Eugenia C.
Deși am fost mereu convinsă că avortul este uciderea unui bebeluș și eu una nu aș comite un asemenea act în absolut nicio circumstanță, mi-a fost multă vreme greu să articulez de ce legalitatea avortului trebuie serios pusă în discuție. Dacă ești împotriva avortului, n-ai decât să nu faci unul, nu? Sau așa sună obiecția celor care apără legalitatea avortului.
În România în special acest subiect este unul sensibil și cu o istorie complicată. Dictatorul Nicolae Ceaușescu a interzis avorturile [nu, nu au fost interzise ci restricționate, nota red. CV] – iar dacă Ceaușescu a fost rău, înseamnă atunci că posibilitatea de a face un avort legal este un lucru bun. Logic, nu?
Împotriva curentului pro-avort venind din spațiul sovietic și precedând îndeaproape curajosul act de de solidarizare cu Cehoslovacia împotriva URSS, Ceaușescu a dat în 1966 un vestit decret de interzicere a avorturilor. Rezultatul dezastruos a fost un număr copleșitor de avorturi ilegale; într-adevăr, nu cred că este vreun român care să nu fi fost în situația sau să nu cunoască pe cineva care a fost pus în situația procurării unui avort ilegal înainte de 1989. Chiar dacă decizia de a interzice avortul a fost bună în mod absolut, ea nu a ajuns să schimbe inimile oamenilor: ei au sesizat motivația lăuntrică a decretului și i-au opus natural rezistență.
Căci motivația interzicerii avorturilor nu era demnitatea necondiționată a fiecărui individ, oricât de mic, ci, dimpotrivă, folosirea și instrumentalizarea fiecărui individ de către statul comunist. Așa cum minusculele organe fetale sunt prețioase pentru cercetarea medicală din SUA, dar omulețul care le deține nu are nicio valoare – nici decrețeii lui Ceaușescu nu aveau o valoare în sine, ci erau doar viitori cetățeni supuși statului comunist.
În ce măsură decretul lui Ceaușescu a avut și o latură bună – numărul de copii salvați, generația decrețeilor – acesta este un subiect care merită dezvoltat separat.
În cele ce urmează aș vrea să formulez zece motive pentru care avortul nu ar trebui să fie legal, motive care se întemeiază tocmai pe respectul demnității umane a fătului și a părinților acestuia.
10. Existența posibilității avortului furnizează o scuză societății pentru a nu oferi asistență familiilor sărace. De câte ori nu ați auzit: Cine i-a pus să facă atâția copii? Să se descurce! (și evit formulările mai vulgare cu care sunteți, nu mă îndoiesc, familiari)
9. Faptul că existența copilului se află la latitudinea unuia sau ambilor părinți justifică atitudinea părintească abuzivă ulterioară: Eu te-am făcut, eu te omor. Copiii nu sunt făcuți, nu sunt fabricați de părinți; părinții sunt cei care le permit existența (sau nu). Din păcate, expresia „a face un copil” este foarte răspândită în România. Copilul este doar o extensie a părintelui. Cum poți respecta un copil ca individ autonom, distinct de părinții lui, dacă de la începutul existenței lui viața sa este considerată parte integrantă a organismului și voinței mamei sale?
8. Femeia sau fata însărcinată care își dorește copilul nu are legea de partea ei împotriva familiei, tatălui sau a celor care o împing spre avort. Femeia care ascultă de fertilitatea corpului ei nu este validată de societate și lege – dorința ei de a avea un copil împotriva dorinței tatălui sau a familiei nu este jutificată, ci doar un capriciu.
7. O societate în care uciderea este permisă în mod tacit (atâta timp cât nu se vede și nu se știe, acoperită fiind de eufemisme) este o societate în care orice crimă este permisă (atâta timp cât nu se vede și nu se știe). Corupție, neprofesionalism, furt din bani publici, aruncat gunoiul în curtea vecinului, copiat la examene – toate sunt justificate, dacă sunt ascunse sub termeni și realități mai puțin inflamatorii.
6. O societate care permite în mod tacit uciderea celor mai mici și mai slabi este irespirabilă pentru toți cei mici și slabi care au scăpat cu viață. Este și o societate bântuită de neîncredere – este greu să mai vezi binele în seamănul tău, când știi că toți cei din jur acceptă sau sunt părtași la această ucidere.
5. Pentru că avortul este legal (și acoperit financiar în mare parte prin taxele tuturor), urâciunea acestui act este responsabilitatea noastră, a tuturor românilor. Desigur, toți vom spune că actul este alegerea femeii însărcinate, femeia care obține avortul va da vina pe doctor, doctorul va da vina pe lege. Degeaba ne ascundem după deget: toți suntem vinovați, și ecourile strigătelor milioanelor de copii uciși fără milă ajung și vor ajunge până la ultimul dintre noi.
4. Pentru că fătul este dispensabil și ieftin, niciunul dintre noi, cei născuți, nu are cu adevărat valoare. De ce copilul meu merită mii de dolari investiți la terapie intensivă pentru a fi salvat, dar copilul vecinei poate ajunge la coșul de gunoi, deși este mai sănătos decât al meu?
3. Pentru că avortul este legal, legea susține că omul sărac, mai susceptibil să dispere și să ajungă la avort, valorează mai puțin decât unul care a avut norocul să se nască într-o familie înstărită.
2. Legalitatea avortului stigmatizează familiile cu mulți copii; inventivitatea omului, capacitatea extraordinară de a găsi soluții pentru orice fel de probleme (cum hranești, cum educi șapte copii), este irosită.
1. Prin faptul că avortul este posibil, nenumărați părinți nu învață să iubească și să accepte copiii neplanificați, care „ne invadează” uneori viața în pofida voinței noastre, și de aceea nu învață nici ce înseamnă iubirea necondiționată (adică acea iubire care nu depinde de cât este de mic sau de mare cel iubit sau de capacitatea lui de a oferi ceva în schimb). Ca să nu mai spunem că atâtea femei și atâția bărbați care ar putea deveni părinți excepționali ratează acest prilej de învățare și rămân încremeniți în adolescență târzie până târziu.
La acestea m-am gândit eu în acest ceas de noapte – sunt sigură că mai există foarte foarte multe motive, și vă rog să vă gândiți și voi și să le adăugați în comentarii!
