Re-alegerea lui Andrjez Duda în Polonia luna trecută, la fel ca realegerea lui Victor Orban în Ungaria acum doi ani, a asigurat o perioadă de rară stabilitate politică pentru conservatorii din Europa centrală. Ce au arătat conservatorii sociali în acest interval? Nu prea multe. Chiar dacă partidele naționaliste sunt la putere de peste un deceniu în Ungaria și de aproape un deceniu în Polonia, mecanismul diplomatic al UE continuă să promoveze în mod agresiv dreptul la avort și agenda LGBTQI+ la Națiunile Unite și în întreaga lume.
În timpul campaniei sale recente pentru al doilea mandat prezidențial, Duda a prezentat o platformă-program care promovează tradiția „sacră” și „inviolabilă” a Poloniei și se opune agendei LGBT. Orban susține că proiectul său politic este adevărata „democrație creștină”. Dar nu toate acțiunile Fidesz și Lege și Justiție sunt în concordanță cu această retorică.
Timp de un deceniu, liderii politici naționaliști din Europa au stat deoparte și au privit cum birocrații UE promovează avortul, abolirea obiecției de conștiință pentru medici, cum reapare controlul de sorginte malthusiană al populației și cum este promovată întreaga agendă LGBTQI+. Stabilimentul UE face aceste lucruri printr-un joc de glezne al mandatului pe care Consiliul Uniunii Europene îl exercită, referitor la „drepturile omului”, „sănătatea reproductivă” și „orientarea sexuală și identitatea de gen”. Și o face cu sprijinul voturilor Poloniei și Ungariei în Consiliu.
Având în vedere de cât timp sunt naționaliștii poloni și maghiari la putere, este foarte dezamăgitor să nu vedem schimbări reale ale poziției UE cu privire la viață și familie, la nivel internațional. Polonia și Ungaria au efectiv drept de veto asupra tuturor aspectelor majore ale politicii externe a UE, care este de fapt rezultatul acordurilor anuale adoptate în mod consensual de către Consiliul UE. Blocarea politicii externe pro-avort și antifamilie a Uniunii ar fi întru totul în concordanță cu retorica naționalistă privind păstrarea prerogativelor interne în problemele sensibile ale politicii sociale și ar fi un obiectiv la îndemâna celor două partide naționaliste.
Chiar și pe plan intern, nu toate politicile Fidesz și Lege și Justiție au folosit atuul pro-viață și pro-familie pe care naționaliștii îl au în mânecă. Orban și Duda au ținut la distanță unele dintre cele mai extreme cereri LGBT, inclusiv schimbarea identității transgenderilor și căsătoria între persoane de același sex. Dar Fidesz a adoptat recent o lege pentru reproducerea artificială finanțată de stat, distructivă pentru viața embrionară, iar Lege și Justiție a respins în mod repetat încercările de a interzice avortul eugenetic (în caz de boală a fătului, singurul tip de avort permis în Polonia, n.tr.).
Aceasta nu înseamnă că naționaliștii polonezi și maghiari acționează cu rea-credință. Când vine vorba de politicile interne pro-natalitate, atât Ungaria, cât și Polonia produc într-adevăr măsuri generoase și chiar revoluționare. Ar trebui să sperăm că vor continua să le îmbunătățească pe plan intern și să le promoveze la nivel internațional, așa cum au făcut-o deja – dar este departe de a fi suficient.
Autoamăgirea conservatoare
Inacțiunea Poloniei și a Ungariei poate fi explicată ca rezultat al auto-păcălirii căreia îi cad deseori pradă conservatorii de pe ambele maluri ale Atlanticului. Cea mai tâmpită auto-păcălire este aceea că promovarea unor politici neutre de sprijinire a familiilor – și evitarea subiectelor de controversă – este un mod suficient de a avansa agenda social-conservatorilor. Polonia și Ungaria au găzduit două conferințe în Capitoliul SUA (sediul Parlamentlului federal de la Washington, n.tr.) pentru a-și promova buna-credință în materie de pro-viață și pro-familie. Dar conferințele nu au fost mult mai mult decât o ocazie pentru Polonia și Ungaria de a evidenția politicile fiscale generoase pe care le-au creat pentru familii.
Promovarea sprijinului social și economic pentru familii, cuplată cu neutralitatea în ceea ce privește problemele „fierbinți” permite Poloniei și Ungariei să evite confruntarea directă cu Bruxelles-ul, chiar și în cazul în care curtează alegătorii social-conservatori și pe aliații lor conservatori din SUA. Nu par să înțeleagă că de fapt se retrag astfel dintr-o confruntare directă și politică cu Bruxelles-ul.
Prin politica externă a UE, Polonia și Ungaria acordă sprijin politic și financiar forțelor extrem de anti-nataliste cu care se luptă pe plan intern prin politici fiscale generoase. Este o prostie. Recunoașterea dreptului la viață al copilului nenăscut în constituțiile lor nu va mai însemna prea mult dacă avortul este declarat „drept al omului”. În mod similar, toate discuțiile despre ajutorarea familiilor vor fi de prea puțin ajutor dacă UE va redefini familia. Creșterea fertilității nu va împiedica guvernele sprijinite de UE să arunce în închisoare părinții care se pronunță contra educației sexuale obscene. Alocațiile sociale pentru familii nu vor împiedica guvernele să ia copiii de lângă părinții care nu-i vor lăsa să își „schimbe sexul”.
O altă auto-păcăleală în rândul conservatorilor este aceea de a crede că acordurile ONU nu sunt obligatorii și nu contează cu adevărat, deoarece nu le pot modifica legile și politicile interne. Evident, aceștia nu au acordat atenție la cât de eficient a devenit ONU în a accelera schimbările sociale la nivel global. Birocrații ONU și UE își coordonează fără probleme acțiunile cu birocrații interni pentru elaborarea legislației și finanțarea inițiativelor pentru schimbare socială. Mișcarea transgender care acum cuprinde Occidentul a fost plantată ca o sămânță la Conferința internațională a femeilor din 1995 din Beijing. Căsătoria între persoane de același sex era pe atunci doar un vis îndepărtat pentru mișcarea homosexuală. Avansul rapid al acestor norme sociale distructive este în mare parte o dovadă a puterii și influenței pe care o au asupra educației, mass-media și politicii instituțiile multilaterale și complexa rețea a organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale pe care le susțin.
Având în vedere cât de strâns legate de Uniunea Europeană au devenit Polonia și Ungaria, atât din punct de vedere social, cât și economic, ele nu vor putea să se izoleze pentru totdeauna de aceste schimbări sociale distructive, mai ales dacă naționaliștii vor fi eliminați de la putere, așa cum este posibil să se întâmple în cele din urmă. Trebuie să fii orb să nu vezi asta. Forțele laice care promovează deconstrucția familiei prin politicile UE și ale ONU sunt tiranice și urmăresc să anuleze disidența religioasă. Oamenii din Polonia și Ungaria, care au experimentat tirania comunismului, ar trebui să o înțeleagă mai bine. Împăciuirea nu poate fi o opțiune.
Politica externă pro-avort a UE
Când sunt întrebați despre politica externă a UE, favorabilă avortului, politicienii polonezi și maghiari se grăbesc să se apere în spatele unor ecrane de fum birocratice și chiar a unor rezerve legale – rare și neeficiente – la acordurile internaționale. Dar acțiunile vorbesc mai tare decât cuvintele. Polonia și Ungaria nu au sprijinit niciodată diplomația americană pro-viață în negocierile ONU sau în reuniunile oficiale ale ONU. Polonia nici măcar nu a sprijinit SUA în solicitarea eliminării termenilor referitori la „sănătatea sexuală și reproductivă” din rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU, în calitate de membru al Consiliului, în 2019. Polonia și Ungaria sunt întotdeauna aliniate cu Uniunea Europeană împotriva eforturilor pro-viață ale SUA.
Ungaria a propus adăugarea „sănătății și drepturilor sexuale și reproductive” în proiectul de declarație al Comisiei privind statutul femeii, în februarie 2020, în numele Uniunii Europene. Polonia și Ungaria au aderat neclintit la UE pentru a promova această terminologie ambiguă, strâns legată de avort, timp de douăzeci de ani.
Ceea ce este cel mai frustrant este ambiguul limbaj diplomatic flagrant folosit de Polonia și Ungaria. Ambele națiuni s-au alăturat unei declarații de presă pro-viață, pro-familie și pro-suveranitate condusă de guvernul SUA chiar în afara sălii de conferințe a ONU, unde Adunarea Generală a adoptat un acord privind „serviciile universale de sănătate” în septembrie 2019. Declarația a denunțat eforturile de promovare a „sănătății și drepturilor sexuale și reproductive” în acordurile ONU. Apoi, Ungaria și Polonia au intrat la reuniunile oficiale ale ONU și s-au alăturat unei declarații a statelor membre UE care susțin „sănătatea și drepturile sexuale și reproductive” drept componentă de bază a politicii internaționale a UE, trădând, în esență, declarația dată împreună cu americanii. Doar ultima era poziția lor oficială.
Din păcate, chiar și după Brexit, Polonia și Ungaria nu au făcut vreo încercare reală de a schimba politica externă a UE cu privire la viață și familie. Politicienilor lor fie nu le pasă suficient de mult, fie nu sunt în stare să-i conteste pe propriii birocrați din ministerele de externe. Luați în considerare modul în care birocrația UE și organele și agențiile pe care le susține la ONU au fost în centrul campaniei „Ea decide” împotriva politicii guvernului SUA și a eforturilor diplomatice de a submina amendamentele pro-avort în politica umanitară a ONU. Dacă Ungaria și Polonia ar fi fost interesate să promoveze viața pe plan internațional, ar fi trebuit să adopte propriile politici de ajutor extern cu caracter pro-viață, pentru a împiedica sprijinul acordat de UE pentru avort în străinătate. Nu au făcut niciodată nimic de genul acesta.
Cel mult, Ungaria și Polonia au solicitat calificarea la Consiliul UE a „sănătății sexuale și reproductive” prin referire la acordurile ONU din trecut, care exclud un drept internațional la avort. Dar chiar termenii doumentului de concluzii al Consiliului UE, la care au subscris, subminează aceste solicitări ale Ungariei și Poloniei și le fac discutabile.
Încercările UE de a deconstrui familia
Când vine vorba de familie, Polonia și Ungaria se alătură, în mod similar, poziției UE de a „ține ostatică lumea” până când fiecare țară de pe Pământ va recunoaște relațiile homosexuale ca fiind echivalente cu familia. De peste un deceniu, poziția UE în negocierile ONU a fost să refuze menționarea „familiei” în orice acord, cu excepția cazului în care toate statele membre ale ONU recunosc „familiile” homosexuale ca fiind, în esență, echivalente cu familia naturală. Este o încercare deliberată de a submina și eroda ceea ce spune legislația internațională obligatorie prin aducerea în discuție a „diversității” familiei.
Nu mai devreme de februarie anul acesta, Ungaria și Polonia s-au alăturat consensului UE în negocierile Comisiei ONU pentru dezvoltare socială, unde Uniunea Europeană a încercat să submineze familia nucleară.
Cel mult, naționaliștii adoptă o poziție defensivă pentru spațiul politic intern. Dar nici măcar nu au încercat niciodată să apere, dar-mite să promoveze, norme pozitive despre familie la nivel internațional, chiar dacă douăsprezece din cele douăzeci și șapte de state membre ale UE nu recunosc „căsătoriile” homosexuale și unele chiar au clauze constituționale care definesc căsătoria într-un mod tradițional. Mai mult decât atât, căsătoria este cu totul în afara sferei de competențe și decizii a instituțiilor europene. Chiar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut căsătoria, așa cum este definită în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca fiind doar între un bărbat și o femeie.
Din păcate, chiar și atunci când Polonia și Ungaria au încercat să tempereze politica externă a UE s-au dovedit ineficiente. Când Adunarea Generală a ONU a votat înființarea unui birou de expert independent al ONU, susținut de UE, în materie de orientare sexuală și identitate de gen în 2016, aceasta a fost făcută cu cea mai restrânsă majoritate. Polonia și Ungaria, alături de toate statele membre ale UE, au susținut mandatul expertului, cu condiția ca titularul mandatului să nu pătrundă în domeniul dreptului și politicii familiei, crezând, în mod naiv, că UE și titularul mandatului vor respecta această restricție.
Emisarul special al ONU pentru „problemele LGBTQ” s-a pronunțat de atunci în favoarea „căsătoriei” între persoane de același sex ca fiind o cucerire a drepturilor omului. De asemenea, a cerut statelor să reprime religiile care se opun drepturilor LGBTQ, a susținut o interdicție globală asupra oricărei terapii destinate să ajute indivizii să facă față sau să depășească atracția nedorită față de persoane de același sex și disforia de gen și, în general, el promovează întreaga agendă LGBTQ, mergând până la restricțiile impuse libertății cuvântului pe motiv de limbaj al urii. Nici Polonia, nici Ungaria nu au făcut și nu au spus nimic despre activitatea expertului independent, după acea rezervă inițială.
Calea de urmat
Este încurajator să vedem cum în urma recentelor scrutine Polonia încearcă să respingă Convenția de la Istanbul privind genul și să promoveze în schimb o Convenție internațională asupra familiei. Poate că este un semn că guvernul Poloniei este dispus să se conteste Bruxelles-ul. Dar Polonia va avea nevoie de sprijin din partea țărilor în curs de dezvoltare (din afara Europei, n.tr.) pentru ca această convenție să ajungă undeva. Și va trebui să spargă poziția blocului UE în ceea ce privește viața și familia pentru a le aduce pe acestea la bord. Majoritatea țărilor în curs de dezvoltare sunt destul de conservatoare din punct de vedere social și politic și sunt aliați naturali ai cauzei pro-familie. Dar se bazează atât de mult pe asistența UE, încât nu se vor pune în pericol decât pentru priorități politice serioase. Atâta timp cât mecanismul diplomatic al UE promovează echivalența tuturor formelor de familie, nu vor exista suficiente stimulente pentru ca țările în curs de dezvoltare să ignore puternicul mecanism diplomatic de la Bruxelles și Berlin. Vor continua să tacă în forurile multilaterale, iar eforturile Poloniei de a promova o Convenție cu privire la drepturile familiei naturale nu vor avansa prea mult.
