Too small to fail

Too big to fail (prea mare pentru a cădea) este o teorie care ne spune că unele corporații, în special financiare, sunt atât de mari și de importante încât căderea lor ar antrena daune atât de mari sistemului economic, încât trebuie neapărat susținute. Ceea ce s-a și întâmplat la criza din 2008-2009, statele, din banii cetățenilor, salvând cu sume fabuloase construcțiile cele mai imorale, declanșatoarele crizei, precum și primele anuale de merit (!!!) ale celor ce le conduceau. Dincolo de hazardul moral pe care îl statuează o astfel de salvare a hoților cei mari, dincolo de lozincile „lumii libere”, cu „stat de drept” și „piață liberă”, principii care ar fi trebuit să determine că cine fură să plătească și cine dă faliment să dea faliment, deci, dincolo de aceste observații, altceva mă preocupă: tipul de societate pe care o creează o astfel de gândire.

Se vorbește foarte mult zilele astea, în vremea panisteriei, despre persoanele vulnerabile, despre bătrâni, despre bolnavi. Se vorbește doar, nu se face nimic pentru ei, bineînțeles. Discursul modern, al „elitelor” și „civilizatorilor” ne spune zilnic, de zeci de ani, ba că suntem prea mulți, ba că batrânii consumă și nu produc, ba că sunt bune crizele, pentru că mai mor din bolnavi. Discursul modern ne spune că asistăm la o evoluție permanentă, în care copiii sunt mai deștepți decât părinții, iar bunicii sunt nu doar depășiți, ci de-a dreptul nocivi. Asta pe partea „eficienței sistemului”. Dar ni se spune, de asemenea, că sunt indezirabili și în educație, prin valorile pe care le transmit în familie și în comunitate, așa cum clasicii devin din ce în ce mai redundanți și plictisitori în școli. Discursul modern ne spune că asistăm la o revoluție permanentă, în care ordinea firii trebuie răsturnată. E promovată insistent o educație așa-zis superioară a disprețului față de cel mic, bătrân, sărac sau bolnav, care nu răspunde comandamentului meritocratic ce-l mână pe omul lor nou în lupta și graba de a da cât mai repede cu capul de asfalt. Iar la asfalt „civilizația modernă” stă bine.

Lumea noastră, nedistrusă încă în totalitate, este oglinda tot mai ștearsă a comunității tradiționale, în care bătrânii sunt cel mai de preț bun, cel mic și slab este sprijinit tocmai pentru că este mic și slab, în care copiii sunt crescuți de părinți, iar nu de experți, ajutând în gospodărie, învățați că viața e cu bucurii și greutăți, cultivându-le virtuțile și ferindu-i de patimi și prilejuri de cădere, în care liturghia este hrană, iar lumina este înviere și mântuire, adică însuși scopul vieții, în care, la fel ca în simfonia Stat – Biserică, clasată complet de istoria învingătorilor, mintea nu decide nimic fără acordul inimii.

Lumea asta a noastră, din ce în ce mai greu de apărat, este una cu Dumnezeu pe post de reper, iar scopul vieții este dincolo, nu aici. De aici se conturează cele două lumi, despărțite iremediabil prin valori și finalitate. Și sunt despărțite iremediabil nu pentru că n-ar putea exista amândouă, ci pentru că „progresul” nu poate trăi decât singur, nu-și găsește motiv decât distrugând și mistificând totul, pentru că, altfel, i se vede goliciunea și… coada. Un bun prieten, într-o discuție civilizată și cinstită cu un avocat al „progresului” l-a întrebat la final: „Bine, și, în lumea asta (secularistă) pe care o descrii, există un loc pentru noi?” A tăcut un pic „civilizatorul” și a răspuns: „Ai dreptate, nu e.”

Anacronic nu-și propune să stea în istorie, articolele și cărțile noastre nu prezintă actualitatea imediată, cea de la buletinele de știri. Încercăm ca tot ce publicăm să fie la fel de actual și peste un an, și peste zece. Din păcate, ele nu sunt doar la fel de actuale odată cu trecerea timpului, ci din ce în ce mai actuale. Căderea parcă se accelerează, alunecăm spre apus, iar terenul este din ce în ce mai înclinat.

Se vorbește destul de mult acum, în vremea covidului, despre pierderea libertății. E bine că se întâmplă asta. Ce cred că este mai important totuși este de ce și cum se întâmplă acest lucru. Libertatea nu se mai pierde împotriva voinței noastre, capitularea nu se mai întâmplă cu arme și tortură. În noul comunism, libertatea ți se ia numai după ce ți s-a deturnat discernământul. Pentru că, tot creștinul o știe, nu libertatea este valoarea fundamentală, cu libertatea poți face și bine și rău, poți face și lucruri bune și pierzătoare, poți și zidi, și dărâma. Abia cu discernământ și smerenie, în schimb, totul va fi bine, ca sa vorbim în limba acestor zile. Această criză a covidului, dacă ar fi să fie combătută spre binele nostru, după cum se spune, ar fi impus ceea ce face orice om simplu când are o lucrare de dus la bun sfârșit: să folosească uneltele potrivite, dozele potrivite și duhul potrivit. Nu mâncăm ciorbă cu cuțitul, nu greblăm cu termometrul, nu certăm copilul cu dușmănie.

În această criză, asta chiar o știe toata lumea, punctele slabe sunt bătrânii, bolnavii, personalul medical, diaspora întoarsă acasă și riscul opririi motoarelor. Ce-am făcut noi? Am luat barda și ne-am apucat să mâncam ciorbă cu cuțitul, să greblăm cu termometrul și să certăm copilul cu dușmănie. Mulți ani am încercat să descopăr în acțiunile idioate sau răutăcioase ale oamenilor dacă e vorba de prostie sau ticăloșie. Mi-a luat ceva timp până să înțeleg că, cel mai frecvent, există o a treia variantă: ambele. Îmi aduc aminte cum, după 11 septembrie, oamenii au început să fie descălțați în aeroporturi. Cum a ajuns omul să înghită asemenea umilințe? Ce ușor se instalează batjocura la adăpostul marilor pericole! Penibilul, renunțarea la demnitate, abolirea firescului devin norme sociale, iar cei care strigă că regele e gol rămân, pe mai departe, nebuni.

Deci, în loc să ia măsuri țintite de protejare, monitorizare, izolare, carantinare a eventualelor vulnerabilități sau surse de pericol și să lase motorul să se învârtă, mai mult, să-l ajute să se-nvârtă, au dat cu barda și au oprit tot. Abia asta este criminal. Cine va suferi cel mai mult? Cel mic, slab, fie că vorbim de o persoană sau de o prăvălie. Pentru că el e motorul. Iar dacă această imagine ar fi putut părea neclară unora, expediția sparanghelului a luminat-o în toată splendoarea ei frustrantă și revoltătoare.

Cât despre Biserică, e nevoie de ceva bun simț, rămas pe undeva, ca să știi că bisericile nu se închid și că sub nicio formă, nimeni, niciodată nu ar trebui să poată închide bisericile. Abia de aici încolo pot începe discuțiile, strategia, protejarea. Lucrurile nu se exclud. Biserica și credincioșii vor ști, așa cum au dovedit-o la ultima Liturghie cu credincioși, să demonstreze o grijă desăvârșită pentru a nu favoriza răspândirea covidului. Cum s-a întâmplat așa o nebunie, cu luptă, fără luptă, cu slăbiciune omenească sau sub socoteala că nu e momentul eroismelor, nu vreau și nu pot eu să judec.

Există trei moduri de răspuns la o agresiune: lupți, faci pe mortul sau fugi. Niciuna nu este neonorantă în sine, depinde de situație. În cazul închiderii bisericilor, aș înțelege lupta, având în vedere miza uriașă a unui conflict frontal; aș înțelege și fuga – cine nu poate să ducă, pleacă, mai ales că e nevoie de oameni care pot duce; aș înțelege chiar că, uneori, cel mai bine e să faci pe mortul. Când nu poți, când ți-e frică, măcar lași capul jos. Da, e foarte trist, dar pot înțelege.

Ce nu pot totuși să nu remarc este o altă formă de „eroism” promovată de unii în această perioadă. Pledoaria entuziastă pentru slujbele online, pentru biserica de acasă, pentru lumina din suflete și alte locuri comune pietiste împinse insistent și fariseic de mass media și preluate de-a valma de cei mestecați de valul global al confuziei e o cursă pe care va trebui s-o recunoaștem și s-o denunțăm ca atare. Să părăsești corabia pe vreme de furtună și spaimă poate părea o soluție salvatoare, dar a înota în preajma ei tot restul drumului e cale sigură spre înec.

Întorcându-mă de unde am plecat, lumea Omului, așa cum a fost creat, este lumea în care filosofia traiului în comunitate este too small to fail, adică prea mic, slab, pentru a cădea. Cel mic ar trebui să fie reperul moral, social, duhovnicesc central, centrul țintei, asta dacă țintim, și nu ne propunem doar să dăm cu barda. Și nu din milă, ci tocmai pentru că cel mic e, de fapt, cel mare, în caz că nu ne-am pierdut discernământul. Așa arată o comunitate sănătoasă. Nu doar în vremuri de criză, ci în fiecare zi, în fiecare minut. Așa cum o istorie a învinșilor ar dezvălui mai mult adevăr decât propaganda învingătorilor.

Credeți că se mai poate găsi, că se mai poate întâmpla o lume ca asta, în care filosofia cezarului să fie „prea mic pentru a cădea”? La scară mare, nu. Dar obiectivele cu numere mari nu sunt pentru anacronici. Spunea Irving Babbitt că omul vechi încearcă să se schimbe pe el însuși, pe când omul modern încearcă mereu să-i schimbe pe ceilalți. Să ne reparăm, deci, pe noi înșine, să ne ajutăm și să ne bucurăm în comunitatea, mică sau mare, care încă nu a luat-o razna. Pentru că am ajuns la Babbitt, un autor care va fi publicat, cu ajutorul lui Dumnezeu, la Anacronic, vă încurajez să citiți articolele de pe anacronic.ro (site-ul va suferi modificări zilele astea, ușurând accesul la multele articole care vorbesc mult mai bine despre aceleași lumi, atât cu deconstrucții ale modernității, căt și cu alternative sănătoase).

De asemenea, vă încurajez să cumpărați cărțile Anacronic sau Anacronic pentru copii. Vă asigur că cercul este unul virtuos. De la devoalarea modului în care a apărut școlhozul public (școlarizarea obligatorie), cine a finanțat-o, cu ce scopuri declarate (John Taylor Gatto – Cum suntem imbecilizați și Arme de instrucție în masă), modul cum apariția televiziunii și a tehnologiei media în general au denaturat discursul public și viața noastră (Neil Postman – Distracția care ne omoară), la modul în care arta a fost îmbâcsită de corectitudinea politica, cum universitățile occidentale au devenit bastioane ideologice (Roger Kimbal – Siluirea maeștrilor), la un duh al lumii vechi ce părea pierdut, dar se pare că n-o muritu (Cătălina Alexa – Chiuind în fântână) sau la subiecte istorice complet clasate, valoroase nu doar prin temele abordate sau prin dezvăluiri, ci și prin modelul de cercetător onest pe care Sutton și Dale Scott îl reprezintă – ocazie rară în modernitate de a citi istorie scrisă de cercetători, iar nu de propagandiști (Antony Sutton – Wall Street și revoluția bolșevică, Peter Dale Scott – Statul profund în America). Am enumerat câteva dintre ele, vă îndrum cu aceeași convingere către toate titlurile Anacronic, precum și către pledoaria pentru clasic și cultivarea virtuților pe care ne-am propus-o prin Anacronic pentru copii. Le găsiți pe toate pe magazin.anacronic.ro.

În spiritul celor de mai sus, faptul că Anacronic este mic, slab și bolnav vă spun eu. Dacă mâna întinsă spre cel „prea mic pentru a fi lăsat să cadă” e o alternativă care poate intra și în socotelile dumneavoastră, veți decide singuri.

Hristos a înviat!