdare a durerii sau în scopul pentru care este lăsată, creştinul suferind demonstrează că îşi asumă crucea lui Hristos, pentru care s‐a pronunţat la botez. Cel mai adesea, durerea induce nu numai gândul limitelor expugnabile ale vieţii umane, ci şi limita ultimă: moartea, iar cel care Îl urmează pe Hristos declară că omul cel vechi nu doar că suferă împreună cu El, ci chiar că se răstigneşte (Romani 6, 3). Dar, în creştinism, răstignirea făcută în Hristos şi împreună cu El duce la înviere, transfigurează pământescul în ceresc.
Revelaţia scripturistică ne descoperă, însă, şi un alt sens al acceptării suferinţei: în afara oricărui spirit de dreptate, excluzând orice relaţie între faptă şi efectele ei, ştiindu‐se nevinovat, omul este îndemnat să îndure încercările – indiferent care ar fi ele – de dragul lui Dumnezeu. În acest înţeles, identificarea suferinţei omului cu suferinţa lui Hristos se realizează la nivel maxim.
Însă, cu toate că este plin de durere în jurul nostru şi că ea este purtată de mulţi oameni cu încredere în Dumnezeu şi ca ascultare faţă de El, suferinţa nu‐i este specifică statutului fiinţei umane. Aceasta reiese şi din realitatea că ea le‐a fost necunoscută primilor oameni pe când erau în rai, din aceea că se nasc copii care suferă înainte ca ei să fi săvârşit vreun păcat personal şi – aşa cum ne arată exemplul lui Iov – din adevărul că suferinţa poate fi folosită de diavol ca mijloc de ispitire şi de îndepărtare a omului de Dumnezeu, folosindu‐ se de slăbirea trupului, de sensibilitatea şi de slăbirea voinţei.
Durerea fizică, pe care medicina modernă încearcă din răsputeri să o îndepărteze, conţine – din punct de vedere moral – câteva specificuri şi sensuri care o fac să devină element important pentru viaţa duhovnicească a omului. Astfel, durerea devine sabie care retează speranţa unei înveşniciri a vieţuirii omului în această formă. Durerea provoacă la rândul ei suferinţă, durerea trupească aduce cu sine cel mai adesea suferinţa sufletească: nemulţumirea că există determinarea ca faptele să evolueze astfel. Dar, în al doilea rând, pornind de aici, creştinul – avându‐L ca model pe Hristos – are şansa de a transforma inutilul şi dezagreabilul în util, de a folosi suferinţa, de a o modifica.
Căci, dacă asupra trupului nu se poate interveni pentru a modifica ceva din realităţile ineluctabile cu care se confruntă, soluţia este să se intervină asupra sufletului. Nefericirea poate fi convertită în fericirea de a suferi. Dar aceasta numai în măsura în care suferindul are puterea de a‐şi asuma încercarea. Căci întâlnim situaţii în care omul se revoltă împotriva suferinţei, pentru că nu‐i înţelege sensul sau pentru că devine tot mai grea şi insuportabilă. Totul depinde de libertate, de credinţă, dar şi de stăpânirea de sine şi de puterea asumării suferinţei. Convertirea suferinţei din încercare şi limită a trupului ori a sufletului se realizează numai prin credinţă, prin încredere, prin lăsarea voii omului în voia lui Dumnezeu. De aceea întâlnim creştini cărora trupul însuşi le devine „străin”: „Doamna doctor, de azi‐noapte eu nu mai sunt aici decât cu trupul, cu sufletul sunt dincolo”.
Este dificil, chiar imposibil de‐i judecat pe semenii care nu îşi înţeleg suferinţa, deoarece nu se poate cunoaşte suficient starea sufletească pe care au avut‐o înainte de încercare şi cea pe care o au în timpul suferinţei, încercările prin care trec, experienţele şi efectele acestora, bagajul fizico‐psihic‐intelectual, influenţa societăţii, întâlnirile cu cei apropiaţi şi, cu atât mai puţin, credinţa şi calitatea acesteia. Pe cât este de dificil, pe atât este de dorit ca asemenea suferinzi să fie îndemnaţi la căutarea şi descoperirea unei finalităţi transcendente, a unui „dincolo” care începe deja aici, a unei „odihne” şi a unei liniştiri pe care nu o poate da nici această viaţă şi nici suferinţa iraţională.
Aici se descoperă realitatea că adevăraţii sfătuitori ai suferinzilor sunt rari şi că ei devin „misionari” care pătrund încet prin uşa sufletului bolnavului şi aşază acolo, discret – prin cuvânt, tăcere, gest şi privire – darul deschiderii şi al înţelegerii.
Biserica afirmă şi un sens comunitar al suferinţei, destul de puţin recunoscut şi cu atât mai puţin perceput astăzi. Apostolul Pavel afirmă că un organism este structurat, în întregul lui, din diferite părţi care îl compun şi care, fiinţial, comunică între ele, comunicarea pe care o iniţiază sau o transmit mai departe determinând importanţa părţii în cadrul întregului (1 Corinteni 12, 12‐25). Dar suferinţa însăşi devine comună, pentru toate organele, atunci când unul dintre ele suferă, aşa cum toate se bucură când unul are împlinire (1 Corinteni 12, 26). Stadiul de suferinţă al unei persoane devine suferinţă a tuturor, care împărtăşesc încercarea şi sunt alături de suferind. De fapt, Hristos Însuşi ne cheamă lângă patul bolnavului – pentru a‐i sta alături şi a‐l îmbărbăta, pentru a‐l însoţi cu dragostea şi cu prezenţa noastră – şi chiar ne va judeca pentru aceasta: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu… că bolnav am fost şi M‐aţi cercetat…; Duceţi‐vă de la Mine… că bolnav… am fost şi nu M‐aţi cercetat” (Matei 25, 34‐35. 41. 43).
Astfel, paradoxul suferinţei continuă: în ea găsim durere, lacrimă, suspin şi interogare fără răspuns. Dar, ea uneşte persoanele întreolaltă, sporeşte comuniunea, întăreşte legătura cu Creatorul şi, printr‐o teribilă revenire în noi înşine, prin aşezarea durerii în iubirea faţă de Dumnezeu – „iubirea pe toate le suferă…, pe toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7, s.n.) – suferinţa ne transfigurează.
