Sinuciderea asistată în jurisprudența CEDO (studiu juridic)

1.787 views
0
DISTRIBUIȚI

Claire de la Hougue și Grégor Puppinck au publicat, în jurnalul de specialitate International Journal of Human Rights, studiul „The right to assisted suicide in the case law of the European Court of Human Rights” care analizează elaborarea progresivă de către CEDO a unui „drept la sinuciderea asistată” în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acest „drept” este stabilit printr-o succesiune de hotărâri, de la cea din cazul Pretty c. Regatului Unit la cea din cazul Alda Gross c. Elveției (nr. 67810/10) din 14 mai 2013, în care Curtea a condamnat actualul cadru juridic al Elveției privind sinuciderea asistată cu patru voturi la trei, considerând că acestuia îi lipsește precizia și că ar trebui să fie guvernat de norme juridice, nu deontologice.

La cererea guvernului elvețian, Curtea a trimis cauza Gross spre rejudecare de către Marea Cameră („instanța supremă” a CEDO, n. red.). Hotărârea acesteia, din mai 2013, a venit în urma hotărârilor deja pronunțate în cazurile Pretty c. Regatului Unit (nr. 2346/02, 29 aprilie 2002), Haas c. Elveției (nr. 31322/07, 20 ianuarie 2011) și Koch c. Germaniei (nr. 497/09, 19 iulie 2012), prin care Curtea a schițat în mod treptat un drept la sinucidere asistată. Potrivit Curții, un atare drept rezultă din faptul că

„într-o epocă a creșterii gradului de sofisticare a medicinei, combinată cu creșterea speranței de viață, multe persoane consideră că nu ar trebui să fie obligate să se chinuiască cu bătrânețea sau în stări de decrepitudine fizică sau mentală avansate, care intră în conflict cu convingeri puternice referitoare la sine și la identitatea personală”. (Gross, par. 58).

În cauza Pretty, Curtea a enunțat:

„petenta în acest caz este împiedicată de lege să își exercite alegerea de a evita ceea ce ea consideră a fi un sfârșit nedemn și tulburător al vieții sale. Curtea nu este pregătită să excludă premisa că aceasta constituie o interferență cu dreptul său la respectul pentru viața privată, garantat conform articolului 8 par. 1 al Convenției”. (Pretty, par. 67).

Curtea a specificat, de asemenea:

„Articolul 2 [care garantează dreptul la viață] nu poate fi interpretat, fără o distorsiune a limbajului, ca acordând un drept diametral opus, și anume dreptul de a muri; nici nu poate crea un drept la autodeterminare în sensul conferirii unei îndreptățiri a individului de a alege moartea în detrimentul vieții”. (Pretty, par. 39).

În hotărârea emisă în cauza Haas, Curtea a afirmat existența, în articolul 8, a

„unui drept al individului de a decide prin ce mijloace și în ce moment se va încheia viața sa, cu condiția ca acesta să fie apt de a ajunge liber la o decizie în această chestiune și de a acționa în consecință” (Haas, par. 51)

și introduce ipoteza că statele ar putea avea

„o obligație pozitivă de a adopta măsuri pentru a facilita actul sinuciderii cu demnitate” (Haas, par. 61).

În hotărârea emisă în cauza Koch, Curtea și-a limitat precaut aprecierea privind obligațiile pozitive ale statelor conform articolului 8 în privința aspectului procedural, cerând ca fiecare jurisdicție să judece de la caz la caz valabilitatea cererilor individuale de sinucidere asistată.

Potrivit Curții, sinuciderea este o expresie a autonomiei individuale. În consecință, motivul primar pentru existența unui „drept la sinucidere asistată” nu ar fi constituit de suferință sau moartea inevitabilă, ci de respectul pentru libertatea individuală. Bazarea dreptului la sinucidere asistată pe libertatea individuală face incoerentă rezervarea accesului la sinucidere asistată numai pentru persoanele țintuite la pat, a căror libertate este puternic afectată de starea lor. În mod logic, potrivit acestei abordări, „dreptul la sinucidere asistată” trebuie să fie rezervat persoanelor cu capacitatea fizică și cea mentală intacte.

În această abordare, răspunderea statelor ar fi nu de a preveni sinuciderea și de a proteja viețile oamenilor, ci doar de a se asigura referitor la calitatea voinței sinucigașului de a muri, de a-i proteja libertatea și de a preveni situațiile de abuzare de o stare de slăbiciune. Prin adoptarea unui astfel de raționament, Curtea transcrie post-umanismul contemporan, revoluționând un fundament al Convenției: demnitatea umană nu ar mai fi inerentă firii umane, ci relativă și reflexivă, absorbită de libertatea individuală.

Chestiunea existenței unui astfel de „drept la sinucidere asistată” în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului este în prezent suspendată până la hotărârea Marii Camere în Gross contra Elveției (nr. 67810/10). Cu toate acestea, contrar uzanței CEDO și din motive necunoscute opiniei publice, audiența în fața Marii Camere, care ar fi trebuit să aibă loc în aprilie anul trecut, a fost anulată și amânată pe termen nedefinit.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here