Maternitatea contra terorismului: „Une histoire de fou”

957
0
DISTRIBUIȚI

Une histoire de fouCum era de așteptat, Festivalul Internațional de Film ”Golden Apricot” de la Erevan (12-19 iulie 2015) s-a deschis cu un film despre istoria Armeniei. Pelicula, intitulată Une histoire de fou (Povestea unui nebun; titlu internațional: Don’t Tell Me The Boy Was Mad, Franța, 2015) de Robert Guédiguian, este unul dintre puținele lung-metraje de ficțiune din festival care tratează direct chestiunea genocidului din 1915 și consecințele lui – o rană încă deschisă a poporului armean. Astfel încât ovațiile cu care a fost primită de public recompensau nu atât calitatea artistică a filmului, cât curajul de a ridica probleme istorice și politice, care până astăzi sunt pronunțate cu jumătate de gură.

Cetățean francez, armean după mamă, Robert Guédiguian s-a impus ca regizor și producător independent prin filme cu tematică socială; Marius et Jeannette (1997), laureat cu Premiul Jean Delluc și alte câteva importante distincții, l-a propulsat pe arena internațională, moment din care devine o prezență constantă și apreciată în festivaluri ca San-Sebastian, Valladolid, Berlin. Filmele sale sunt selectate la Cannes și Toronto. În 2006 realizează drama cu accente documentare Le Voyage en Arménie, care cucerește ”Caisa de Argint” la Erevan, festival din al cărui juriu principal a făcut parte în acest an.

Une histoire de fou, realizat după un scenariu scris de regizor în colaborare cu Guilles Taurand, urmărește trei generații de istorie zbuciumată a armenilor din secolul XX. Cu toate că cea mai mare parte a acțiunii se desfășoară în anii ’70 și urmărește trezirea conștiinței naționale într-un tânăr armean aflat la a treia generație în Franța, centrul de greutate al filmului e plasat pe două mari repere din trecut: asasinarea la Berlin a lui Talât Pasha, fost Mare Vizir al Imperiului Otoman, refugiat incognito în Germania ca să scape de condamnarea la moarte pentru genocidul din 1915, al cărui principal inițiator fusese. Cel de-al doilea moment este procesul de achitare a asasinului fostului pașă, armeanul Soghomon Tehlirian, care acuză Germania de refuzul extrădării și tăinuirea criminalului de război. Achitarea lui Tehlirian, eveniment de notorietate în epocă, reprezenta un prim triumf în lunga luptă de recunoaștere oficială a deportărilor în masă și masacrelor armenilor din 1915.

Aceste două momente, prezentate ca o reconstituire, constituie prologul filmului. Dar Guédiguian nu se concentrează pe problema culpei istorice și pe stabilirea vinovaților, ci pe problematica răzbunării și a iertării, chestionând legitimitatea morală a acțiunilor de tip terorist pentru cucerirea unei cauze istorice drepte (temă dezbătută și de filmul său L’Armée du crime). Răspunsul este clar și negativ, ceea ce conferă un anumit ton moralizator peliculei.

Acțiunea propriu-zisă urmărește transformarea unui tânăr dintr-o familie așezată de armeni din Marsilia anilor ’70, urmași ai lui Soghomon Tehlirian, într-un aprig luptător pentru recunoașterea genocidului strămoșilor săi, gest pe care îl consideră un act de recuperare identitară. Împreună cu un grup de militanți pentru această cauză și în secret față de familia sa, Aram (alias Syrus Shahidi) comite un atentat mortal împotriva ambasadorului Turciei la Paris, după ce acesta refuzase public să discute problema genocidului. În timpul atentatului, un tânăr biciclist, Gilles (interpretat de Grégoire Leprince-Ringuet) este grav rănit de explozie, accident care îl lasă paralizat.

Încurajat de ”succesul” acțiunii sale, Aram pleacă în Liban fără știrea părinților săi, pentru a se alătura Armatei Secrete de Eliberare a Armeniei. Mama acestuia, Anouch (Ariane Ascaride), aflând din presă de atentat și intuind implicarea fiului său, merge la spital să-i ceară iertare, în numele acestuia, tânărului accidentat. Însă Gilles, care tocmai urma să se căsătorească, dorește să-l cunoască pe cel care i-a distrus viața și, după o perioadă de recuperare locomotorie, pleacă la Beirut împreună cu mama lui Aram.

Relația dintre Anouch și Gilles constituie partea cea mai interesantă a filmului. Vrând să-și salveze fiul din mrejele sinucigașe ale terorismului, curajoasa Anouch îl salvează, implicit, și pe Gilles, aproape integrându-l în propria ei familie, atunci când acesta, din disperare, rupe logodna și se închide în sine. Anouch își transferă cumva dragostea maternă de pe propriul fiu (pe care, în urma opțiunii pentru terorism și a părăsirii căminului, în consideră pierdut) asupra lui Gilles, a victimei sale, ajutându-l pe acesta să-și depășească ura, deznădejdea și dorința de răzbunare. Cu mare greutate, Anouch și Gilles reușesc să străpungă barierele de protecție ale teroriștilor de la Beirut, pentru a se întâlni cu rebelul fugar Aram. Cei doi tineri bărbați își strâng mâna, dar calea lui Aram este fără întoarcere. Iubita lui face parte din aceeași organizație, trăiește aceeași dramă a ruperii de părinți, pe care nu vrea să-i implice în actele sale sinucigașe; cei doi tineri știu că nu au viitor și că soarta le este pecetluită. Fiecare atentat reușit și nedemascat deschide premisele altuia, de mai mare anvergură, într-un haos al terorismului internaționalist fără strategie și fără frontiere; dar certurile intestine dintre teroriști și lupta pentru putere desființează unitatea grupului. Acestor certuri le cade victimă și intransigentul Aram, asasinat pentru nesupunere de superiorul său, când acesta începe să-și piardă autoritatea.

Dar pentru Anouch, Aram, într-un fel, murise de mult, astfel că din acest moment Gilles este adoptat de facto de părinții lui Aram și, grație influenței lui Anouch, devine, treptat, un fidel apărător al cauzei armene. Secvența finală îl surprinde peste ani pe acesta alături de îmbătrânita Anouch în Armenia, depunând un buchet de flori la monumentul strămoșilor asasinați ai acesteia.

Dacă latura politică a filmului e ușor didacticistă, cea psihologică, dezvoltată de cuplul Ariane Ascaride și Grégoire Leprince-Ringuet, îi dă adevărata valoare artistică. Iar italianca Ariane Ascaride (actrița-fetiș și soția regizorului) duce pe umerii săi fragili întreaga și complicata încărcătură emoțională a filmului.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”
DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorAmnesty International, acuzată că apără interesele proxeneţilor
Articolul următorCum să obții libertatea de a iubi cu adevărat?
Elena Dulgheru
Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul „Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România. Semnează în Ziarul Lumina rubrica permanentă de cinema "Retina văzduhului”. Website personal: elena-dulgheru.blogspot.ro.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here