Premisele Bioeticii în România contemporană

999
0
DISTRIBUIȚI
Este bioetica un moft?

Cu toate că ne-ar face plăcere să abordăm probleme ce se află la limita dintre ştiinţă şi fantazie, cum sunt intervenţiile asupra organismului uman pentru a-i îmbunătăţii capacităţile senzoriale, cognitive sau pur şi simplu pentru a-i prelungi existenţa până la o presupusă imortalitate, ne vedem nevoiţi să coborâm cu picioarele pe pământul românesc şi să abordăm o problemă foarte delicată, dar fundamentală pentru a putea implementa în România o bioetică ancorată în realitate, dar în acelaşi timp umană: Gropile din societatea românească ne îngreunează construirea unei mentalităţi bioetice autentice.

Lipsa sensului vieţii şi a motivării

Societatea noastră se afla într-un punct crucial, în care foarte mulţi dintre conaţionalii noştri trebuie să decidă dacă îşi vor încerca norocul în altă parte a Europei sau a lumii, dar în acelaşi timp majoritatea dintre ei nu sunt dispuşi să ia taurul de coarne pentru a schimba societatea în care trăiesc, iar alţii sunt dispuşi doar să îşi sporească propria bunăstare călcând în picioare statul (care nu ii oferă, ce-i drept, prea multe motive să fie cinstit), dar şi „cetăţeanul” onest pe care îl exploatează fără remuşcări.

În contextul în care societatea pare a fi împărţită între „băieţii deştepţi” cărora le merge bine, „românii exploataţi”, „românii nemulţumiţi”, „românii nemulţumiţi” care vor să plece, românii care nu vor sa facă nimic, „băieţii fraieri” care respectă legile (dar şi pe cei din jur, motiv pentru care sunt la limita supravieţuirii) etc., pare ireal să te mai gândeşti la problemele „inutile” ale bioeticii contemporane.

În acelaşi timp nu putem vorbi de oportunitatea unor schimbări politice radicale şi nici de schimbarea stilului de viaţă peste noapte, ci, eventual, de o schimbare treptată care trebuie să plece de la baza piramidei sociale pentru ca mai apoi să purifice şi clasa politică.

Acest lucru poate fi realizat prin responsabilizarea deciziilor personale aparent banale (renunţarea la un stil de viaţă în care cheltuim mai mult decât producem; ecologie „primitivă” – aruncarea gunoaielor în locurile amenajate şi eventual reciclarea; votul responsabil şi exercitarea drepturilor democratice – inclusiv acela de a cere socoteală politicienilor; solidaritatea faţă de cei mai neajutoraţi dintre noi etc.), dar şi a celor cu o importanţă deosebită (abandonarea „furtului de la stat”; respectarea legilor în vigoare etc.).

Cui îi pasă de avorturi, când nu ai ce pune pe masă? Cui îi pasă de moralitatea unei intervenţii medicale când unele spitale stau să se „dărâme” sub povara sistemului bolnav plin de „paraziţii licitaţiilor avantajoase”?

Superficialitatea ironică

În momentul în care suntem oropsiţi de soartă suntem dispuşi să ne justificăm deficienţele sau atrocităţile spunând că sunt unele lucruri mult mai importante decât cele pe care noi le facem ştiind că este posibil ca acţiunea noastră să fie iresponsabilă sau chiar imorală.

Într-o discuţie contradictorie pe care am avut-o pe un forum de medicină despre un subiect foarte complex şi controversat, pe lângă ironiile, superficialitatea şi batjocura normale pentru societatea noastră ultraliberală, şi totuşi foarte îngustă la minte în anumite circumstanţe, mi s-a adus următoarea acuzaţie: „tu iţi faci probleme de genul: vai, ce se întâmplă cu un făt, e crima sau nu… pe când în sistemul medical românesc se întâmplă chestii mult mai groaznice: mor copii arşi că nu au fost bani de prize, mor bătrâni că nu au bani de medicamente, mor adulţi de diverse cancere că sunt prea proşti să vină la medic la timp.”

Este de prisos să-i facem apologia sau să condamnăm această atitudine ce poate lua naştere cu uşurinţă în rândul celor care se confruntă cu un sistem ca al nostru, însă nu putem să nu observăm că în aceste rânduri există o greşeală de fond: faptul că cineva moare ca urmare a unor lipsuri, ca să nu spunem deficienţe condamnabile, nu poate justifica în nici un caz o acţiune directă asupra unui „făt”, în urma căreia „pacientul-făt” moare, fără ca pe medic să îl intereseze dacă putea face ceva pentru salvarea lui (imaginea este pur exemplificativă şi foarte plastică, în locul „fătului” putea fi oricare dintre noi).

Antropologie democratică

În spatele lipsurilor din sistemul sanitar şi a superficialităţii unora dintre membrii acestui sistem (trebuie să recunoaştem că în România mai există adevăraţi medici eroi care refuză efectiv să plece pentru a fi alături de pacienţii lor, chiar dacă situaţia lor financiară ar fi una mult mai bună) se ascunde de fapt o adevărată criză antropologică, în afară de cea spirituală pe care cei mai mulţi evită să o mai amintească şi asupra căreia nu vom insista aici.

Această antropologie „democratică” renunţă de fapt la importanţa pe care ar trebui să o aibă omul în raport cu alţi semeni şi cu alte vietăţi ale planetei noastre. Din centru al societăţii şi al universului, omul devine un oarecare printre negurile unei societăţi în care dacă nu este productiv mai bine nu ar exista, devine un vierme al planetei pentru toţi ecologiştii fanatici care consideră că fără om totul ar fi mirific, devine insignifiant în momentul în care societatea trebuie să aleagă între un pacient costisitor şi un atlet productiv, devine o marfă pentru o societate în care omul îşi pierde valoarea sa intrinsecă, iar drepturile omului devin de fapt un fel de subterfugiu pentru a justifica în mod irevocabil anumite anomalii.

Poate exista un drept fundamental al omului de a dispune de propriul corp? Există dreptul de a-şi mutila corpul de dragul plăcerii fizice sau psihice? Atunci de ce nu ar exista şi dreptul societăţii de a-şi „mutila” inutilităţile?

Poate exista dreptul fundamental al femeii de a avorta? Atunci de ce nu ar exista şi dreptul fundamental al fătului de a fi avortat în anumite circumstanţe?

Există dreptul fundamental de a fi homosexual, de a-şi schimba chirurgical sexul şi de a adopta copii indiferent de compoziţia sexuală a „cuplului”? Atunci de ce nu ar exista şi dreptul copilului de a fi adoptat numai de un cuplu heterosexual?

Pentru a putea răspunde la ultimele întrebări, unele dintre ele exagerate în mod intenţionat, ar trebui ca mai întâi să lucrăm la reeducarea societăţii româneşti:

–         pentru a-i reda „cei 7 ani de acasă”;

–         pentru a-şi regăsi sensul vieţii şi motivarea necesară schimbării;

–         pentru a-i reda simţul umorului renunţând la ironia ieftină;

–         pentru a descoperi democraţia adevărată şi nu democraţia libertină;

Pentru a putea trata cu seriozitate diversele probleme bioetice cu care se confruntă!

Articol publicat în premieră în EgoPhobia n. 29-30

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorCum promovează marile organisme internaţionale avortul în lume
Articolul următorManipularea genetică şi… (I)
Andrei Claudiu Hrișman

Doctor în bioetică al universității Ateneo Pontificio „Regina Apostolorum” Roma, cu teza „Îmbunătăţirea organismului uman şi omul viitorului”. Autor al mai multor lucrări de bioetică (Cultura morţii în România actuală; Bioetica şi omul viitorului). Licențiat în teologie greco-catolică la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Născut în 1985, locuiește în Bistrița.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here