Do you really want to live forever?

1.409 views
0
DISTRIBUIȚI

Cât de mult trăim? Cât de mult ne dorim să trăim? Cât de mult vom reuşi să trăim?

Sunt întrebări la care toţi încercăm să răspundem. Unii dintre noi vor spune că nu contează neapărat cât trăieşti, ci doar cum trăieşti; alţii vor spune că îşi doresc să trăiască atât timp cât vor fi fericiţi; alţii îşi doresc să trăiască veşnic şi chiar încearcă să găsească soluţii pentru a face acest lucru; alţii se limitează în a ne răspunde statistic, invocând speranţa de viaţă (care este un indicator ce aproximează câţi ani ar putea trăi o persoană care aparţine unei anumite populaţii, începând de la naşterea ei).

Speranţa de viaţă este influenţată de mulţi factori,  de exemplu de calitatea vieţii, mediul social, modul de viaţă personal etc., iar conform unui raport al CIA, astăzi speranţa de viaţă la nivel mondial este de 66.12 ani, dar ea oscilează de la 38.2 ani în Angola la 84.36 ani în Macao (o regiune din China).

Mărirea indefinită a speranţei de viaţă este unul dintre visele omenirii – şi a celor care astăzi încearcă, folosindu-se de tehnică, s-o obţină – şi face legătura între două tărâmuri la prima vedere opuse: cel al ştiinţei şi cel al basmului, al sf-ului. Unii au propus să atingem nemurirea prin descărcarea informaţiilor din creierul nostru într-un computer, sperând că vom fi vom fi „uploadaţi” şi noi odată cu ele, dar această încătuşare nu este deloc atrăgătoare. Alţii ne consolează cu faptul că măcar genele noastre sunt nemuritoare, dar nu pare o consolare mulţumitoare.

Da, este adevărat, speranţa de viaţă s-a îmbunătăţit semnificativ în ultimele decenii, iar dorinţa antică de a învinge moartea pare a fi tot mai aproape, împingându-i pe unii dintre contemporani să apeleze la orice pentru a încetini procesul de îmbătrânire, indiferent de riscul pe care şi-l asumă.

Din păcate (sau poate din fericire) drumul spre nemurirea terestră nu trebuie să elimine doar cauzele unei morţi premature, aşa cum a început să facă medicina ultimului secol, ci trebuie să depăşească şi numeroasele limitări biologice ale propriului nostru corp. Depăşirea acestor limite, pentru a înşela procesul natural de îmbătrânire, „expediind” bătrâneţea şi moartea în manualele de istorie, s-ar putea face doar cu ajutorul ştiinţei, iar cei care susţin viabilitatea acestui drum înspre tratamentul „anti-moarte” (sau cel puţin tratamentul care va putea prelungi mai mult viaţa organismului uman) se bazează pe descoperiri care erau inimaginabile cu câteva secole în urmă, cum este, de exemplu, modificarea artificială a unei gene a viermelui Caenorhabditis elegans  care i-a dublat acestuia speranţa de viaţă.

Odată găsit tratamentul pentru încetinirea procesului de îmbătrânire, unii se aşteaptă ca şi bolile corelate bătrâneţii să dispară, dar nimeni nu ne poate garanta că nu vor apărea alte boli, necunoscute de noi astăzi, corelate tocmai cu încetinirea procesului de îmbătrânire.

Pentru a îndeplini visul imortalităţii au fost create organizaţii non-profit, cum este The Immortality Institute, care are ca scop „cucerirea blestemului morţii involuntare”, dar lăsând, totuşi, celui care vrea în mod voluntar să moară, să poată face acest lucru.

Chiar şi filosofia contemporană încearcă să „exorcizeze moartea” şi să descopere elixirul nemuririi terestre chemând în ajutorul ei tehnica, o high-tech numită GNR Revolution: Revoluţia Geneticii, Nanotehnologiei şi a Roboticii. Unul dintre aceşti filosofi, şi totodată om de ştiinţă, care adoră ideea de a trăi pentru totdeauna şi care este convins că acest lucru se va putea realiza, este Ray Kurzweil, un american cu o carieră fructuoasă în lumea informaticii, unul dintre cei mai cunoscuţi transumanişti la nivel mondial. În cartea sa Fantastic Voyage: Live Long Enough to Live Forever (Călătoria fantastică: Să trăieşti suficient de mult pentru a trăi pentru totdeauna), scrisă în colaborare cu un alt transumanist, Grossman, afirmă:

Avem astăzi cunoştinţele şi tehnologia necesare pentru a trăi veşnic? Dacă toată ştiinţa şi evoluţia tehnologică s-ar opri dintr-o dată, răspunsul ar trebui să fie „nu”. Avem mijloacele necesare pentru a încetini în mod semnificativ bolile şi procesul de îmbătrânire mai mult decât crede majoritatea persoanelor, dar nu avem încă tehnologia necesară pentru a extinde în mod nedeterminat viaţa umană. Totuşi, este clar că, în loc să se oprească evoluţia descoperirilor ştiinţifice, aceasta accelerează. […] Deci, răspunsul la întrebarea noastră este, în realitate, un categoric „da”.

Dacă ştiinţa va fi sau nu capabilă să ne prelungească în mod nelimitat viaţa corporală rămâne de văzut, dar dacă acest lucru se va întâmpla, în realitate, nu depinde doar de posibilităţile tehnice, ci şi de propriile noastre decizii care ar trebui să ţină cont de toate aspectele corelate unei astfel de tehnologii.

Indiferent care vor fi intervenţiile descoperite de ştiinţă în tentativa sa de a găsi nemurirea sau prelungirea vieţii noastre, putem conveni asupra faptului că „dacă pe de-o parte acest lucru este un avantaj personal, pe de altă parte prelungirea vieţii umane generează boli cronice” (P. Ferri) şi creşte toate costurile sociale conexe. Bineînţeles, posibilitatea de a găsi „nemurirea tinereţii” şi de a elimina orice formă de boală ar rezolva problema bolilor cronice, dar nu ar rezolva toate problemele sociale sau economice cauzate de nemurirea noastră terestră.

Din altă perspectivă, există şi o problemă politică: dacă prelungirea vieţii umane va conduce la consecinţe nefavorabile, va fi foarte dificil pentru guvernele care au permis acest lucru să întoarcă armele împotriva acestor tehnici de prelungire a vieţii. În aceste circumstanţe, conform unora, nu mai avem nevoie de etică pentru a respinge dorinţa de a ne prelungi semnificativ viaţa pe Pământ, ci ajunge raţiunea şi frica de riscurile ireversibile pentru a face acest lucru: „singură, problema politică oferă un motiv foarte clar pentru a fi prudenţi. Nu avem nevoie de etică: ne ajunge o aversiune motivată împotriva riscurilor enorme şi ireversibile”(J. Baron).

Cu toate că nu ar trebuie să îţi doreşti să te îmbolnăveşti sau să mori, chiar dacă fiecare dintre noi le vom experimenta cel mai probabil pe amândouă şi cu siguranţă pe cea din urmă, acest lucru nu trebuie să conducă în mod implicit la refuzarea categorică a limitărilor biologice prin crearea unei „medicine «atotputernice»” (P. Cattorini).

Pe de altă parte, chiar dacă se va ajunge la găsirea unui elixir al nemuririi corporale, nimeni nu ne va putea cere să trăim pentru eternitate. Ar fi o decizie personală, liberă, care va depinde şi de costurile sociale, de posibilităţile tehnologice etc.

Până nu de mult, predecesorii noştri credeau că „moartea era unica certitudine în viaţa omului; astăzi, nemurirea terestră pare a fi inevitabilă” (A. Vaccaro), dar o nemurire terestră care nu va cunoaşte bătrâneţea, ci va fi plină de energie şi fericire.

În realitate, însă, lumea în care se va putea trăi pentru eternitate, dincolo de riscurile „politice” ale ireversibilităţii sau ale costurilor necesare pentru susţinerea unei populaţii care nu mai moare, rămâne o lume ştiinţifico-fantastică care, din punctul nostru de vedere, este propusă pentru a substitui dorinţa nemurii spirituale într-o lume în care ştiinţa îşi asumă rolul salvatorului atotputernic.

 

Do you really want to live forever?

Do you really want to leave forever?

Do you really want to leave to live forever?

 

(Articol publicat în premieră în EgoPhbia n. 33)

DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorNoul totalitarism
Articolul următor„După comunism”. O perspectivă aspra situației socio-demografice din România
Doctor în bioetică al universității Ateneo Pontificio „Regina Apostolorum” Roma, cu teza „Îmbunătăţirea organismului uman şi omul viitorului”. Autor al mai multor lucrări de bioetică (Cultura morţii în România actuală; Bioetica şi omul viitorului). Licențiat în teologie greco-catolică la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Născut în 1985, locuiește în Bistrița.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here