Spulberarea miturilor genetice cu privire la homosexualitate

8368
2
DISTRIBUIȚI

gay-gene

Extras din lucrarea Fața nevăzută a homosexualității, de dr. Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlăudetalii

Scuza principală prin care mişcarea homosexuală închide gura celor care i se opun este aceea că homosexualitatea are o cauză genetică. Există cu adevărat o „genă homosexuală”? Să vedem ce ne spune ştiinţa.

La data de 14 aprilie 2003, Consorţiul Internaţional al Genomului Uman a anunţat încheierea cu succes a Proiectului Genomului Uman. Majoritatea celor mai mari reviste de ştiinţă au făcut cunoscut acest progres al geneticii. O parte din acest Proiect al Genomului Uman care nu s-a materializat niciodată este descoperirea aşa-zisei „gene a homosexualităţii”.

Homosexualitatea este moştenită sau învăţată?

Sigmund Freud a fost primul care a sugerat că relaţia copilului cu părinţii  determină apoi orientarea comportamentului său sexual. Această idee a „formării în familie” a unor comportamente anormale a sugerat ideea existenţei unei „cauze naturale” a acestora şi a moştenirii lor, altfel spus ideea apariţiei lor pe bază genetică. Oare anumite comportamente cum ar fi alcoolismul, homosexualitatea, schizofrenia pot fi explicate invocând linia genetică? Aceste comportamente pot fi influenţate de „mediul familial” sau de „moştenirea pe cale naturală” aşa-zis genetică? Răspunsul la aceste întrebări poate fi descoperit printre cromozomii analizaţi în Proiectul Genomului Uman.

Cromozonii umani X şi Y

Cei doi cromozomi care determină sexul au fost studiaţi îndeaproape de către laboratoare din întreaga lume. S-a descoperit că cromozomul X conţine 153 de milioane de perechi de bază şi adăposteşte un total de 1168 de gene. Centrul Naţional SUA pentru Informaţia Biotehnologiei afirmă că cromozomul Y, care este mult mai mic, conţine „doar” 50 de milioane de perechi de bază şi se estimează că ar adăposti în jur de 251 gene.

Instituţiile educaţionale cum ar fi Universitatea Baylor, Institutul Max Plank, Institutul Sanger, Universitatea Washington din St. Louis şi multe altele au petrecut nenumărate ore şi au cheltuit milioane de dolari pentru a analiza aceşti cromozomi unici. Pe măsură ce datele se adunau, aceste institute au permis oamenilor de ştiinţă să alcătuiască hărţi ale genelor folosind extrase din descoperirile obţinute în urma desfăşurării Proiectului Genomului Uman.

Şi totuşi, nici harta cromozomului X, nici cea a cromozomului Y nu conţine aşa-zisele „gene homosexuale”.

Genetica Comportamentală şi Drepturile Civile

Lupta pentru acceptarea homosexualităţii este adesea comparată cu „mişcarea pentru drepturile civile” a minorităţilor rasiale. În SUA această problemă a drepturilor civile (cetăţenia totală şi egală a minorităţilor rasiale) a fost lăsată, probabil neîntâmplător, nerezolvată. Folosind drept scuză acest camuflaj al libertăţilor civile, activiştii homosexuali au reuşit să distragă atenţia de la Comportament şi să o focalizeze pe Drepturi.

Homosexualii afirmă:

Exact aşa cum o persoană nu se poate abţine să aparţină rasei negre sau asiatice sau să aparţină sexului feminin, tot în acelaşi fel eu nu pot schimba faptul că sunt homosexual. Noi toţi ne-am născut aşa şi de aceea ar trebui să fim trataţi în mod egal.”

Totuşi, acest argument nu se aliniază cu revendicările adevăratelor mişcări pentru drepturi civile, pentru că homosexualii deja se bucură de acelaşi drepturi civile ca toţi ceilalţi oameni. Legea protejează drepturile civile ale tuturor oamenilor indiferent dacă sunt de rasă neagră, asiatică, de sex masculin, feminin, homosexuali sau heterosexuali.

Culoarea pielii, împreună cu alte trăsături genetice, pot fi recunoscute prin identificarea tiparelor moştenite şi prin aplicarea elementarelor legi mendeliene. Homosexualii nu diferă de restul populaţiei prin trăsături sau gene, ci tocmai prin acţiunile lor. Diferenţierea se produce numai atunci când ei îşi modifică comportamentul, şi în acest fel devin un grup care este recunoscut ca fiind diferit. Totuşi, chiar admiţând că, prin absurd, „gena homo” ar exista, aceasta nu impune adoptarea unui anumit fel de comportament.

Conform afirmaţiilor cercetătorului Neil Risch şi a colegilor săi

Există discuţii cu privire la faptul că orientarea masculină homosexuală nu este o trăsătură mendeliană (genetică). Chiar a priori acestei idei ar trebui să ne aşteptăm ca rolul unei gene majore care influenţează orientarea homosexuală masculină să fie limitată. Aceasta, din cauza puternicelor presiuni selective care ar apărea împotriva unei astfel de gene. Ar fi neobişnuit ca o genă importantă, care ar avea o astfel de caracteristică comună, să poată continua să existe de sine stătătoare, fără ajutorul unui mecanism extraordinar care să echilibreze necesitatea existenţei ei.” (1993, 262:2064)

Neurobiologul Evan S. Balaban de la Institutul de Neuroştiinţă din San Diego confirmă că

În ultimul timp, prin cercetările realizate cu privire la cauzele biologice ale unor caracteristici umane complexe, nu s-a ajuns la concluzii solide. De curând, cercetătorii împreună cu presa au susţinut vehement „descoperirea” unor gene care influenţează apariţia alcoolismului, a bolilor mentale şi, de asemenea, a homosexualităţii. Niciuna dintre aceste afirmaţii nu a fost confirmată.” (Horgan 1995)

Cercetătorul Charles Mann s-a alăturat colegului său, afirmând:

În mod repetat, oamenii de ştiinţă au vrut să demonstreze faptul că anumite gene sau anumite regiuni cromozomiale pot fi asociate cu trăsăturile umane de comportament. Toţi şi-au retras cercetările atunci când acestea nu au putut fi verificate prin confirmări solide.” (1994, 264:1687)

Statistici şi dovezi

Mai exact, ce procent al populaţiei reprezintă homosexualii? Raportul faimosului Institut Kinsey este adesea citat ca dovadă că 10% din populaţie ar fi homosexuală. În cartea lui Eric Marcus Is it a choice? Answers to 300 of the Most Frequently Asked Questions About Gays and Lesbians („Este o alegere? Răspunsurile la 300 dintre cele mai frecvente întrebări despre homosexuali şi lesbiene”) autorul a folosit Studiul Kinsey pentru a demonstra că un om din zece este homosexual (1993).

Raportul Kinsey

Cu aproape 50 de ani în urmă a fost realizat raportul Kinsey, folosind istoria sexuală a mii de americani. Din moment ce acest raport a fost alcătuit dintr-o mostră diversă el nu este reprezentativ pentru populaţia majoritară, Kinsey nu a oferit niciodată cifre ridicate (Kinsey, et al., 1953). Raportul Kinsey afirma în mod clar:

Doar 4% din bărbaţii evaluaţi au fost exclusiv homosexuali pe parcursul întregii vieţi… Doar 2-3% dintre femeile evaluate au fost lesbiene pe parcursul întregii vieţi” (Reinisch şi Beasley, 1990, pag.140).

Din moment ce nimeni nu a mers să întrebe din uşă în uşă, estimările sunt slabe la capitolul acurateţe.

Un fapt interesant este că aceste statistici au apărut prima oară în broşura Amicus curiae („Prietenul curţii”) la 26 martie 2006, în cazul Lawrence împotriva statului Texas (cunoscut în mod obişnuit drept cazul sodomiei din Texas). La pagina 16 a acestei broşuri legale, notiţele din rândul 42 ne arată că 31 homosexuali şi grupuri pro-homosexuale au recunoscut aceste date.

NHSLS

Cel mai renumit Studiul al practicilor sexuale în SUA este (NHSLS) Monitorizarea Vieţii Sociale şi a Sănătăţii Naţionale.

NHSLS a descoperit că 2,8% din populaţia masculină şi 1,4% din populaţia feminină îşi atribuie statutul de gay, lesbiene, sau bisexuali (Laumann, et al., 1994). Studiul arată deasemenea că doar 0,9% din bărbaţi şi 0,4% din femei au afirmat că au avut parteneri de acelaşi sex după vârsta de 18 ani – această cifră ar reprezenta un total de doar 1,4 milioane de americani ca fiind homosexuali (iar ultimele rapoarte arată că există cel puţin 292 milioane de oameni care trăiesc în America). Aceste rezultate demonstrează cu exactitate că, în mod semnificativ, mai puţin de 1% din populaţia americană pretinde că are o orientare homosexuală.

Concluziile NHSLS sunt similare cu cele ale unui studiu realizat de către Monitorizarea Sănătăţii Adolescente din Minnesota (1986) asupra elevilor din şcolile publice. Acest studiu a arătat că doar 0,6% dintre băieţi şi 0,2% dintre fete au afirmat că ar fi „aproape sau 100% homosexuali”.

Recensământul din anul 2000

Recensământul 2000 a folosit date adunate cu grijă despre toată populaţia SUA.

Statisticile Biroului de Recensământ 2000 au arătat:
– Populaţia totală a SUA este de 285.230.516.
– Numărul total de locuinţe din SUA este de 106.741.426.
– Numărul total de locuinţe utilizate de către persoane nemăritate de acelaşi sex este de 601.209. Deci dintr-un număr de 106,741,426 de gospodării, homosexualii reprezintă 0,42%. Ceea ce este mai puţin de 1%!

Richard Friedman şi Jennifer Downey

În 1994, Richard Friedman şi Jennifer Downey au publicat o recenzie cu privire la homosexualitate în Jurnalul de medicină New England. Aceştia au notat:

Raportul Kinsey ne-a arătat că 8% dintre bărbaţi şi 4% dintre femei au fost exclusiv homosexuali în timpul vieţii adulte pe o perioadă de cel puţin trei ani. 4% dintre bărbaţi şi  2% dintre femei au fost exclusiv homosexuali după adolescenţă.” (1994, 331:923)

DSM

DSM este Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, cartea oficială de referinţă folosită de către Asociaţia Americană de Psihiatrie pentru a diagnostica afecţiunile mentale în SUA şi în majoritatea celorlalte ţări ale globului. Înainte de anul 1973 homosexualitatea apărea în DSM şi era considerată o boală tratabilă. În anul 1973 a fost înlăturat conceptul de afecţiune sexuală pe motivul că nu îndeplinea cerinţele de „pericol şi neputinţă socială”, care defineau în mod normal o boală. În prezent nu mai găsim niciun fel de menţionare a homosexualităţii  în cadrul DSM-IV (în afară de o secţiune unde este descrisă dereglarea identităţii sexuale). Această scurtă menţionare indică faptul că indivizii care suferă de această condiţionare nu sunt apţi pentru terapie. (Asociaţia de psihiatrie americană, 2000).

Doctorii care tratează pacienţii suferinzi de homosexualitate, pentru a-i ajuta să îşi revină, sunt adesea raportaţi la comisiile etice pentru a-i obliga să se oprească. Medicul Robert Spitzer se plângea:

Mai mulţi autori au afirmat că doctorii din clinici care încearcă să îşi ajute pacienţii pentru a-şi schimba orientarea sexuală homosexuală, de fapt încalcă codurile etice oferind un «tratament» care nu dă rezultate, uneori chiar dăunător şi, în plus, îi face pe oameni să creadă că homosexualitatea este o boală care are nevoie de vindecare.” (2003, 32:403)

Studii care vor să demonstreze existenţa unei gene homosexuale

Studiul lui Simon Le Vay

Primul studiu „semnificativ” publicat care a îndreptat atenţia către o posibilă cauză a homosexualităţii a fost făcut de Simon LeVay, din cadrul Institutului Salk de Studii Biologice din San Diego, California.

Pornind de la descoperirea, în 1991, a unor diferenţe subtile între creierele bărbaţilor homosexuali şi cele ale bărbaţilor heterosexuali, Le Vay a studiat o regiune a creierului ce poartă denumirea de INAH (nucleul interstiţial al hipotalamusului anterior). Presupunerea lui LeVay a fost că nevoile homosexuale se bazează pe cauze biologice – bineînţeles aceasta atâta timp cât mărimea grupelor de nuclee este acceptată ca fiind determinată genetic.

LeVay a afirmat că grupele de neuroni INAH ale homosexualilor erau asemănătoare cu cele ale femeilor. Ambele grupe erau semnificativ mai mici decât cele ale bărbaţilor heterosexuali. Nucleele INAH-3 aveau mărimea mai mult decât dublă la bărbaţii heterosexuali decât la cei homosexuali. (1991, 253:1034). Această diferenţă a fost considerată o dovadă puternică a unei cauze biologice în cazul homosexualităţii.

Probleme ale studiului lui Le Vay

Una dintre cele mai mari probleme este că acesta nu a fost reluat de nimeni care să îl confirme. Cercetătorul William Byne afirmă despre acest lucru:

nu a fost repetat şi se ştie că studiile neuroanatomice umane de acest gen nu înregistrează de obicei acţiuni de reluare a cercetării pentru a confirma rezultatul. Într-adevăr, procedeele similare cu cele pe care LeVay le-a utilizat pentru a identifica nucleele i-au condus pe alţi cercetători la rezultate derutante.” (1994, 270[5]:53)

O altă problemă ar fi aceea că dintre cei 19 subiecţi homosexuali cercetaţi toţi au murit de sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA). S-a descoperit că SIDA provoacă scăderea nivelului de testosteron deci este de aşteptat ca aceia care au suferit de această boală să prezinte nuclee INAH mici.

Dincolo de acestea, într-un mediu ştiinţific unde controalele şi standardele sunt o necesitate, LeVay nu deţinea istoria medicală completă şi exactă a indivizilor incluşi în studiul său. De aceea el a trebuit să îşi asume orientarea heterosexuală a victimelor care nu suferiseră de SIDA. Există posibilitatea ca unele dintre acestea să nu fi avut acest comportament sexual. De asemenea, el nu avea nicio dovadă cu privire la orientarea sexuală a femeilor a căror creiere le-a examinat.

Le Vay a observat doar nişte mici diferenţe – dacă acceptăm metoda pe care el a folosit-o pentru a măsura dimensiunea grupelor de neuroni (există cercetători care nu acceptă această metodă). Atunci când fiecare individ a fost luat separat, nu au rezultat diferenţe semnificative; doar atunci când indivizii implicaţi în studiu au fost despărţiţi în grupe de homosexuali versus heterosexuali au rezultat diferenţe.

Mulţi au afirmat că ceea ce LeVay a descoperit în creierele celor pe care i-a studiat era doar rezultatul unui a prioricomportament şi nu cauza acestuia.

Mark Breedlove, un cercetător din cadrul Universităţii California, la Institutul Berkeley, a demonstrat că activitatea sexuală influenţează creierul. Breedlove afirmă în studiile sale:

Aceste descoperiri ne oferă dovada a ceea ce cunoaştem în mod teoretic – că experienţele sexuale pot modifica structura creierului în acelaşi fel în care o pot afecta şi genele… este foarte posibil ca aceste diferenţe în orientarea sexuală să fie mai degrabă cauza decât ca acestea să fie cauzate de diferenţele din structura creierului” (Byrd, et. al.). Luând în considerare acest tip de cercetare este clar că stilul de viaţă homosexual şi/sau SIDA ar putea altera dimensiunea nucleelor pe care LeVay le-a studiat.

Cercetătorii Hubbard şi Wald au afirmat despre această lipsă de diferenţă:

Deşi, în medie, dimensiunea nucleului hipotalamic, pe care LeVay l-a considerat semnificativ, era într-adevăr mai mic la homosexualii studiaţi, totuşi datele publicate ale studiului arată că rata dimensiunilor mostrelor individuale era asemănătoare cu cea a heterosexualilor. Adică zona era mai mare la unii dintre homosexuali decât la mulţi dintre heterosexuali şi mai mică la anumiţi heterosexuali decât la mulţi dintre homosexuali. Aceasta arată că, deşi grupele au arătat anumite diferenţe este important de subliniat că nu se puteau afirma multe lucruri despre orientarea sexuală a unui individ doar prin studierea hipotalamusului.” (1997, pg.95-96).

Un alt factor important pe care LeVay nu l-a luat în seamă este acela că oamenii de ştiinţă recunosc plasticitatea structurii creierului. Aceasta nu este „permanent fixă” aşa cum se considera mai demult. Creierul era considerat ca fiind rigid, dar la ora actuală ştim că acesta este flexibil şi este capabil să se autoidentifice. Cercetările au descoperit că creierul este capabil să îşi remodeleze conexiunile şi să se mărească în conformitate cu anumite zone specifice care sunt folosite mai des. Bazându-ne pe plasticitatea creierului ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva stilul de viaţă homosexual ar fi responsabil de diferenţele pe care le-a descoperit LeVay.

Neurobiologul Sheperd a afirmat cu privire la plasticitatea creierului:

Incapacitatea de a genera noi neuroni ar putea sugera că sistemul nervos adult este static. Aceasta este totuşi departe de adevăr. Deşi nu pot fi creaţi noi neuroni, fiecare neuron are abilitatea de a forma noi interacţiuni şi noi conexiuni sinaptice.”(1994)

Un fapt semnificativ este că, de la afirmaţiile lui Sheperd, cercetările ulterioare au arătat abilitatea de apariţie a neuronilor în cadrul anumitor zone din creier. Aceste „rearanjări” corticale care se petrec nu sunt atât de simple precum ai scoate o lampă dintr-o priză şi ai introduce-o în alta. Schimbările observate de cercetători arată faptul că dacă creierul ar fi reprezentat de un sistem electric casnic, dacă mulţimea firelor din perete ar fi scoasă, iar firele ar fi conectate diferit în alte camere, ar apărea noi prize dintre care unele ar avea voltaje diferite. Având în vedere colosala conexiune care există la nivelul creierului, orice „modificare a firelor” va avea un efect asupra mai multor zone cum ar fi INAH-3. Deşi oamenii de ştiină recunosc informaţiile de mai sus, totuşi cercetările lui LeVay sunt în continuare menţionate ca un aşa-zis suport pentru a sprijini „gena homosexuală”.

LeVay, fiind el însuşi homosexual, afirmă:

Oamenii care cred că homosexualii şi lesbienele dobândesc prin naştere această condiţie sunt mult mai înclinaţi în a sprijini drepturile gay-lor.” LeVay admite:

Este important să subliniez ce nu am descoperit. Nu am dovedit că homosexualitatea are cauze genetice. Nu am descoperit un motiv genetic al orientării homosexuale. Nu am arătat că bărbaţii homosexuali se nasc în acest fel, aceasta fiind cea mai obişnuită greşeală pe care o fac cei care îmi interpretează munca. Nu am localizat o «zonă» homosexuală în creier.” (Byrd, et.al., 2001)

Studiile Kallman, Bailey şi Pillard

Unul dintre studiile cele mai frecvent citate pentru a promova genetica orientării sexuale este cel a lui Kallman, din 1952. În această lucrare faimoasă el a observat o rată (altfel spus o asociere genetică) de 100% pentru orientarea sexuală între gemenii identici (1952, 115:283). Dacă acest rezultat ar fi adevărat, cauzele biologice ale homosexualităţii nu ar mai putea avea oponenţi. Totuşi Kallman a spus că această concordanţă perfectă este înşelătoare, deoarece subiecţii studiului său au fost selectaţi dintre bărbaţii spitalizaţi şi bolnavi mintal (Rainer, et.al., 1960, 22:259). Cu toate acestea, cercetările lui Kallman au deschis uşile pentru alte studii asupra gemenilor, în vederea descoperirii orientării sexuale.

Michael Bailey şi Richard Pillard, cercetători la Universitatea Northwestern şi la Universitatea de Medicină din Boston, au efectuat un studiu similar, examinând 56 de perechi de gemeni identici, 54 de perechi de gemeni fraterni, 142 de fraţi ai gemenilor şi 57 de perechi de fraţi adoptivi (1991, 48:1089.1096). Ipoteza lor era aceea că dacă homosexualitatea este o trăsătură moştenită, atunci este de aşteptat ca mai mulţi fraţi gemeni să aibă aceeaşi orientare sexuală decât fraţii non-biologici sau cei care nu sunt gemeni.

Iată rezultatele cercetărilor lor:

  • 52% dintre gemenii identici ai bărbaţilor homosexuali erau şi ei homosexuali;
  • 22% dintre gemenii fraternali erau, de asemenea, homosexuali;
  • 11% dintre fraţii adoptivi ai bărbaţilor homosexuali erau şi ei homosexuali;
  • 9,2% dintre fraţii non-biologici aveau orientare homosexuală (Bailey şi Pillard, 1991, „Un studiu genetic asupra orientării sexuale masculine”);
  • 48% dintre gemenii identici ai femeilor lesbiene aveau şi ei orientare homosexuală;
  • 16% dintre gemenii fraternali erau, de asemenea, homosexuali;
  • 6% dintre surorile adoptive ale femeilor cu orientare homosexuală erau şi ele homosexuale ( Bailey şi Benishay, 1993, „Asamblarea familială a Orientării sexuale feminine”).

Probleme ale studiului Bailey şi Pilard

Observaţia strigătoare la cer este aceea că, în mod cert, proporţia gemenilor identici care au „moştenit” homosexualitatea nu a fost de 100%. Dacă într-adevăr ar fi existat o „genă homosexuală”, atunci toţi dintre gemenii identici ar fi trebuit să aibă o orientare homosexuală. Studiul celor doi arată că fraţii adoptivi care s-au orientat către homosexualitate au fost mai mulţi decât cei biologici. În revista Science Neil Risch şi colegii săi au subliniat:

Fraţii biologici şi adoptivi au înregistrat acelaşi rezultat. Această observaţie sugerează că nu există un factor genetic, ci mai degrabă unul familial” (1993, 262:2063).

Oamenii de ştiinţă Byne şi Parsons afirmă:

Rata homosexualităţii la fraţii biologici era de numai 9,2 – în mod semnificativ mai scăzută decât ceea ce pretinde o simplă ipoteză genetică care ar trebui să arate aceleaşi rate, atât pentru gemenii DZ (dizigotici), cât şi pentru fraţii biologici.”

O altă observaţie ar fi aceea că un studiu recent asupra gemenilor nu a ajuns la rezultate similare. King şi MacDonald au studiat 46 bărbaţi şi femei de orientare homosexuală. Evaluările similitudinilor raportate de aceştia erau de 10% sau de 25% la gemenii monozigotici. De asemenea, aceste concluzii depind şi de faptul dacă au fost sau nu luaţi în considerare şi bisexualii. Evaluările pentru gemenii dizigotici erau de 8% sau 12%, din nou depinzând de evaluarea sau neevaluarea bisexualilor (King şi MacDonald, 1992).

Byne şi Parsons au afirmat:

Ratele obţinute sunt în mod semnificativ mai scăzute decât cele ale lui Bailey şi Pillard ” (p. 230). „Dacă rata concordanţei este aceeaşi pentru gemenii MZ şi DZ, importanţa factorilor genetici va fi în mod considerabil mai scăzută decât au sugerat Bailey şi Pillard” (p. 230).

Un alt factor care merită să fie luat în considerare este acela că Bailey şi Pillard nu au studiat la întâmplare grupuri de homosexuali. Cei care au participat au fost recrutaţi prin reclame plasate în publicaţiile de orientare homosexuală. Această metodă este destul de îndoielnică, deoarece depinde într-o măsură foarte mare de cititorii acestor publicaţii şi de motivele pe baza cărora  aceştia răspund. Aşadar, rezultatele ar putea fi părtinitoare – de exemplu, ratele umflate de concordanţă între gemenii identici se pot datora participării preferenţiale (Baron, 1993).

Hubbard şi Wald afirmă:

faptul că gemenii fraternali ai bărbaţilor homosexuali erau la fel de predispuşi către această orientare arată că influenţele exterioare au o mare importanţă” (1997, p. 97).

Oamenii de ştiinţă Byne şi Parsons afirmă:

studiile ulterioare arată că această teorie biologică a homosexualităţii nu este susţinută” (50:228).

Comentând asupra raportului Bailey/Pillard, cercetătorii Billings şi Beckwith au scris:

Deşi autorii au interpretat descoperirile lor ca fiind o dovadă pentru baza genetică a homosexualităţii, noi considerăm că datele de fapt reprezintă o mărturie serioasă a influenţei exterioare” (1993, p. 60). Deşi Bailey şi Pilard au recunoscut unele dintre lipsurile cercetărilor lor, ei au fost totuşi citaţi în Science News: „cercetările noastre arată că orientarea sexuală masculină are o  substanţială bază genetică” (Bower, 1992, 141:6).

Studiul Dean Hamer

La doi ani după Simon LeVay, un grup de cercetători, condus de omul de ştiinţă Dean Hamer, a presupus că există o legătură între homosexualitatea masculină şi o genă a cromozomului X. Echipa lui a investigat 114 familii a bărbaţilor gay. S-au adunat informaţii de la 76 de bărbaţi cu orientare homosexuală şi 40 de perechi de fraţi homosexuali. S-a cercetat suma de incidente homosexuale printre rudele celor care au această orientare. În multe familii, bărbaţii homosexuali aveau pe linie maternă rude care manifestau această orientare sexuală. Concluzia cercetătorilor a fost că acest cromozom X ar putea adăposti o genă homosexuală care se transmite numai pe linie maternă.

Apoi, Dean Hamer şi echipa sa a folosit conexiunile pe care la face ADN-ul pentru a face o corelaţie între moştenirea genetică şi orientarea homosexuală. Din cele 40 de perechi de fraţi homosexuali, Hamer a descoperit că 33 aveau o aceeaşi regiune a ADN-ului, numită q28 – o genă localizată la vârful braţului lung al cromozomului X. În acest sens, Hamer şi colegii săi au notat:

experimentele noastre sugerează existenţa unei regiuni care are legătură cu determinarea orientării sexuale la aproximativ 4 milioane de perechi de ADN de bază, pe vârful braţului lung al cromozomului X” (1993, 261:326).

Hamer şi colegii săi au speculat:

Conexiunea cu segmente de pe Xq28, care este regiunea subtelomerică a braţului lung al cromozomului ce determină sexualitatea, avea un scor de 4,0. Aceasta indică un nivel de certitudine statistică de mai mult de 99% asupra faptului că cel puţin un subtip al orientării sexuale masculine este influenţat genetic” (261:321, ed. Îmb.).

Probleme ale studiului lui Hamer

Una dintre cele mai semnificative probleme ale studiului lui Hamer este aceea că nici el şi nici colegii săi nu au considerat necesar să verifice dacă vreunul dintre bărbaţii homosexuali din familiile studiate purtau, la rândul lor, această genă! De asemenea, Hamer nu a explicat niciodată de ce anume celelalte şapte perechi de gemeni nu aveau acelaşi model genetic. Dacă aceasta este „gena homosexuală” atunci ar fi normal ca absolut toţi homosexualii studiaţi să o fi avut, însă nu a fost aşa.

Într-o scrisoare către revista Science, Anne Fausto Sterling şi Evan Balaban au evidenţiat şi alte probleme ale studiului Hamer:

În ciuda admiraţiei pe care o avem faţă de munca lui Hamer, noi simţim că este totuşi important să îi recunoaştem şi punctele slabe. Cel mai elocvent aspect este lipsa unui grup de control adecvat. Studiul demonstrează moştenirea (cosegregarea) unei trăsături – pe care Hamer a etichetat-o ca fiind  „homosexualitatea”  – datorită modelelor cromozomului X şi, de asemenea, concordanţa acestei trăsături la fraţii homosexuali. Această cosegregare are importanţă dacă mama este heterozigotă. În acest caz, separarea cromozomilor fără model ar trebui să apară la fraţii care nu sunt homosexuali. Dar Hamer şi cu grupul său nu au mers niciodată în această direcţie”(1993, 261:1257, ed. Îmb.).

Fausto Sterling şi Balaban au continuat: „corelaţia nu indică în mod obligatoriu cauzalitatea” (261:1257). Cu alte cuvinte, metodologia lui Hamer lasă de dorit, iar rezultatele nu reflectă întreaga populaţie.

George Rice şi colegii săi din Canada au cercetat gena Xq28. Concluzia lor este:

Rezultatele noastre nu sprijină existenţa unei gene a cromozomului X care să determine homosexualitatea masculină” (1999, 284:665, ed. Îmb.). Rice şi colegii săi au inclus 182 de familii în studiul lor. „Nu este clar de ce rezultatele noastre sunt atât de diferite faţă de cele ale lui Hamer. Datorită faptului că studiul nostru a fost mai mare, cu siguranţă am avut potenţialul adecvat pentru a detecta un efect genetic la fel de mare cu cel raportat în acel studiu. Totuşi, datele noastre nu vin în sprijinul prezenţei unei gene importante care influenţează orientarea sexuală la Xq28” (284:667).

Comentând asupra studiului făcut de Rice şi colegii săi, Ingrid Wickelgren a afirmat:

„…grupul de cercetători din Ontario a descoperit că fraţii homosexuali nu erau mai înclinaţi să poarte Xq28 decât în mod normal…Ebers interpretează aceste rezultate ca şi când această conexiune a cromozomului X nu există cu adevărat” (1999, 284:571). Comentând asupra validităţii studiului Hamer, Wickelgren l-a citat pe George Rice: „Având în vedere rezultatele, acestea sugerează că, şi dacă ar exista vreo legătură Xq28, aceasta este atât de slabă încât nu contează deloc” (1999, ed. Îmb.).

În iunie 1998, psihiatrul Universităţii din Chicago, Alan Sanders a afirmat, la întâlnirea Asociaţiei Americane de Psihiatrie, că nici el nu a ajuns la rezultate care să le verifice pe cele obţinute de Hamer. Căutând o mărire a conexiunii Xq28, echipa lui Sanders a studiat un grup de 54 de perechi de fraţi homosexuali. Aşa cum a indicat Wickelgren, echipa lui Sanders a găsit

doar o slabă aluzie – care nu era semnificativă din punct de vedere statistic – a unei legături Xq28, printre cele 54 perechi de fraţi homosexuali ”(284:571).

Deci două laboratoare independente nu au putut reproduce vreun rezultat măcar asemănător cu al lui Hamer.

Recuperarea homosexualilor – dovadă împotriva teoriei genetice

O persoană născută cu diabet sau cu sindromul Down nu are nicio speranţă să se vindece vreodată. Va purta întreaga viaţă această anomalie cromozomială moştenită de la părinţi. Homosexualitatea apare a fi cu mult diferită de aceste situaţii. Multe persoane au reuşit cu succes să îşi schimbe orientarea sexuală. Totuşi, în mod ironic, din cauza faptului că homosexualitatea nu mai figurează în Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, aceasta i-a împiedicat pe mulţi doctori să aplice o terapie de recuperare a persoanelor homosexuale. Academia Americană de Pediatrie şi toate marile asociaţii pentru sănătatea minţii au transmis semnale de alarmă, avertizând asupra unor posibile daune pe care le pot aduce homosexualilor astfel de terapii de recuperare.

În 1998, Asociaţia Americană de Psihiatrie a oferit o declaraţie asupra poziţiei sale privind tratamentul psihiatric în cazul orientării sexuale:

nu există nicio dovadă ştiinţifică publicată care să vină în sprijinul eficacităţii terapiei de recuperare în vederea schimbării orientării sexuale… Riscurile potenţiale pe care le prezintă terapia de recuperare sunt majore, incluzând depresia, anxietatea, şi comportamentul autodistructiv” (Asociaţia Americană de Psihiatrie, 1999, pag. 1131).

Robert Spitzer

Cercetătorul a efectuat un studiu pe 200 de voluntari (143 bărbaţi şi 57 femei) într-un efort de a vedea dacă participanţii îşi pot modifica orientarea sexuală de la homosexuali la heterosexuali (2003, 32:403-417). Spitzer a descoperit anumite schimbări în trecerea de la homosexualitate la heterosexualitate. Acestea au durat cel puţin cinci ani.

În anul care a trecut, majoritatea participanţilor au trecut de la o orientare predominant sau exclusiv homosexuală la o orientare predominant sau exclusiv heterosexuală” (pag. 403). Deci, afirmă Spitzer „există dovezi că se poate modifica orientarea sexuală a unor homosexuali sau lesbiene cu ajutorul terapiei” (pag. 415).

NARTH din SUA

Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Tratarea Homosexualităţii (NARTH) a făcut publice rezultatele unui studiu de doi ani:

Înainte de tratament, 68% dintre pacienţi se considerau exclusiv sau aproape exclusiv homosexuali. După tratament, doar 13% se considerau ca la început, în timp ce 33% se considerau, fie exclusiv, fie aproape complet heterosexuali” (Nicolosi, 2000, 86:1071).

Acelaşi studiu a arătat că 

„deşi 83% dintre pacienţi au mărturisit că urmau programul de terapie în primul rând pentru că erau homosexuali, 99% dintre cei care au participat au afirmat că acum consideră ca fiind adevărat faptul că tratamentul împotriva homosexualităţii este eficient şi valoros” (pag. 1071).

Rob Goetze

Aceste date merg mână în mână cu proiectul de cercetare în continuă desfăşurare al lui Rob Goetze, care a descoperit până acum 48 de articole sau cărţi conţinând informaţii relevante asupra posibilităţii schimbării orientării sexuale (2004). Dintre studiile descoperite, 31 din 84 au arătat un număr destul de mare de indivizi care şi-au schimbat orientarea homosexuală. Acestea nu sunt studii care doar speculează asupra posibilităţii de recuperare; ele prezintă şi datele care să le susţină. Shasha Zhang, Yan Liu, and Yi Rao de la Universitatea Peking din China au publicat în 2013 un studiu în revista de știință Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS) cu privire la experimentele desfășurate asupra unor femele de cobai cărora li s-a inhibat secreția unui neurotransmițător denumit serotonină(5hn) și care au manifestat atracție față de alte femele chiar dacă simțurile olfactive le-au fost stimulate cu mirosuri specifice masculilor. În același studiu s-a constat că masculii lipsiți de neuronii generatori de serotonină nu mai  manifestau atracție sexuală specifică față de femele.

Concluzua studiului a fost că semnalele serotoninergice sunt implicate în controlul preferințelor sexuale la femele cobai adulte.

Concluziile acestui  studiu au fost întrucâtva anticipate de Simon Le Vay de la Universitatea Stanford care declarase anterior:

Cu toate acestea, este de asemenea posibil ca mecanismul precoce al hormonilor sexuali să  actioneze printr-un efect asupra sistemului serotoninergic. Cu alte cuvinte, sistemele  de serotonina pot face parte din cascada de semnale care traduc în nivelurile de hormon sexual din  timpul dezvoltării, preferințele față de partenerul sexual la varsta adulta.”

Comunitatea homosexuală continuă să afirme cu tărie că homosexualitatea este atât de mult o parte a identităţii lor, încât este dincolo de capacitatea oricui să o schimbe. Deci, cu cât această comunitate poate convinge publicul că orientarea lor homosexuală este dincolo de puterea lor de a o controla, cu atât mai multă toleranţă sau chiar tratamente preferenţiale vor putea câştiga din partea lui.

Recomandăm cărțile editurii „Anacronic”

2 comentarii

  1. Articolul este foarte subiectiv, foloseste informatii vechi sau irelevante. Nici un studiu facut de universitati de marca (luati top 50 la universitati) daca vreti sa argumentati! Asta este presa in Romania, manipulare fara nici o jena.

  2. Lidia, mediul universitar occidental este puternic neomarxist, aliniat la ideologiile leftiste care sustin toate noile tendinte progresiste, inclusiv teoria gender fluid nonbinara, transgenderismul etc. Asa ca acele studii ”marcante” sunt de fapt incarcate de manipulari pseudostiintifice, care sa se potriveasca cu elementele ideologice ale activismului lgbt.

LASĂ UN RĂSPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here