Școala Provita. Probleme fundamentale de bioetică (V). „Sănătatea reproducerii” și „drepturile sexuale”

3646
0
DISTRIBUIȚI

sex_ed2

Nota red.: Acest eseu face referire, în deschidere, la o propunere legislativă ieșită de mult din dezbaterea Parlamentului. Acest lucru este însă puțin important căci noțiunile la care se face trimitere – celebra expresie „drepturi sexuale și reproductive” – continuă să domine, ca fundament al „culturii morții”, impus pe criterii ideologice, viața cetății și să fie o omni-prezență în toate documentele legislative care ating domeniul familiei și al reproducerii.

SĂNĂTATEA REPRODUCERII

conf. univ. dr. Sebastian Moldovan *

sex_ed2Fără nici o îndoială, „Legea privind sănătatea reproducerii şi reproducerea umană asistată medical” (în continuare LSR), aflată în stadiu de proiect dezbătut în camerele Parlamentului, reprezintă o măsură politică ce intră sub incidenţa art. 28 din Convenţia de la Oviedo privind drepturile omului şi biomedicina, care afirmă: „Părţile la această Convenţie vor veghea ca problemele fundamentale ridicate de progresele biologiei şi medicinei să facă subiectul unei discuţii publice adecvate, în special în lumina implicaţiilor juridice, etice, economice, sociale şi medicale relevante, şi ca posibilele lor aplicaţii să facă obiectul unor consultări adecvate.” [1] Până în prezent, în ajunul promulgării, proiectul acestei legi de o importanţă greu de subestimat n-a avut parte nici măcar de o popularizare corespunzătoare, cu atât mai puţin de dezbateri publice adecvate, lucru cu atât mai regretabil cu cât „cazul Adriana Iliescu” ar fi putut lansa o asemenea discuţie aprofundată, iar nu doar o emoţie mediatică tipică interesului pentru anormal sau paranormal.

Împrejurarea că legea de faţă nu se referă explicit decât la tehnologii de asistare medicală a reproducerii (adică hiperstimulare ovariană, inseminare artificială, fertilizare artificială, transfer de embrioni) intrate de mult în uz în ţările dezvoltate, unde au avut parte de dezbateri copioase – departe însă de a se fi încheiat -, la toate nivelele opiniei publice, nu scuteşte societatea românească de efortul de a întreprinde propriile evaluări şi de a-şi asuma propriile responsabilităţi. Ar fi regretabil să se confirme, încă o dată, apetenţa nefericită de a copia după modelele altora, fără altă grijă poate decât aceea de a oferi acoperire legală pentru practici în folosul unor grupuri interesate ori pentru a împământeni, în numele integrării politice, directive ale unor instituţii internaţionale. Omul de rând, ale cărui drepturi se presupune că sunt salvgardate de asemenea legi şi convenţii, nu este, în nici unul din aceste cazuri, realmente consultat. În numele său îşi ridică uneori vocea „reprezentanţi ai societăţii civile”, foarte adesea însă sponsorizaţi, direct sau prin sateliţi, tocmai de promotorii acelor modele. Observaţia că dacă s-ar aştepta până la o dezbatere publică pentru formularea legii, aceasta nu s-ar mai realiza niciodată, datorită interesului precar al societăţii în ansamblu şi lipsei de pregătire necesară înţelegerii unor probleme de specialitate din partea majorităţii cetăţenilor, este pe cât de pertinentă ca şi constatare, pe atât de greşită ca obiecţie: ce altceva urmăreşte dezbaterea publică – şi paragrafele din convenţii care o consideră obligatorie – dacă nu tocmai depăşirea ignoranţei şi iresponsabilităţii celor care oricum, astăzi sau în viitor, constituie principalii beneficiari sau victime ale deciziilor politice?

Desigur, un asemenea obiectiv este, chiar teoretic vorbind, dificil de realizat, dar nu are nici o şansă dacă nu demarează cumva şi nu este susţinut. Imaginea masei de oameni obedienţi, buni de exploatat comercial sau, eventual, de condus pe cărările fericirii de către elite (autocrate, tehnocrate, democrate) – temă predilectă a utopiilor – este înşelătoare. Oamenii nu sunt niciodată cu totul pasivi, indiferent de gradul ori calitatea, bună sau rea, a manipulării sau coerciţiei. Singura cale care poate evita derapajul spre cercul vicios al opresiunii şi revoltei este angajarea liberă şi conştientă a celor mai mulţi. [2]

Ar fi de aşteptat ca măcar un simpozion despre „Familie, naştere şi tehnologii medicale de reproducere asistată” să-i acorde acestei legi o minimă atenţie. Scopul intervenţiei de faţă [3] este de a supune preocupării celor interesaţi (cu precădere BOR, clerului, părinţilor şi medicilor care îi aparţin) însuşi conceptul central al legii, şi anume sănătatea reproducerii, identificându-i sumar semnificaţia şi unele implicaţii.

Ceea ce ne interesează sunt noţiunile definitorii, cuprinse în art. 3, iar dintre acestea, noţiunile de sănătate a reproducerii, sănătate sexuală, respectiv drepturi reproductive şi sexuale. În forma sa actuală, LSR defineşte sănătatea reproducerii umane prin „starea de bunăstare fizică, mintală şi socială completă care nu poate fi definită doar prin absenţa bolii sau infirmităţii şi care este legată de tot ceea ce ţine de sistemul reproductiv, funcţiile sau procesele îndeplinite de acesta” (art. 3, par. b) [4], sănătatea sexuală prin „menţinerea sau îmbunătăţirea funcţiilor sexuale şi de reproducere, precum şi a relaţiilor dintre partenerii de cuplu” (art. 3, par. d), iar dreptul la reproducere prin „dreptul cuplurilor şi indivizilor de a decide liber şi responsabil numărul, frecvenţa şi momentul în care doresc să aibă copii, precum şi dreptul de a avea acces la informaţii, educaţie şi mijloace, pentru a lua o asemenea decizie.” (art. 3, par. a) [5].

Deşi LSR îi lipseşte o expunere de motive, în care originea acestor definiţii în documente oficiale internaţionale să fie explicitată, putem identifica în aceste sumare precizări fragmente din definiţiile intrate în uz odată cu Conferinţa Internaţională pentru Populaţie şi Dezvoltare de la Cairo, din 1994. Considerată a fi punctul de turnură al unei noi paradigme privind relaţia dintre dezvoltare şi populaţie, privită de acum înainte din perspectiva fiinţei umane ca izvor, promotor şi beneficiar al dezvoltării durabile şi formalizată conceptual în limbajul drepturilor individuale ale omului [6], conferinţa a promovat ca unul dintre pilonii acestei noi paradigme afirmarea sănătăţii ca drept al omului, în special în sfera sexualităţii şi reproducerii şi, corespunzător, afirmarea egalităţii de gen şi a împuternicirii (empowerment) femeii, inclusiv în sensul puterii de a-şi controla propria fertilitate. [7]

Conferinţa a elaborat un Plan de Acţiune până în 2015, ale cărui paragrafe 7.2 şi 7.3 conţin noua definiţie a sănătăţii sexuale şi reproductive, respectiv a drepturilor umane care o garantează, după cum urmează:

„Sănătatea reproducerii este o stare de bunăstare fizică, mentală şi socială completă şi nu doar absenţa bolii sau infirmităţii, legată de sistemul reproductiv şi funcţiile şi procesele îndeplinite de acesta. Sănătatea reproducerii implică deci ca oamenii să fie capabili să aibă o viaţă sexuală satisfăcătoare şi sigură, precum şi să se reproducă şi să aibă libertatea de a decide dacă, când şi cât de des să o facă. Această ultimă condiţie presupune implicit dreptul femeilor şi al bărbaţilor de a fi informaţi şi de a avea acces liber la metode de planificare familială sigure, eficiente, ieftine şi acceptabile, precum şi la alte metode legale de reglare a fertilităţii, precum şi dreptul la accesul corespunzător la servicii medicale care să permită femeilor să parcurgă cu siguranţă perioada de sarcină şi naşterea şi să ofere cuplurilor cele mai bune şanse de a avea copii sănătoşi.

Potrivit cu definiţia sănătăţii reproductive de mai sus, asistenţa medicală reproductivă este definită drept constelaţia de metode, tehnici şi servicii care contribuie la sănătatea şi bunăstarea reproductivă prin prevenirea şi soluţionarea problemelor de sănătate reproductivă. Ea include totodată sănătatea sexuală, al cărui scop este îmbunătăţirea vieţii şi a relaţiilor personale, iar nu doar consultaţii şi îngrijire privind reproducerea şi bolile transmise sexual. (7.2)

Având în vedere definiţia de mai sus, drepturile reproductive conţin anumite drepturi umane recunoscute deja în legi naţionale, documente internaţionale referitoare la drepturile omului şi alte convenţii. Aceste drepturi se bazează pe recunoaşterea dreptului fundamental al tuturor cuplurilor şi indivizilor de a decide liber şi responsabil numărul copiilor, frecvenţa şi momentul în care să-i aibă, şi dreptul de a avea informaţia şi mijloacele de a o face, ca şi dreptul de a ajunge la cel mai înalt standard al sănătăţii sexuale şi reproductive. Acesta include de asemenea dreptul lor de a lua decizii privind reproducerea fără discriminare, coerciţie şi violenţă, aşa cum se prevede în documentele referitoare la drepturi umane.

În exercitarea acestui drept, ei trebuie să ţină seama de necesităţile copiilor actuali şi viitori, precum şi de responsabilităţile faţă de comunitate. Promovarea exercitării responsabile a acestor drepturi de către toţi oamenii trebuie să fie temelia fundamentală pentru politici şi programe guvernamentale şi comunitare în domeniul sănătăţii reproductive, inclusiv planificarea familială. Ca parte a angajamentului acestora, trebuie să se acorde deplină atenţie promovării unor relaţii de gen mutual respectuoase şi echitabile, iar în mod particular satisfacerii nevoilor educative şi de servicii ale adolescenţilor care să le dea posibilitatea de a trata pozitiv şi responsabil propria sexualitate. […]” (7.3) [8]

Definiţia, operă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, conţine doi poli conceptuali evidenţi: reproducerea şi sexualitatea, dar relaţia dintre aceştia este, în text, ambiguă. Pe de-o parte, ideea de sănătate sexuală este subsumată celei de sănătate reproductivă („include totodată…”); pe de altă parte, sexualitatea este prima menţionată în propoziţia definitorie, înaintea reproducerii („implică… să fie capabili de o viaţă sexuală satisfăcătoare şi sigură, precum şi să se reproducă…”). Mai mult, în timp ce se vorbeşte explicit de „drepturi reproductive”, expresia „drepturi sexuale” este absentă (cu toate că apare exprimarea „dreptul de a ajunge la cel mai înalt standard al sănătăţii sexuale şi reproductive”). Cert este că deşi textul afirmă existenţa a două sfere ale sănătăţii în domeniul sexual-reproductiv, sfera reproductivă este mult mai bine conturată, bunăstarea pe care o stabileşte acest paragraf al Planului de Acţiune al CIPD Cairo drept sănătate ţinând de posibilitatea de a procrea şi de libertatea deciziei de a o face, ambele înţelese prin accesul la planificare familială, la sănătatea maternităţii şi la sporirea şanselor de a avea copii sănătoşi. La rândul ei, sfera sexualităţii are contururi vag definite printr-o bunăstare legată de „viaţa sexuală satisfăcătoare” şi „îmbunătăţirea vieţii şi relaţiilor personale”.

Ambiguitatea în cauză exprimă deopotrivă o dependenţă profundă, biologică, între cele două sfere, precum şi o tensiune de aceeaşi importanţă, însă de natură socio-culturală, ideologică, între semnificaţiile lor în mentalitatea contemporană dominantă. Să le urmărim, sumar, în continuare.

Sistemul sexual-reproductiv procură două tipuri de bunăstare umană ori, cu un termen mai subiectiv, de satisfacţie [9]: satisfacţia plăcerii sexuale şi satisfacţia de a deveni părinte şi de a avea copii. În mod tradiţional, cel puţin în sfera de influenţă a civilizaţiei europene, împlinirea celor două satisfacţii avea loc în cadrul familiei heterosexuale şi monogame, instituţie al cărui dublu scop natural era tocmai acesta. Între sexualitate şi procreaţie era stabilită o dublă legătură: procreaţia nu era posibilă fără uzul relaţiei heterosexuale, iar la rându-i, acest uz era legat în mod fundamental de procreaţie (chiar şi atunci când nu părea destinat numaidecât acesteia). [10] Definiţia de care ne ocupăm pretinde să promoveze ferm ambele tipuri de satisfacţii. Tot ceea ce le-ar împiedica nu poate intrat decât în categoria patologicului, devenind ţinta preocupărilor curative sau profilactice. Or, fără nici o îndoială, cele mai redutabile piedici în faţa acelor satisfacţii sunt tocmai cele ridicate de sexualitate şi procreaţie una asupra celeilalte.

Ocările adresate, de vreo două  secole încoace, impedimentelor pe care procreaţia şi instituţia ei socială, familia heterosexuală şi monogamă, le provoacă manifestării neîngrădite a sexualităţii în căutare de satisfacţii, sunt de notorietate, devenind un fel de bun cultural comun. Pe de altă parte, procreaţia este şi ea limitată, uneori blocată, de tot felul de disfuncţii sexuale şi chiar de însuşi faptul elementar că este (era?) posibilă numai pe cale sexuată. O sănătate deplină, conform criteriului unei definiţii care caută înlăturarea piedicilor din calea ambelor satisfacţii şi în care nici o valoare morală, superioară acestora, nu este invocată (alta decât non-maleficenţa reciprocă), pretinde dacă nu pur şi simplu disoluţia dublei legături dintre sexualitate şi procreaţie, cel puţin slăbirea ei la nivelul unui control voluntar deplin. Rezultă de aici două obiective ale promovării sănătăţii reproducerii: emanciparea sexualităţii de muncile procreaţiei – iar acesta este obiectivul planificării familiale (şi mai precis, al controlului fertilităţii), precum şi eliberarea reproducerii de limitele, fireşti ori patologice, ale sexualităţii – obiectiv al tehnologiilor de asistare medicală a procreaţiei. „Legea sănătăţii reproducerii” de la care am pornit reflectă în cele două parţi ale sale întocmai acest program.

În vederea dublei emancipări sunt angajate mijloace politice, economice, ştiinţifice şi tehnologice de anvergură. În contextul simpozionului de faţă, merită observată măsura în care medicina este antrenată în a furniza atât tehnologia necesară „sexului liber şi aseptic”, cât şi pe cea a reproducerii asistate. Ne interesează însă aici doar mijloacele ideologice angajate. [11] O abordare largă ar trebui să facă referire la un şir nesfârşit de dezbateri contradictorii, manifestate uneori cu amplitudinea unor războaie culturale. Nu voi evoca decât câteva aspecte contradictorii remarcabile apărute în relaţia dintre sexualitate şi reproducere în contextul dialecticii control-emancipare la care o supune modernitatea noastră târzie sau depăşită.

1) Să pornim de la cel mai familiar şi mai evident dureros dintre conflictele declanşate în jurul emancipării enunţate, legat de statutul metafizic şi social al embrionului uman. Negarea caracterului de fiinţă umană individuală al „produsului de concepţie”, de la stadiu de zigot la cel de embrion implantat şi mai departe, la cel de făt, ba chiar până la cel de nou-născut (Peter Singer), a fost şi rămâne unul dintre argumentele principale ale proclamării „dreptului la avort” ca piatră de temelie a emancipării femeii de o maternitate resimţită în lipsa acestui „drept” ca o servitute biologi- co-socială. [12] În acelaşi timp, atât ştiinţa fetologiei – care a permis pentru prima dată vizualizarea vieţii intrauterine prin ecografia cu ultrasunete -, cât şi medicina reproducerii asistate – care produce fecundarea in vitro şi ulterior transferul embrionar in utero -, au produs o veritabilă revelaţie a omului prenatal, mai ales a stadiilor sale incipiente. Fertilizarea sau concepţia (iar eventuala clonare nu schimbă cu nimic semnificaţia) ne sunt revelate tehnologic drept evenimentul fondator al vieţii noii fiinţe umane ale cărei trăsături individuale (deci personale) nu mai pot fi ignorate de vreme ce au devenit accesibile conştiinţei publice. [13]

2) Această revelaţie a embriomului constituie probabil unul dintre motivele reculului înregistrat de mişcarea „pro-choice” după ce a reuşit să impună liberalizarea avortului la cerere în marea majoritate a ţărilor dezvoltate. Pentru recâştigarea terenului pierdut în faţa replicii morale „pro-life” şi a dovezilor efectelor medicale şi psihologice dezastruoase ale avortului, acea mişcare pretinde că luptă împotriva avortului şi mortalităţii provocate astfel prin mijloacele sarcinii planificate (prin anticoncepţionale). De o ironie tragică, însă, avortul devine nu doar o opţiune ci parte practic integrantă a reproducerii asistate medical, sub terminologia de „reducţie embrionară” şi „reducţie fetală”, datorită fecundării multiple, respectiv sarcinilor multiple rezultate în urma transferului în uter a mai multor embrioni, în vederea creşterii şanselor de reuşită a procedurii. [14] Consecinţa este şi un risc obstetric sporit, în contradicţie cu „maternitatea fără risc” declarată obiectiv al sănătăţii reproductive.

3) Desigur, nu doar mama este într-un mai mare pericol în cazul sarcinii multiple, ci şi copiii respectivi. Dacă este să avem o stare de bine a reproducerii umane, acesta nu se poate rezuma doar la asigurarea capacităţii individuale de a procrea, „dacă, când şi cât de des”, ci trebuie să includă şi în ce fel de rezultat se concretizează acea capacitate, cu atât mai mult cu cât „copilul dorit” este aşteptat să corespundă prin calitatea sa „dorinţei” speciale care l-a planificat. Sănătatea reproducerii pretinde inevitabil sănătatea copilului, lucru ce nu poate fi asigurat decât prin eugenie. Merită citate aici aprecieri precum: „În contextul cultural curent, discursul predominant despre alegere şi control le permite oamenilor deopotrivă să-şi imagineze posibilitatea copiilor „perfecţi” şi să considere copii „mai puţin decât perfecţi” ca rezultatul scuzabil al unei alegeri individuale mai puţin decât perfecte… dacă vocabularul alegerii poate împuternici femeile să decidă dacă să aibă sau nu un copil la un anumit moment, este dureros de inadecvat pentru cele ce se confruntă cu întrebarea ce fel de copil vor hrăni.” [15] În aceste condiţii, a fi părinte presupune o responsabilitate încă şi mai mare pentru propriile decizii. Orice libertate pretinde o responsabilitate proporţională, dar este orice responsabilitate semnul unei emancipări?

4) În fapt, creşterea controlului reproductiv (atât prin planning, cât şi prin asistarea medicală a procreaţiei) este însoţită de un nou tip de relaţii reproductive. Medicul, ori echipa medicală, de pildă, a devenit un fel de partener reproductiv profesional al cuplului sau individului care îi solicită asistenţă. Este aşa pentru faptul că, prin competenţele sale specifice, medicul nu poate evita să ia decizii care intervin, uneori modifică sau anulează de-a binelea, deciziile reproductive ale celor direct interesaţi. În această privinţă medicul nu poate juca fără să-şi degradeze persoana şi profesiunea rolul analog al unui partener sexual profesional, adică să execute un simplu serviciu remunerat. [16]

Mai mult, dorinţa de a fi părinte poate fi uneori satisfăcută numai cu preţul unei parentalităţi multiple: pot fi implicaţi, deocamdată, până la cinci părinţi (doi biologici, o mamă purtătoare, doi beneficiari legali), făcând abstracţie de echipa medicală (dar poate fi considerată mai puţin importantă decât donatorii de gameţi?). Ce mai înseamnă în acest caz a fi „părinte”? [17] Cât de uşor va fi suportată răspândirea acestei confuzii majore de către cei în cauză şi de către societate în ansamblu? După cum putem constata, procreaţia devine astfel un proces cu mai multe etape decât cele naturale, cu mai mulţi autori, cu mai multe decizii implicate, aşadar cu mai multe ocazii de conflict. Reprezintă toate acestea cu adevărat o creştere a controlului individului faţă de propria-i capacitate reproductivă? [18]

5) Autonomia reprezintă valoarea centrală a liberalismului individualist, iar autocontrolul a fost mereu invocat drept virtute civică supremă şi în privinţa sexualităţii şi reproducerii, de la Robert Malthus la Margaret Sanger, Simone de Beauvoire sau Judith J. Thomson (autoarea unei celebre justificări a dreptului la avort bazate pe principiul intangibilităţii autonomiei). Chiar dacă ignorăm semnificaţia ultimelor două puncte de mai sus, autocontrolul trupului pretinde astăzi nu mai puţin decât dezintegrarea personalităţii în fragmentele unei subiectivităţi manifestate în raport cu procese considerate de acum intrinsec separate deşi sunt biologic contigue (relaţie sexuală, concepţie, sarcină, naştere, parentalitate). [19]

În sfera procreaţiei asistate medical efectul acestui habeas cor pus feminin, cum a fost numit, susţinut cu frenezie pentru a asigura libertatea alegerii, este de-a dreptul straniu, cum ne arată situaţia „surogării”, cu deosebire a celei comerciale. Dreptul asupra propriului trup, acum incapabil de sarcină, solicită mobilizarea trupului alteia, capabil de aceasta. Dacă faptul biologic de a purta în pântece nu creează de la sine o responsabilitate parentală, atunci mama surogată n-are nici o responsabilitate directă faţă de copil, ci numai faţă de contractul încheiat, în virtutea acordului ei voluntar. Pe de altă parte, dacă fătul nu este decât parte a trupului celei care îl poartă, aceasta pur şi simplu se închiriază pe durata contractului, iar ca să se asigure de calitatea sarcinii, beneficiarii trebuie să intervină masiv în viaţa mamei surogate, stabilindu-i regimul pe care să-l ducă. [20] Dacă, bunăoară, promovarea carierei profesionale presupune sacrificarea maternităţii proprii, poate chiar cu preţul avortului, câştigarea unei forme de maternitate oferă acum dreptul de a solicita sacrificarea carierei mamei putătoare? În fond, din cele cinci etape ale evoluţiei naturale spre calitatea de mamă, aceasta nu are parte decât de două, timp în care este într-un fel, prin copilul-altora-parte-a-trupului-ei, parte a trupului părinţilor beneficiari. Mai este această mamă persoană?

6) Sănătatea reproducerii constituie un titlu de mândrie în discursul împuternicirii femeii, începând cu Cairo 1994 una din temele preferate ale propagandei în favoarea dublei emancipări de care ne ocupăm (dar conceptul nu se rezumă la ceea ce ne preocupă aici) şi care a generat o veritabilă feminizare a agendei dezbaterilor privind populaţia, dezvoltarea şi drepturile omului. Este însă tot mai evident că, cel puţin până acum, femeile sunt în primul rând laboratorul uman al experimentării tehnicilor necesare disocierii sexualităţii şi procreaţiei. Literatura feministă începe să recunoască, cu greu încă, costurile plătite de către femei ginetehnicilor anti-reproductive şi celor pro-reproductive [21], întrebarea legitimă este dacă nu cumva această sarcină, ale cărei greutăţi teribile (să nu uităm nici de holocaustul pruncilor) revin încă o dată femeilor, poate fi dezirabilă. În condiţiile în care, între ideologia controlului şi alegerii şi realitatea vieţii cotidiene diferenţa este stridentă [22].

7) Dacă îi nesocotim pe inocenţi şi minimalizăm suferinţele femeilor (justificate, poate, ca „răul cel mic”?), să ne întoarcem privirile spre ceilalţi presupuşi beneficiari ai progresului sexual-reproductiv în curs, adică spre copiii „doriţi”. Care este partea lor în cultul şi cultura alegerii? [23] De la un accident al destinului, la o acţiune deliberată, de la ceva ce „se întâmplă”, la o alegere informată, originea acestor copii „făcuţi, iar nu născuţi” nu mai este tocmai naturală. Este o fericire să te naşti planificat şi după gusturile altcuiva? Să fii conştient de faptul de a fi sau a acţiona într-un fel sau altul pentru că altcineva a dorit ca lucrurile să se petreacă astfel reprezintă, mai ales într-un mediu cultural ca al nostru, un atentat la înţelegerea de sine ca subiect al propriei vieţi. Nu va zămisli oare, în replică, această conştiinţă alienată o dorinţă de a se elibera de asemenea servitute? Cum anume, prin sinucidere sau paricid?

Datur est tertium? Eugenia poate evita eutanasia? Iar dacă ieşirea din acest impas dezastruos pentru umanitate o reprezintă iubirea care acceptă, nu cea care alege, pe cel/cea care vine pe lume, dacă, când şi cum vine, nu este aceasta opusul revoluţiei sănătăţii reproductive? Altminteri, încetul cu încetul, vom fi obligaţi de propria decizie de a alege, ridicată la rang de singur criteriu al umanităţii, să ne luăm în mâini întreaga responsabilitate de a exista şi de a ne purta de grijă. Dacă nu un „spirit absolut” e cel care se revelează istoric, atunci poate spiritul controlului: de la Mâinile nevăzutului Dumnezeu, la mâna invizibilă a Naturii şi apoi la mâna tot mai vizibilă a antropotehnicilor. Vorba aceea, quo vadis, homo sapiens?

_________________

Note bibliografice

1. Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, adoptată la Oviedo (Spania) în 1997, şi ratificată de România prin Legea nr. 17 din februarie 2001; cf. Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, Institutul Român Pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2004, vol. II, Instrumente regionale, p. 737-755; aici p. 746. Mulţumesc doamnei Larisa Iftimie pentru a-mi fi atras atenţia asupra acestui document.
2. În Regului pentru parcul uman (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003), Peter Sloterdijk sintetizează pentru contextul postmodern, pe urmele lui Platon, Niet- zsche şi Heidegger, dificultăţile perene ale problemei „ameliorării” umanităţii, chestiune direct relevantă pentru tema de faţă. Mai aproape de detaliile noastre, Mairi Levitt, „Assisted Reproduction: Managing an Unruly Technology”, Health Care Analysis, 12 (1), 2004, p. 41-49, discută tendinţa liberalizării accesului la tehnologiile reproductive către categorii tot mai cuprinzătoare de beneficiari în Marea Britanie. În această adevărată „republic of talk”, dereglementarea este produsul culturii alegerii libere şi este încurajată de clinicieni şi de interesele comerciale.
3. Extinsă ulterior, prin amabilitatea mentorului şirului de simpozioane bistriţene, domnul doctor Mircea Gelu Buta, căruia îi datorez deplină gratitudine. Desăvârşita sa solicitudine rămâne însă, vai, şi de această dată, nerăsplătită cu adevărat. Cititorul acestor rânduri este rugat de autorul lor să le considere ca o invitaţie de a examina nemijlocit conţinutul proiectului de lege pentru sănătatea reproducerii, şi ca o introducere în literatura sugerată în note.
4. Citat după texul accesibil public pe site-ul Camerei Deputaţilor.
5. Pe lângă acestea sunt definite: reproducerea umană asistată medical, planificarea familială, întreruperea voluntară a sarcinii, tehnologii de asistare medicală a reproducerii umane, cuplul reproductiv asistat medical, inferilitatea, fertilizarea in vitro ş.a.
6. Spre deosebire de limbajul cantitativ, demografic, şi coercitiv prin politicile populaţionale desemnate, de până atunci. Vezi principiile 1-3 ale Planului de Acţiune, documentul oficial al conferinţei, accesibil pe site-ul Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie (UNFPA), cf. infra.
7. Cf. principiul 8, respectiv 4 al Planului de Acţiune. O prezentare a ideologiei noii paradigme în Ylva Bergman (ed.), Breaking Through: A Guide to Sexual and Reproductive Health and Rights, The Swedish Association for Sexuality Education, Stockholm, 2004.
8. Întrucât nu am putut identifica vreo traducere românească a acestui document, traducerea de faţă îmi aparţine.
9. Cf., Carmen López-Sosa, Rafael Roldan Tévar, „The Human Sexual System in the Context of the Health Science”, Sexuality and Disability, 23 (3), 2005, p. 145-154.
10. Pentru antropologii evoluţionişti, manifestarea sexualităţii nu are sens decât în contextul reproducerii, căci numai aşa selecţia naturală este posibilă. Ovulaţia ascunsă a femeii este, în interpretarea lor, responsabilă de disponibilitatea constantă pentru relaţii sexuale şi reprezintă strategia adaptivă care a făcut posibilă monogamia. Cf. Jared Diamond, De ce sexul e o plăcere? Evoluţia sexualităţii umane, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, în special cap. „Timp nepotrivit pentru dragoste”.
11. Ideologia este „o constelaţie de credinţe şi expresii cu încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată şi evaluată într-un fel menit să modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să organizeze şi să justifice anumite direcţii de acţiune şi să anatemizeze altele.” Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, David Miller (coord.), Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 366. Este contribuţia lui Marx şi nu mai puţin a lui Nietzsche faptul de a ne fi convins de caracterul social şi ideologic al reprezentărilor şi acţiunilor omeneşti, inclusiv al celor izvorâte sau legate de „natura” umană. În mod semnificativ, determinantul principal al sexualităţii şi procreaţiei este cel ideologic ori, în alţi termeni, spiritual. Acestea au loc în primul rând în sfera gândirii şi raportării afective, aşa încât afirmaţia după care creierul este cel mai important organ sexual se cuvine întregită: este şi cel mai important organ reproductiv.
12. Interesant, pentru Simone de Beauvoire, autoarea bibliei feminismului de secol XX, „Al doilea sex”, tocmai dezvoltarea autonomă a „sarcinii” în raport cu voinţa mamei reprezintă semnul alienării suportate de aceasta faţă de propria-i autonomie. Cf. Lealle Ruhl, „Dilemmas of the Will: Uncertainty, Reproduction, and the Rhetoric of Control”, Signs: Journal of Wemen in Culture and Society, 27 (3), 2002, p. 641-663, aici p. 561-563.
13. A se vedea dificultăţile cu care apărătorii avortului încearcă să „demistifice” evidenţa. De pildă, Joanne Boucher, „Ultrasound: A Window to the Womb?: Obstetric Ultrasound and the Abortion Rights Debate”, Journal of Medical Humanities, 25 (1), 2004, p. 7-19.
14. Cf. Mahmoud A. Fathalla, „Current Challenges in Assisted Reproduction”, în Current Practices and Controversies in Assisted Reproduction, Report of a meeting on „Medical, Ethical and Social Aspects of Assisted Reproduction”, Geneva, 2001, p. 3-12; Ozkan Ozturk, Allan Tampleton, „Multiple Pregnancy in Assisted Reproduction Techniques”, ibidem, p. 220-234.
15. Gail Landsman, „Reconstucturing Motherhood in the Age of „Perfect” Babies: Mothers of Infants and Toddlers with Dissabilities”, Signs: Journal of Women in Culture and Society, 24 (1), 1998, p. 66-99, aici p. 95 (subl. aut.). Cf. şi comentariul Leallei Ruhl, ibidem, p. 658.
16. Vezi Simone Bateman, „When Reproductive Freedom Encounters Medical Responsibility: Changing Conceptions of Reproductive Choice”, în Current Practices and Controversies in Assisted Reproduction, cit. supra, p. 320-332, mai ales p. 327-330.
17. O discuţie asupra chestiunii, la Tim Bayne, Avery Kolers, „Parenthood and Procreation”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Spring 2003 Edition), Edward N. Zalta (ed.), <http://plato.stanford.edu/archives/spr2003/entries/parenthood/>.
18. Cf. Bateman, art. cit., passim.
19. Cum observă Ruhl, ibid., p. 643.
20. De consultat Lizl van Zyl, „Intentional Parenthood: Responsibilities in Surrogate Motherhood”, Health Cp style=”text-align: justify;”are Analysis, 10 (2), 2002, p. 165-175; ca şi Debra Satz, „Feminist Perspectives on Reproduction and the Family”, The Stanford Encyclopedia of Philosophy, Edward N. Zalta (ed.), <http://plato.stanford.edu/archives/win2004/entries/feminism-family/>.
21. Pentru primele, de pildă, Abby Lippman, „Cycles féminins à vendre. La néo-médicalisation et la santé reproductive des femmes” <http://sisyphe.org/article.php3?id_article=1086>; Barbara Seaman, The Doctors’ Case Against the Pill, 25th Anniversary Edition, Hunter House, Alameda, CA, 1995; Eadem, The Greatest Experiment Ever Performed on Women. Exploding the Estrogen Myth, Hyperion, New York, 2003; Lara V. Marks, Sexual Chemistry. A History of the Contraceptive Pill, Yale Upress, New Haven and London, 2001, passim. Compară cu Chris Kahlenborn, M.D., Breast Cancer. Its Links to Abortion and the Birth Control Pill, One More Soul, Dayton, OH, 2000. Pentru celelalte, cf. Bateman, cit., p. 321-322. A se vedea şi „A Decade After Cairo: Womnes‘s Health in a Free Market Economy, The Corner House, June 2004, Briefing 31.
22. Cum remarcă Landsman şi Ruhl. De asemenea, Pierre Manent, O filozofie politică pentru cetăţean, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 242-243.
23. M-am inspirat aici din Maria Moneti Codignola, „From Generation to Production. How the Meaning of „Coming to the World” Changes in the Era of Reproductive Techniques”, [email protected], Florianopolis, 3 (2), 2004, p. 99-106.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here