[box type=”shadow”]Articolul de mai jos este scris pentru noi de Adelina Ghilea. Preocupata de exploatarea sexuala a femeilor, de conditiile inumane in care traiesc femeile traficate pentru sex, Adelina studiaza la Moody Bible Institute in Chicago, unde este asistenta-programatoare si manager de statie radio la Moody Campus Radio. Ea nu a uitat Romania si revine in tara periodic Romania pentru conferinte cu femeile si toti cei interesati in subiectul explotarii sexuale a romancelor in Occident.[/box]
Înainte de a călători în America pentru studii, nu auzisem niciodată despre așa-numitul trafic de persoane. Pe la programele de știri mai apăreau tot felul de informații, dar nimic care să fi descris adevărul și să fi informat corect audiența. Pe de cealaltă parte însă, în America mi se părea că se vorbește exagerat de mult despre această problemă. Devenisem destul de sceptică, credeam eu, din pricină temerii ca nu cumva acest interes să fie doar ceea ce numesc americanii un trend; doar o acțiune misionară care este la modă în biserici. Aveam să aflu mai târziu însă că problema nu era la ce vedeam în jurul meu, ci mai degrabă la felul în care percepeam eu situația.
În urma cu aproximativ trei ani am fost implicată într-un proiect de cercetare în domeniul organizațiilor misionare pentru o grupare studențească din cadrul Institutului Teologic Moody Bible din Chicago. Printre multele organizații cu care am luat legătura, se afla și un cuplu căsătorit din Italia care nu demult pusese bazele unui proiect numit Vitae Transformate (vieți transformate). În schimbul de e-mailuri pe care l-am avut cu acest cuplu, primisem o grămadă de informații în detaliu care aveau să îmi schimbe gândirea pe deplin. A fost ca și cum ceva puternic m-a străfulgerat atunci când am ajuns să învăț despre traficul de persoane din Bologna, Italia – acolo unde activează Vitae Transformate.
De ce? Pentru că era vorba despre oamenii mei, despre femei din poporul meu care sufereau peste măsura de mult. Instant, totul devenise mult prea apăsător și supărător.
Nu mi-aș fi putut închipui vreodată că într-un oraș european ca Bologna, cele două principale orașe din care sunt traficate femeile pentru prostituție sunt Giurgiu și Oradea. Pentru mine acela a fost un moment decisiv care m-a ajutat să pricep nu doar problema din bisericile noastre, ci și problema la nivel de societate.
Problema societății românești
Din cauza unei ignoranțe general dezvoltate, femeile prostituate au devenit parte din peisajul societații românești; iar efectul acestei realități l-am văzut prima și prima dată în viața mea. Ori de câte ori ieșeam înafara orașului, fie el Arad, Oradea, Timișoara, sau altele, le vedeam pe aceste femei. Și ori de câte ori le vedeam, singurul sentiment respectabil care îl simțiam era mila, iar alteori, sau mai degrabăde cele mai multe ori, un sentiment de judecată aspră. Dar asta nu se întâmpla întotdeauna, din pricina faptului că deja mă obișnuisem să le văd. Deja nici nu le mai observam. Erau parte din peisaj. Aparțineau “traseului.” Aș vrea din toată inima să cred că sunt singura care am căzut în plasa acestei mentalități, dar cu toții știm că realitatea este alta.
Doar din prostituție, în Statele Unite ale Americii există un venit anual de 3 miliarde de dolari. Iar în alte țări, cum ar fi Cambodgia, unde veniturile nu sunt atât de abundente, copii de la cea mai fragedă vârstă sunt vânduți de către propiii părinți pentru prostituție. Este ușor însă să privim la alte țări, unde traficul de persoane se manifestă cu o prevalență mult mai mare, fără a ne da seama de durerea din mijlocul țării noastre. În concordanță cu Global Slavery Index 2014 – cea mai recentă colectare de date în privința traficului de persoane, realitățile sunt crude: România are aproximativ 22.600 de oameni care sunt înrobiți în traficul de persoane, în care este inclusă cu perponderență și prostituția, traficul de persoane fiind un termen folosit pentru a descrie toate acele persoane care sunt exploatate prin amenințare, forță fizică, răpire, fraudă, înșelăciune. Pe deasupra, din cele 37 de țări europene care au fost încadrate în acest studiu, România se afla pe locul 8 în topul vulnerabilități la această problemă.
Cine sunt aceste femei?
În mod eronat, se crede că femeile pe care noi le vedem în stradă, sau femeile care pleacă în alte țări pentru prostituție, sunt acolo fiindca își doresc să fie acolo. Le ignorăm fiindcă ni se pare absolut denigrant să îți vinzi trupul pentru sex și bani. Pe deasupra, mai îmbinam și discriminearea socială și rasială, fiindcă, ni se pare nouă, cele mai multe femei din strada sunt țigănci.
Cu toată seriozitatea însă, care femeie credeți că își dorește cu adevărat să fie în stradă, expusă pericolului, și “gata” să ofere intimitate supremă unor necunoscuți? Multe din aceste femei, mai ales cele care sunt deținute de traficanți, sunt obligate să lucreze cu normă întreagă, adică să întrețină relații sexuale timp de 8 ore neîntrerupt.
În urmă cu ceva timp, o organizație din Amsterdam, Olanda, care militează pentru eliberarea femeilor din prostituție, punea la dispoziție o informație care arâta că din cele 8 mii de femei care lucrează în cartierul roșu, aproximativ 3000 sunt românce.
Vă mai întreb încă o dată – cine credeți că își dorește cu adevărat să fie într-o asemenea situație?
Femeile implicate în prostituție sunt dintre cele mai vulnerabile. În prostituție sunt trei categorii de femei: cele care “aleg de bună-voie” să se vândă pe ele însăși, cele care sunt fraudate (sau prostite) și cele care sunt forțate. În general aceste femei au un punct vulnerabil care are de face, de cele mai multe ori, cu contextele din care provin: situație economică dificilă, lipsa de perspectivă, abuz în copilărie, familii dezorganizate, sau inexistența unei familii. În România, femeile cele mai vulnerabile sunt cele care provin din orfelinate. Dat fiind faptul că nu au pe nimeni, în momentul în care ele absolvesc sistemul, sunt momeală protrivită. Nimeni nu le observă lipsa.
Femeile eliberate sunt foarte rar ajutate. Atitudinea față de aceste femei, o dată eliberate, este cu adevărat tristă, ba chiar mai mult – păcătoasă – și aceasta foarte mult pe fondul mentalității mai sus explicate. De cele mai multe ori o supraviețuitoare a traficului de persoane este nu doar aspru criticată, ci considerată vinovată și adesea trimisă la închisoare pentru prostituție. Adeseori ele sunt ostracizate nu doar de societate ci și de biserici din cauza “necurăției” și a “păcatului.” În loc să fie primite, ajutate, și consiliate, ele sunt alungate. Motiv pentru care de foarte multe ori se întâmplă ca aceste femei să se reîntoarcă în prostituție. Stigma care noi le-o atribuim contribuie la deteriorarea identității lor. Dureros însă este faptul că aceasta stigmă o aruncă inclusiv creștinii practicanți. Nu vrem să ne atingem de ele pentru că sunt murdare, pline de păcat. Nu vorbim despre ele și despre problema traficului de persoane fiindcă ne este frică să folosim cuvinte ca și prostituție și sex în biserică. Dar dacă ne întoarcem către Cristos, vedem că există speranță, și pricepem în același timp că exemplul Lui e cu totul diferit de cum trăim noi.
O poveste adevărată
Dați-mi voie să închei cu mărturia unei femei care astăzi este un creștin puternic, dar care a trăit ani de coșmar fiind traficată în Italia peste mai mult de 10 ani.
M-am născut în România într-un oraș frumos și plin de creștini. Eu însumi am avut membri în familie care făceau parte din contextul evanghelic. Când însă mi-am pierdut mama, viața mea a început ăa devină din ce în ce mai grea și obositoare. Cu toate acestea, am stat aproape de Dumnezeu și l-am primit pe Isus în inima la vârsta de 13 ani. Îmi dorisem sădevin doctor din pricina faptului că vedeam o grămaăa de oameni săraci care nu puteau beneficia de servicii medicale. Însă, încercând să lucrez și să studiez la medicină, făra nici un fel de ajutor și fără familie, a fost foarte greu.
Într-o după-masă, dupa 8 ore lungi de lucru, am poposit într-o cafenea ca să studiez. Eram o persoană foarte rezervată, însă chelnerul a reușit să îmi atragă atenția. Mi-a vorbit despre oportunități de slujbă în afara țării. M-a întrebat dacă vorbesc engleza și s-a oferit să mă ajute, chiar daca eu nu îmi manifestasem interesul. Date fiind toate greutățile și presiunile financiare, câteva săptămâni mai târziu am revenit în aceeași cafenea și am cerut mai multe informații.
Individul îmi promisese o slujbă la un restaurant și aranjase să vorbesc cu o familie gazdă din Italia. Am vorbit cu ei la telefon și păreau a fi oameni cumsecade. Am decis într-un final să mă duc în Italia să lucrez peste vară. Nu îmi luase la revedere de la nimeni altcineva în afară de bunica mea, știind că voi fi plecată doar pe perioada verii. Aceasta a fost în 1999.
Când am sosit în Italia, lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Una dintre fetele care vorbeau românește mi-a explicat noul loc de muncă. Nu puteam să cred ce îmi era dat să aud. Speram că totul e o greșeala și doar un vis urât. Contactasem din nou familia cu care am vorbit inițial iar răspunsul lor a fost un râset pe care nici în ziua de azi nu îl pot uita. Mi-au luat toate documentele și le-au înlocuit cu unele false. Mai apoi, m-au vandut unui patron albanez.
De atunci încolo viața mea a fost caracterizată de abuzuri și violență în fiecare zi. Ironic, mi se spunea ca sunt printre femeile norocoase care nu a ajuns triată în bucăți în tomberonul de gunoi, ca alte femei. Prima dată când am încercat să scap a fost la 2 luni după ce am ajuns în Italia, însă am fost prinsă și bătută în mod violent.
Viața acestor femei contează. Veșnicia lor – și mai mult.
