La „Colectiv”, Halloween-ul și-a secerat roadele

1.797 views
2
DISTRIBUIȚI

Nu se poate să semeni vânt fără să culegi furtună. Asta face Halloweenul, în mod organizat, cu stipendii de la Ministerul Educației (și alte foruri guvernamentale), neamendat de ong-urile pentru drepturile omului, de peste 20 de ani, promovând cu mână liberă satanismul, în timp ce orele de religie sunt acuzate de ”îndoctrinare”.

Asta repetă și muzica heavy metal românească, o clonă lipsită de inspirație după originalul occidental. Satanism second-hand, dar la fel de nociv ca originalul. Ascultați hârșâitul visceral de vibrații de joasă frecvență (deloc original) al formației „Goodbye to Gravity”, care își lansa noul album în clubul „Colectiv” în seara declanșării incendiului din 30 octombrie, ca să vă convingeți: The Day We Die. Contemplați-i și posterul kitchos cu dragoni ieșiti dintr-un costum de extraterestru în flăcări, pe care mi-e silă să îl postez aici.

Priviți-i și logo-ul banal, cu craniul flancat lateral de două ”fulgere” (preluate din sigla celebrei formații ACDC), sugerând (printr-o parafrază iconică, pe care designerul logotipului mai mult ca sigur că o ignoră) și sursa de inspirație a formației, care nu e defel cea cerească.

Uneori, lucrurile pe care le spunem se împlinesc. Dacă invoci în mod prea repetat o stafie, s-ar putea ca aceasta să vină… măcar așa, de plictiseală sau din politețe, că nu-i frumos să te lași așteptat. Cum de nu înțeleg atâta lucru sărmanii sataniști (dintre care unii nici nu se consideră ca atare)? N-au și ei olecuță de logică?!

De câtă vreme așteaptă, de fapt, tinerii halloween-iști, heavy-metall-iști și alți frecventatori ai horror-ului de franciză (artistică sau comercială din muzică, cinema, poezie, de pe bascheți, tricouri, eșarfe, ghiozdane școlare etc), o noapte ca cea de la „Colectiv”, pe care au invocat-o ei înșiși, prin cultul morții viscerale profanizate și profanate?! Sau credeau c-or s-o vadă doar la cinema, din puful fotoliului? Au uitat promisiunea micuței zâne: ”The dreams come true”?

Martorii oculari supraviețuitori ai coșmarului de la „Colectiv” vorbesc de scene de film horror, cu oameni în flăcări, desfășurate pe viu în fața lor, iar jurnaliștilor li se zbârlește pielea la constatarea împlinirii ”profețiilor” din versurile trupei metalliste, din chat-urile membrilor acesteia, ori, mai mult, din cronica multiseculară a funestei sărbători, care anul acesta se zice că s-ar împlini un număr antihristic de aniversări.

Țara este în doliu: moartea și dezastrul și-au arătat fața mai aproape de noi ca niciodată. Aprindem lumânări, plângem, ne rugăm pentru sufletele viilor și ale morților, păstrăm secunde de reculegere. Dar câți dintre noi au curajul să se întrebe: ”Ce învățăm din toate acestea?” Căci moartea este nu numai trecere, ci și element de limbaj. Ce ne învață această întâmplare a morții și a suferinței, petrecută într-un club cu aspect de cavou (nimic original nici în asta), la lansarea unui disc despre moarte, într-o noapte cu semnificație morbidă? Să securizăm mai bine cluburile împotriva incendiilor?!… Cred că dovlecii cu lumânări aprinse în ei vor râde în hohote… Ori se cade să ”securizăm” sufletele tinerilor cu știința autocunoașterii protectoare și cu știința cunoașterii lui Dumnezeu (uzurpată, prin satanism, de pseudoștiința Îngerului căderii) și să amendăm odată loazele din învățământ și din alte instituții care permit și promovează orgiile morții, ambalate cochet în pudră și zahăr vanilat?

DISTRIBUIȚI
Articolul anterior„Top 10” organizaţii europene anti-religie, pro-avort, pro-homosexualitate (V)
Articolul următorO tragedie, două tragedii
Elena Dulgheru
Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul „Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România. Semnează în Ziarul Lumina rubrica permanentă de cinema "Retina văzduhului”. Website personal: elena-dulgheru.blogspot.ro.

2 comentarii

  1. Ce ne învață această întâmplare ? Să securizăm mai bine cluburile împotriva incendiilor?
    Da !!!
    Asta e !
    De ce simtiti nevoia sa cautati cauze metafizice la ceea ce s-a intamplat?
    Doar pentru ca unii din voi cred in spirite si fantome, aveti impresia ca toata lumea o face?
    Cine e mai periculos? Cel care se deghizeaza in fantoma sau cel care crede cu certitudine ca ele exista si ca ar trebui sa nu le suparam?

    De ce in loc sa faceti lucrul crestinesc si sa va rugati pentru sufletele lor, ii faceti satanisti si cumva vreti sa sugerati ca si-au facut-o cu mana lor?

  2. Tot creștinește este și să încerci să înțelegi lucrurile din jurul tău și, atunci când crezi că e important, să-i avertizezi pe oameni asupra pericolului în care se află. Nicăieri nu am spus că toți participanții sunt adepții acestui cult, dar el plutea în aer – clubul avea aceste antecedente, inclusiv unii dintre frecventatorii lui, iar muzica nu era inocentă, chiar dacă versurile erau, să zicem, benigne și nu era însoțită de ritualuri luciferice. Am ascultat acea muzică: după ritmurile de rock, destul de agresive, dar obișnuite, vocea solistului se transforma din urlet în răget, ieșind (prin frecvențe joase) din diapazonul frecvențelor umane. Ai auzit vreodată răgetul unui posedat? Poate că nu, eu da. Era ca acela! Poate crezi că și ăsta e un lucru indiferent? Ai auzit de fenomenul rezonanței? Când un câine urlă în noapte, îi răspund alți câini, și urletele lor se combină, într-o solidaritate de specie. La fel, când plâng copiii, într-o maternitate, de pildă: nu trebuie să se vadă unii pe alții, pot fi și în celule diferite, dar plânsetul unuia atrage plînsetele celorlalți, într-o solidaritate de duh al ființei lor. Înțelegi? Asimilîndu-te unui anumit personaj, comportamentelor lui, intri în rezonanță cu el, îl chemi, îl invoci. Se spune că cea mai mare viclenie a diavolului este să le sugereze oamenilor că el nu există.
    Multă lume este tentată să spună ”Ei, și ce dacă?”. Ei, uite că nu este ”Ei, și ce dacă – le spun eu”. Multora nu le convine. Ei pretind libertatea cuvântului și a expresiei, chiar când aceasta este blasfemie, dar nu acceptă libertatea cuvântului altora (al meu, care încerc să le explic că nu e bine ceea ce fac).
    Citește și ultima mea analiză pe această temă, de data asta fără nici o metafizică: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2015/11/colectiv-de-la-tragedie-la-revolutie-o.html

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here