O tragedie, două tragedii

1.633 views
1
DISTRIBUIȚI

Sute-de-bucuresteni-au-aprins-candele-la-intrarea-in-club-Colectiv-din-Capitala-1-600x400-7Bogdan Stanciu

publisher

În urmă cu cinci ani, când copiii prematuri de la maternitatea Giulești au murit arși de vii în incubatoare, asociațiile provita românești au semnalat o anomalie. În aceeași clădire, alți copii, de aceeași vârstă (6-7 luni), mureau aproape zilnic, uciși pentru „greaua vină” de a fi bolnavi de Sindrom Down sau de altceva care ar fi provocat disconfort părinților și societății, avidă de perfecțiune. Avortul așa-zis „terapeutic” (ați auzit de vreo terapie care să omoare deliberat pacientul?!), era săvârșit de mâna acelorași medici care, trecând în încăperea vecină, se zbăteau pentru a salva copiii sănătoși și doriți, veniți în lume prea devreme.

La vremea respectivă n-au băgat nimeni în seamă semnalul nostru de alarmă. Profunda schizofrenie morală care permite ca viața unui om aflat în imposibilitate de a se apăra să depindă de circumstanțe subiective și de bunul plac al altora, funcționa ca o pereche perfectă de ochelari de cal.

În plus, camerele de luat vederi sosite la „Giulești” nu îi filmau decât pe copiii din camera care luase foc, nu și pe ceilalți. Iar ceea ce presa nu arată – se știe! – nu există.

Cinci ani mai târziu, văzând emoția și durerea provocate întregii națiuni de moartea unor tineri arși de vii într-un club de noapte, afirm responsabil că tragedia de la „Colectiv” era previzibilă. Ea trebuia să vină, cu ochii pe ceas. Și spunând-o nu invoc vreo voință divină, ci foarte seculara știință a sociologiei. Atunci când desconsideri viața unora vei sfârși prin a nu mai da doi bani pe viața nimănui. Într-o țară în care s-au avortat mai mulți copii decât locuitori există și în care avortul e mai banal decât o extracție de măsea, viața celor avortați din această lume la concertul „Goodbye to gravity” a valorat mai puțin decât șpaga dată pentru autorizația de funcționare a clubului „Colectiv”. Adică, aproape nimic.

În fiecare zi în România câteva sute de copii sunt dați morții într-un ritual sacrificial ocult, pe altarul zeului Ban. Câtă emoție provoacă această realitate nenorocită? Câți îi plâng pe acești copii și câți se roagă pentru ei? Afară de ciudații de la „40 de zile pentru viață” care de două ori pe an stau în stradă 40 de zile ca să se roage pentru izbăvirea neamului de păcatul avortului, nimeni. Nu doar că nu îi plângem, dar nici măcar nu știm că ei au existat vreodată și că li s-a furat viața, fără a avea vreo vină. Noi încă mai credem că nenăscutul este un ghem de țesuturi și că femeia trebuie neapărat să avorteze ca să ajungă egală în drepturi cu bărbatul. În plus, la relatarea acestei tragedii camerele de luat vederi și breaking news-urile lipsesc, constant, din 1957, de când avortul este legal în România. Iar în lipsa lor – se știe! – pulsul nostru social se oprește, iar conștiința intră în catalepsie.

Îi plâng pe tinerii pieriți în clubul „Colectiv”. Îi plâng, poate mai mult, pe părinții lor. Îi plâng pe milioanele nenumărate de copii uciși cu voie de la lege și cu titlul de „drept”, înainte să vadă lumina zilei. Printre ei s-ar fi aflat, poate, măcar un viitor slujbaș onest care să refuze să acorde autorizație de funcționare clubului devenit vinerea trecută cavou pentru câteva zeci de oameni.

Dar, mai presus de toate, plâng lumea aceasta aiurită și nebună care și-a renegat Tatăl pe motiv că nu are nevoie de morala Sa vetustă și medievală, iar acum țipă, în lumina camerelor TV, că-i orfană.

PS – Urmând îndemnul colegilor de la Ortodoxia Tinerilor, vreme de 3 zile ne rugăm pentru cei morți și pentru cei în suferință. Până vineri nu vom mai posta nimic pe blog și nici pe pagina noastră de Facebook.

Dumnezeu să-i ierte! Doamne, iartă-ne pe noi păcătoșii!

Comments are closed.