back to top

Libertate, egalitate, sexualitate (de Jean Sevillia)

Fragment din „Terorismul Intelectual – Din 1945 până în prezent” de Jean Sevillia (2000), în românește la Editura Humanitas (2012), pag. 216-217, capitolul „Libertate, egalitate, sexualitate”

În răstimpul a douăzeci de ani, cât progres în faţa obscurantismului! Gata cu cenzura! În zilele noastre, când ai cinsprezece ani, nimic nu te împiedică să mergi să vezi două ore de pornografie la cinema. La televiziune poate fi împărtăşită în direct (şi în familie) nefericirea unor cupluri care îşi expun decepţiile sexuale. La liceu sunt distribuite broşuri în care, de la felaţie la sodomie, te învaţă cum să faci de toate, în toate poziţiile. Dar mai întâi de toate, cum „să te protejezi”: dura lex, sed lex. Iar în caz de neglijenţă, miracol: infirmeria liceului distribuie pastila viitorului.

Trăim o epocă formidabilă: la fel ca şcoala, şi încă de la şcoală, sexualitatea e gratis, laică şi obligatorie.

Nu mai vrem coduri, reguli, interdicţii. Esenţialul este să ne realizăm. Asta este filozofia dominantă. Efectul ei cel mai abrupt priveşte homosexualitatea. Vreme de cincisprezece ani, societatea franceză (şi occidentală) a trăit această bulversare considerabilă: nu mai e tolerabil să afirmi că homosexualitatea şi heterosexualitatea nu sunt echivalente. Pentru moştenitorii mentalităţii Mai’ 68, toate orientările sexuale sunt egale, deoarece vizează satisfacerea individului. Ecoul acestui relativism nu poate fi măsurat decât la scara istoriei civilizaţiei. Distrugând toate reperele antropologice, epoca este cuprinsă de un vertij sinucigaş. Căci este evident că societatea nu există decât prin continuitatea fiinţelor, prin lanţul generaţiilor. Or, adevărul este acesta: homosexualitatea este inaptă să transmită viață. Pentru discursul intelectual, cultural şi mediatic, acest lucru e doar un detaliu. Nimic uimitor: în universul efemerului, durata nu are altă unitate de măsura decât individul. Puţin contează că o alegere sexuală nu e generatoare de altceva decât de plăcere: esenţialul este să te simţi bine în pielea ta.

Bine în pielea ta? Homosexualitatea a existat întotdeauna, va exista mereu. Homosexualii sunt oameni ca toţi ceilalţi, înzestraţi cu aceleaşi drepturi şi având aceleaşi îndatoriri. Adesea, artişti şi creatori fiind, ei încarnează o sensibilitate a cărei bogăţie face bine întregii colectivităţi. Rămâne însă adevărat că homosexualitatea e o singularitate a cărui aport nu e de acelaşi ordin ca al relaţiilor bărbaţi–femei: perenitatea genului uman nu îi datorează nimic. Această diferenţă nu poate fi erijată în model, decât dacă eliminăm dintre principiile fondatoare ale societăţii dimensiunea viitorului.

Cu atât mai mult cu cât, dacă există homosexuali fericiţi, există şi homosexuali care îşi suportă orientarea ca pe un chin. Psihologii ştiu că în momentul în care această tendinţă se manifestă este posibil să scapi de ea. Mai trebuie totuşi ca această perspectivă să fie luată în consideraţie. A normaliza homosexualitatea înseamnă a-i condamna pe unii la suferinţă pe viaţă. Iar dezintegrarea familiei nu va face decât să multiplice victimile: obliterarea figurii tatălui ca şi a mamei, hrăneşte confuzia genurilor. Sindromul de culpabilizare care domină epoca noastră întoarce pe dos explicaţia: dacă homosexualii erau cândva nefericiţi, este din cauză că erau împiedicaţi să se dezvolte ca atare. Dar exhibiţionismul afişat de Gay Pride respiră oare seninătatea şi armonia? Există mii de homosexuali cărora această paradă obscenă le repugnă – ca întreg militantismul gay. Trăindu-şi specificitatea în discreţie, ei nu cred că aparţin unei „comunităţi” căreia i-ar trebui rezervată o legislaţie deosebită. Dar aceia, prin definiţie, nu se exprimă niciodată la televiziune.

Împotriva PACS (Pacte civile de solidarite, legea parteneriatelor civile, n.red.), la 31 ianuarie 1999, 100.000 de persoane defilează pe străzile Parisului, răspunzând apelului Christinei Boutin. O mulţime familială, tânără, veselă. Şi naivă: convinsă că bunele ei sentimente sunt în stare să facă maşinăria să dea înapoi… La buletinele de ştiri prezentările se împart între sarcasm, ironie, dispreţ sau toate la un loc. Sloganurile adunării nu comportau nici o aluzie la homosexualitate, a fortiori nici o agresiune împotriva homosexualilor – presa cotidiană a doua zi dă mărturie: “Discursul unora şi al altora se reduce la stricta apărare a valorilor familiale, evitându-se derapajele homofobe”, scrie Liberation la 1 februarie 1999. Trei zile mai târziu, această realitate este ocultată. Şi de atunci, în mediile de informare, trece drept ceva dovedit că la 31 ianuarie 1999, 100.000 de francezi au mărșăluit scandând strigate de ură („Les pedes au bucher”/ „Pederaştii pe rug”) împotriva homosexualilor. Este o minciună, dar o minciună calculată.

„Această Franţă a ordinii morale ne ameninţă”, pune în gardă L’ Evenement (4 februarie 1999): „O sută de mii de manifestanţi împreună pentru a-şi exprima ura împotriva pederaştilor, anormalilor, atipicilor, ura faţă de celălalt, faţă de tot ce nu e conform… Şi care este miza acestei cruciade? Pur şi simplu controlul asupra vieţilor nostre particulare, instalarea unei ordini morale străvechi, care ne-ar cârmui sufletele şi visele, bunul şi prostul gust, viaţa şi corpul femeilor”.

Divagaţie pură: reţelele doamnei Boutin (în sânul cărora, în paranteză fie spus, preocuparea pentru „anormali”, în persoana copiilor handicapaţi şi mai ales trisomici, e fără îndoială superioară aceleia care se desfăşoară prin alte părţi), aceste reţele, chiar dacă ar vrea, nu ar dispune de nici un mijloc spre a impune vreun comportament oarecare cuiva. Dar a suna adunarea împotriva acestui pericol imaginar îndeplineşte o funcţiune: face să fie mai uşor acceptată metamorfoza simbolurilor sociale impusă de elite.

Viitoarea etapă va fi intrarea în lege a dreptului la adopţie pentru homosexuali. Campania de opinie a început déjà. Pe coperta revistei L’ Express, la 7 octombrie 1999, apare un cuplu de tinere femei şi bebeluşul lor(?): „Dacă pot exista trei taţi – un tată biologic, un tată genealogic (nume şi filiaţie), un tată educativ (soţul mamei) -, de ce unul dintre aceşti părinti nu ar putea fi gay?” De ce nu, într-adevăr, din moment ce e totuna.

Activismul extremiştilor nu cunoaşte limite. Ultima lor revendicare în timp: crearea unui „delict de provocare la ură homofobă”. Liberation publică la 3 decembrie 1999 un „Manifest pentru o strategie împotriva homofobiei”: „Acolo unde Statul face uz de forţa sa simbolică pentru a trasa graniţe a ceea ce nu poate fi scuzat pentru cei care ţin discursuri pline de ură împotriva străinilor sau evreilor, jurisprudenţa pare sa dea dreptate acelora care îi trimit pe homosexuali pe rug”.

Bătălia cuvintelor a fost déjà castigată, deoarece termenul de homofobie s-a impus: acest cuvânt capcană confundă (în mod voluntar) refuzul normalizării simbolice şi sociale ale homosexualităţii cu animozitatea faţă de persoana homosexualilor. Homofobul este fascistul de azi. Liberation, la 26 iunie 1999, într-un caiet special consacrat manifestaţiei Gay Pride care se ţine în ziua aceea, stabileşte această apropiere ideologică: „Homofobia, odrasla animalului imund care dă naştere regulat unor noi forme de rasism, pretinde o necesară datorie de vigilenţă”. În rândurile manifestanţilor, o banderolă are înscrise aceste cuvinte: „Homofobie, ură, rasism, anti-semitism, aceeaşi luptă”.

A-i acuza de rasism şi anti-semitism pe aceia care critică prozelitismul homosexual înseamnă a le răpi dreptul la replică. Dar ticaloşiei, specialiştii amalgamării îi adaugă stranii contradicţii. Căci Joseph Sitruk (marele rabin al Franţei), luat la întrebări de Karl Zero pe Europe1, nu se încurcă în cuvinte frumoase: „– Ce spune religia ebraică despre homosexuali? – Ea crede că este un defect moral. Eu cred ca nu trebuie să-i respingem, că trebuie să-i ajutăm de îndată ce sunt ei înşişi de acord să accepte că sunt bolnavi” (Paris Match, 27 mai 1999). Va cădea cumva în ziua următoare marele rabin al Franţei sub acţiunea legii?

Alianța Familiilor din România
Alianța Familiilor din Româniahttp://www.alianta-familiilor.ro
Organizaţie de advocacy, în sensul afirmării şi apărării tradiţiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii româneşti: familia şi morala creştină, aplicate în relaţiile interumane şi în viaţa socială.

Cele mai recente

Cele mai citite