Are vreun sens viaţa unui om cu handicap?

1168
0
DISTRIBUIȚI

În ultima vreme auzim tot mai des despre „avortul terapeutic”. Lăsată în mod intenţionat neclară, definiţia acestuia – în sine un oximoron, căci cum poate curmarea vieţii să fie „terapie”?! – acoperă, pe măsură ce medicina progresează, practic toate cazurile de avort în urma unor malformaţii sau boli depistate, cu mai mare sau mai mică probabilitate, prin examenele genetice prenatale.

Tehnica avortului „terapeutic” este probabil cel mai important semn că selecţia eugenică, deşi interzisă prin lege, a devenit un standard adoptat tacit de o majoritate covârşitoare. Copiii cu diagnostic prenatal defavorabil la trisomia 18/21 (Sindromul Down) sunt avortaţi în proporţie de peste 90%, arată un studiu recent efectuat în Norvegia. Motivul invocat? „Calitatea vieţii”, termen specific utilitarismului (vezi articolul „Introducere în bioetică” pentru definire). Tradiţia exterminării handicapaţilor mintal, practicată pe scară largă de diverse regimuri – spre exemplu cel nazist – nu se deosebeşte de „avortul terapeutic” decât prin aceea că pe atunci nu exista diagnostic prenatal defavorabil, aşa încât pacienţii irecuperabili erau ucişi după naştere. Motivaţia şi metodele însă, au rămas aceleaşi: neîntrunirea standardelor schimbătoare ale societăţii.

Într-o lume în care domneşte individualismul şi bunul plac, au ajuns să fie considerate motive de avort „terapeutic” afecţiuni banale şi tratabile precum malformaţii ale vălului palatin sau spina bifida.

Despre ce înseamnă practic avortul terapeutic în România, cu altă ocazie. Până atunci, la întrebarea care stă pe buzele tuturor un răspuns poate fi cel de mai jos. Extras din nr. 5 al revistei „Familia şi Viaţa”, publicată de Asociaţia „Familia şi Viaţa” din Roman. (B.I.S.)

Vă rog să îmi explicaţi ce sens are viaţa unui om cu handicap sau cu o boală genetică, de ce să trăiască dacă nu poate să facă nimic, nu ar fi fost mai bine dacă era avortat? I.

Orice persoană, indiferent că este sănătoasă sau bolnavă merită să trăiască şi să fie iubită pentru că poartă chipul lui Dumnezeu, chiar dacă nu “produce nimic”. Având grijă de o persoană cu handicap putem învăţa foarte multe, dacă dorim.

Iată ce povesteşte mama unui copil cu boala Down:

“Am învăţat că erai un fiu ca ceilalţi, doar cu probleme diferite.

Când ai spus „mama” am plâns de bucurie, chiar dacă aveai trei ani. Când, clătinându-te pe picioare, ai venit spre mine, am deschis braţele şi am fost fericită, chiar dacă aveai mai mult de patru ani. Şi m-ai învăţat răbdarea.

Când, în acea perioadă nimeni nu te voia, nici şcoala, nici societatea, am învăţat să fiu umilă, surâzătoare, gentilă, pentru că cineva îţi făcea o glumă. Şi m-ai învăţat umilinţa.

Când lumea începea să se intereseze de tine şi de cei ca tine, am început să lupt şi lupt încă, pentru ca tu să fii acceptat. Şi m-ai învăţat să lupt.

Când, în fine, alte mame visau pentru fiii lor primul loc la şcoală, în carieră, în societate, eu mă mulţumeam cu micile tale progrese. Şi m-ai învăţat să doresc pentru fiii mei fericirea, nu bogăţia şi succesul.

Şi când a venit mătuşa să locuiască aproape de noi, înăsprită de nenorocirile sale, cu un caracter imposibil şi insuportabil, singură, datorită golului creat de rude în jurul ei, şi incapabilă de a sta singură, încă o dată viaţa ta s-a demonstrat nu utilă, dar necesară: pentru douăzeci de ani tu i-ai ţinut companie, zi după zi, suportând firea sa despotică, uneori agresivitatea sa, voindu-i binele, îndulcind momentele sale triste, făcând-o să surâdă cu ieşirile tale paradoxale. Pentru douăzeci de ani ai dat un scop vieţii sale, un ritm zilelor sale, o motivaţie gesturilor sale.

Când ea a murit, te-am readus acasă la noi. Tatăl tău şi cu mine, cu maturitate, am cunoscut o sensibilitate nouă, o înţelegere cum niciodată nu a fost înainte: şi toţi am petrecut o ultimă vacanţă fericită, cea mai frumoasă din toată viaţa noastră. Apoi a venit boala şi moartea tatălui tău.

Când m-am întors disperată de la cimitir, te-am găsit din nou pe tine, acasă, tu care nu ştiai nimic, care înţelegeai puţin, dar care „simţeai”, datorită acelei misterioase sensibilităţi pe care o ai, că ceva teribil s-a întâmplat. Şi pentru tine am reînceput mai întâi să supravieţuiesc, apoi chiar şi câte puţin, să trăiesc: pentru tine am reînceput să lucrez, să lupt.

Tu eşti însoţitorul meu: dacă am încă o mângâiere, dacă am încă o îmbrăţişare, dacă cineva încă îşi aminteşte că nevoia de tandreţe nu are vârstă, ţi-o datorez ţie. Dacă reuşesc încă să ofer fericire cuiva, acesta eşti tu, căruia îţi trebuie atât de puţin pentru a fi fericit”.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here