Sfântul Serafim, războiul mondial și sovietele („Neobișnuita călătorie a Serafimei”)

1735
0
DISTRIBUIȚI

Serafima-fantas

Desenul animat este o hrană a sufletului” (Serghei Antonov)

„Neobișnuita călătorie a Serafimei”, ieșit pe ecranele Rusiei în august 2015, este primul lungmetraj animat rusesc dedicat în întregime unui sfânt și primul lungmetraj de animație misionar ortodox. Adăugând la aceasta poziția de lider în animație digitală a studioului producător, KinoAtis, autorul primului lungmetraj rusesc animat 3D (”Belka și Strelka. Câinii cosmonauți” / ”Space Dogs”, 2010, un blockbuster internațional, tradus în 45 de limbi și văzut în peste 160 de țări,) dar și a unei serii animate de ”Pilde biblice”, ineditul mega-proiect misionar avea toate premisele pentru succesul mult așteptat. ”Neobișnuita călătorie a Serafimei” a primit marele premiu al Festivalului de film ortodox ”Pokrov” (Kiev) și o mențiune a juriului la Festivalul de film creștin ”Luchezarny Angel” de la Moscova, a fost vizionat până acum de 500.000 de spectatori și a stârnit valuri de comentarii în presa laică și creștină din Rusia.

Pentru a cuprinde o plajă de adresabilitate cât mai largă, pelicula îmbină fresca istorică cu genul fantesy, dezvoltat de astă dată nu pe platforma magiei, ca în studiourile hollywoodiene, ci pe aceea a ”supranaturalului creștin” în variantă de basm. Forma de reprezentare a miracolului este însă aceeași, cu deosebirea că în cazul ”Serafimei” acesta nu înfricoșează și nu copleșește, nefiind o valoare de atracție în sine.

De altfel, importul tehnologic (cam nefiltrat) de animație realizată prin captarea mișcării actorilor reali, una din tehnicile la modă azi, constituie unul din reproșurile (oarecum justificate, având în vedere pierderea specificului de atmosferă și o anumită lipsă de naturalețe) aduse filmului de către opozanții acestuia. Dar în esență, controversele din jurul filmului sunt de factură ideologică, ceea ce era de așteptat într-o Rusie multireligioasă, cu sechele puternice de ateism militant. Dar în același timp se face tot mai prezentă acea ”Rusie profundă”, pe care – inclusiv în cinema, prin filme, al căror vârf de lance este ”Ostrovul” – o vedem renăscând tot mai ferm.

Serafima-realAcest război nevăzut, concretizat în lupta dintre Rusia pravoslavnică și bolșevismul deicid (din perioada Războiului civil, dar și a Marelui război de apărare a patriei), este fundalul conflictual pe care se desfășoară filmul, care îi și asigură potențialul dramatic indiscutabil.

Filmul are la bază cartea omonimă pentru copii a lui Timofei Veronin, docent al Facultății de Filologie a Universității ”Sf. Tihon”, și a fost adaptată pentru ecran de acesta împreună cu Viktor Strelcenko și pusă în scenă de regizorul de animație Serghei Antonov.

Filmul urmărește povestea unei fiice de preot, ajunse la orfelinat după uciderea tatălui ei de către bolșevici și dispariția mamei. Povestea – în afara prologului, petrecut în timpul prigoanei roșii – se desfășoară în 1943, unul din cei mai dramatici ani ai războiului. Pe lângă leitmotivele epocii – distrugerea bisericilor, batjocorirea creștinilor și uciderea preoților -, sunt readuse la viață detalii de atmosferă ale epocilor leninistă și stalinistă: discriminarea socială impusă de bolșevici se transmitea, prin mecanismele de propagandă, foarte eficiente în orfelinate, și tinerei generații. Astfel, cu concursul educatorilor, care erau (ca în filmul de față) și delatori, copiii erau segregați după statutul social al părinților și determinați să se urască reciproc pe motive de ”diferență de clasă”. Serafima, stigmatizată ca fiică de preot, este pe treapta cea mai de jos; ei îi urmează Rita, fiica unui burghez – un alt ”dușman al poporului, aflat, din fericire, la închisoare”; cele două sunt oprimate de două fiice de ofițeri, ura dintre fetițe fiind alimentată de educatoare, o ”Cruella bolșevică”.

Celor două fetițe urgisite le ia apărarea femeia de serviciu, bătrâna Elisaveta, un alt personaj paradigmatic al epocii: sub aparența de creștină umilă se ascunde o veche aristocrată, fosta proprietară a conacului devenit orfelinat. În cămăruța ei fetițele iau cunoștință de adevărurile interzise ale epocii: Rusia creștină și aristocratică de odinioară, reprezentată de un strămoș ofițer al Elisavetei, care îl cunoscuse pe Sfântul Serafim de Sarov, primind de la acesta credința. Icoana unui sfânt drag, un portret de familie și o fotografie de epocă, ale cărei nobile personaje dispar unul câte unul, pentru a face loc lozincii: ”Îi mulțumim lui Stalin pentru copilăria noastră fericită!”. În acest cadru static este sintetizată toată tragedia unei epoci, al cărei ecou răsună în sufletul personajelor. În odaia Elisavetei Serafima reface legătura cu sfântul ocrotitor al familiei ei, la a cărui icoană mama ei se ruga îndelung, și își întărește credința și puterea de a răbda nedreptatea. Câteva secvențe onirice, în care fetița se întâlnește cu Sfântul Serafim, care o poartă în călătorie prin Împărăția lui Dumnezeu (unde se întâlnește și cu tatăl ei, preotul), susțin planul mistic sau miraculos al filmului.

Conflictul major este declanșat de descoperirea – prin trădarea unicei prietene, Rita – a cruciuliței pe care o poartă Serafima; fetița este obligată să renunțe la singura ei amintire de familie și să nege existența lui Dumnezeu, dar, întărită de viziunea Sfântului Serafim, are curajul să refuze, motiv pentru care este amenințată cu trimiterea într-o colonie penitenciară.

Un alt personaj paradigmatic este directorul orfelinatului – un ofițer ateu, cu aer de vajnic luptător, retras de pe front în urma unei răni la picior; repetând formula-leitmotiv ”ai noștri își dau sângele pe front, iar voi vă țineți de fleacuri”, el încearcă pe cât poate să aplaneze tensiunile dintre copii, provocate de intrigile educatoarei, dar cedează când soarta Serafimei este pusă în cumpănă de chestiunea credinței.

Așteptarea tensionată a mașinii de la colonia penitenciară este curmată de apariția neașteptată a mamei Serafimei (venită nu din deportare, unde ar fi fost de așteptat să ajungă ca văduvă de preot, ci parcă dintr-o Rusie mai bună), care își recuperează copila și filmul se termină fericit.

Și, pentru ca simbolistica temporală să fie și ea grăitoare, acțiunea se petrece în Săptămâna Patimilor, din duminica Floriilor până la cea a Învierii, a anului 1943.

Filmul este destinat întregii familii, credincioșilor și necredincioșilor, are multe scene impresionante și doar cîrcotașii înveterați și esteții fanatici îi vor găsi hibe.

Și încă un fapt nelipsit de importanță: întregul nucleu al echipei realizatoare (producători, regizor, scenariști, pictori de decoruri, compozitor) era format din creștini practicanți; nu se știau dinainte, ci s-au cunoscut pe platou, adunați de Fundația Sfântului Serafim de Sarov, sub patronajul spiritual al căreia s-a desfășurat proiectul.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”
DISTRIBUIȚI
Articolul anteriorCe ştim despre pornografie
Articolul următor„Am primit un gând incredibil: Minte! Minte că ai făcut avort și păstrează copilul!”
Elena Dulgheru
Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul „Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România. Semnează în Ziarul Lumina rubrica permanentă de cinema "Retina văzduhului”. Website personal: elena-dulgheru.blogspot.ro.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here