Ștefan Iloaie
Prof. Dr., Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
O viziune creştină asupra bioeticii afirmă importanţa trupului şi a vieţii în trup, unitatea dintre natura spirituală şi cea corporală, relaţia indestructibilă dintre suflet şi trup. Îndatoririle faţă de trup decurg din faptul că el este făcut părtaş la viaţa, existenţa şi manifestarea sufletului. Trupul este „al nostru”, nu este duşmanul, ci prietenul, cel căruia îi datorăm participarea la viaţă, viaţa însăşi; el participă în mod real la desfăşurarea existenţei umane unice. Trupul nu doar că este al nostru, el face parte din noi înşine!
De aceea, numărul de față al revistei noastre se referă, prin studiile pe care le propune, mai ales la subiectul acesta, pe cât de „greu” și de concret, pe atât de dificil și de nuanțat. Corporalitatea, boala și sănătatea, suferinţa, deciziile medicale, „trupul morţii şi al slavei” reprezintă – mai devreme sau mai târziu – teme existenţiale pentru omul al cărui trup nu e niciodată perfect sănătos, dar fără de limitele căruia nu poate vieţui în lumea aceasta.
În cultura noastră actuală, grija faţă de viaţă s-a transformat adesea în îngrijorare majoră faţă de trup. Importanţa acordată dimensiunii biologice a devenirii şi prezenţei umane a schimbat valorile şi a deturnat sensul vieţii, în detrimentul sufletului. Multe principii morale sunt considerate astăzi desuete şi irelevante în practica bioetică, deoarece trupului şi trupescului i se acordă o mult prea mare grijă. De altfel, atitudinea faţă de trup va fi definitorie în toate temele de bioetică, deoarece ele vizează în întregime o singură problemă: cum ne raportăm la trup, aşa vom acţiona asupra lui; în funcţie de felul în care îl percepem, aşa vom lua deciziile care îl privesc. Dar creştinul are mereu în gândul său afirmaţia Apostolului Pavel care responsabilizează permanent: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 19). Gândind aşa, se va aşeza echilibrul necesar între suflet şi trup, fără ca importanţa unuia să fie exacerbată în detrimentul celuilalt.
Există însă diferenţe mari, cu privire la acest subiect, între viziunile bioetice, pentru că tratează trupul din puncte de vedere diferite. Există situaţii în care este luat în considerare mai ales trupul omului, căci el este cel vizat în procreare, în transplantare, în susţinere; pentru el sunt schiţate normele, regulile, deontologiile. În principiu, multe din atitudinile de acest fel nu depăşesc cadrul corporal al omului, ca şi cum omul ar fi doar trup sau mai ales trup. Dar simţim adeseori că omul este altceva decât trupul, căci – spre exemplu – prezenţa fiinţei lui este atât de cutremurătoare şi de tainică în zbaterile embrionului, în suferinţă, în moarte, iar acestea ne determină ca în ele să vedem şi altceva decât numai trup. E adevărat că această fiinţă, cuprinsă şi reprezentată de trup, comunică – tocmai prin trup şi datorită acestuia – cu alte fiinţe din alte trupuri, stabilind legături spirituale. Cel puţin la fel de tulburătoare este, din acest punct de vedere, relaţia dintre mamă şi embrion.
Bioetica deschide şi problema atenţiei faţă de trupul aproapelui, o sarcină mai dificilă decât aceea de a avea grijă şi de a lua hotărâri pentru trupul propriu. Valoarea pe care i-o descoperim aproapelui, modul în care ne referim la el, deciziile pe care trebuie să le luăm în locul lui – în diferitele situaţii aplicate în medicină şi sporite mai nou de prezenţa biotehnologiilor – sunt, de fapt repere axiologice pentru noi înşine. Aproapele are rolul de a fi destinatarul iubirii noastre. Pentru creştin, de asemenea hotărâri depinde mântuirea, atât a persoanei care decide, cât şi a aproapelui în locul căruia se decide.
Iar dacă – datorită sufletului – îi recunoaştem trupului o anumită valoare, vom înţelege şi dintr-o anumită perspectivă spirituală orice decizie care pare să se refere numai la trup. De remarcat că, în sens creştin, durerea trupească posedă un „potenţial izbăvitor”, în ea omul credincios are toate şansele să regăsească drumul spre Dumnezeu. O paradoxală soluţie pentru o sublimă întâlnire! Aici se descoperă relaţia intimă dintre trup şi suflet: există şansa ca unul să sufere, dar – tocmai prin aceasta – celălalt să se vindece.
Prin vindecările săvârşite asupra trupului, dar întrucât acestea au fost legate cel mai des de vindecarea sufletului: „iertate îţi sunt păcatele” (Marcu 2, 5; Luca 7, 48), Hristos Însuşi a arătat că are o atitudine de înţelegere faţă de durerea fizică a omului, indiferent de natura ei. Domnul ne învaţă însă că durerea trupească – resimţită ca o realitate imediată, paradoxală şi inexplicabilă, cel mai adesea în încercările de natură fizică – nu trebuie să fie despărţită de suferinţa spirituală: păcatul aduce cu sine durere. Avem însă şi exemple din care reiese că afecţiunea trupească nu este legată de cea sufletească: în episodul vindecării slăbănogului (Matei 9, 2-6), Mântuitorul îi iartă mai întâi păcatele, dar, trupeşte, el nu se vindecă imediat, iar în cazul orbului din naştere El le spune Apostolilor că el s-a născut orb nu din cauza greşelilor lui ori ale părinţilor lui (Ioan 9, 2-3).
Apostolul Pavel accentuează în nenumărate rânduri că viaţa unui creştin se fundamentează pe viaţa lui Hristos, îndumnezeirea ca participare la iubirea divină fiind posibilă doar în acest fel. Dar viața aceasta se descoperă în trup, primind o dimensiune fizică, trupească, perisabilă: „Viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor” (2 Corinteni 4, 11).
