Acest „drept” al homosexualilor este o ne-dreptate făcută copiilor (de Roger Scruton)

Acest text a fost scris în anul 2007 de Sir Roger Scruton (foto), a cărui trecere la cele Veșnice am consemnat-o pe 12 ianuarie 2020. Roger Vernon Scruton a fost unul dintre cei mai importanți gânditori ai epocii noastre și considerat cel mai marcant filosof conservator de la Edmund Burke încoace. Specializat în filosofia esteticii și în filosofie politică, a scris peste 50 de cărți, tratate și piese de teatru.

Societățile occidentale au suferit, în ultimele decenii, o schimbare radicală a atitudinilor lor în ce privește homosexualitatea. Ceea ce a fost privit cândva ca un viciu intolerabil este acum privit ca o „orientare”, cu o natură deloc diferită – deși diferită ca direcție – față de înclinațiile care îi determină pe bărbați să se unească cu femeile, dând naștere la copii. Această schimbare radicală a început odată cu dezincriminarea conduitei homosexuale și cu o dispoziție tot mai mare nu numai pentru a tolera homosexualitatea în privat, ci pentru a vorbi despre ea în public. Am asistat la apariția „homosexualului public”, propagandistul flamboiant al acelui „alt” stil de viață care, precum Quentin Crisp [1], a încercat să ne convingă că „gay” [2] este, până la urmă, descrierea corectă. A urmat apoi mișcarea pentru „mândria homosexuală” și „ieșirea” [3] unor persoane publice – până în punctul în care nu prea mai este interesant să știi dacă cineva este sau nu de „cealaltă convingere”.

În cea mai mare parte, britanicii au trecut peste aceste schimbări. Este posibil să nu fie confortabili cu exprimările mai „demonstrative”, dar sunt pregătiți să tolereze modul de viață homosexual, cu condiția să se mențină în limitele decenței și să nu violeze normele fundamentale. Totuși, această atitudine nu îi satisface pe activiști. Căci a tolera înseamnă a dezaproba. Doar atunci când o anume conduită jignește trebuie să îți exerciti toleranța, iar activiștii doresc ca oamenii să trateze homosexualitatea ca normalitate. Prin alunecoasele noțiuni de discriminare și drepturile omului, ei s-au folosit de lege pentru avansul agendei proprii. În prezent, homosexualitatea este tratată de lege ca fiind o tendință comparabilă aproape în orice mod cu heterosexualitatea, astfel încât orice încercare de a face distincția între oameni pe motive de „orientare” – fie ca e vorba de solicitarea unui loc de muncă, fie de beneficiul unui privilegiu – este considerată „discriminare”, nedreaptă, o eroare morală comparabilă cu discriminarea pe criteriu de rasă sau sex.

În general, am acceptat că ar putea fi necesare legi împotriva discriminării, pentru a-i proteja pe cei care au suferit în trecut de pe urma unor prejudecăți ostile. Din când în când, însă, ne trezim că, deși homosexualitatea a fost normalizată, totuși nu este normală. Acceptarea de către noi a stilului de viață homosexual, a cuplurilor de același sex și a comunității gay nu a eliminat sentimentul că acestea sunt alternative la ceva și că acel ceva este, de fapt, normalul. Nu este vorba despre dorința heterosexuală, concepută ca o „orientare”, ci despre unirea heterosexuală: alăturarea bărbatului și femeii într-un act care conduce, prin cursul natural al lucrurilor, nu doar la un angajament reciproc, ci și la purtarea copiilor, la întemeierea unei familii și la obișnuitul sacrificiu de sine de care, mai presus de orice, depinde viitorul societății. Propaganda care a încercat să rescrie heterosexualitatea ca „orientare” este doar o încercare de a ne convinge să trecem cu vederea adevărul despre uniunea sexuală: că, în forma sa normală, acesta este modul în care o generație succede celei anterioare.

Acest adevăr este recunoscut de toate marile religii și este susținut prin viziunea creștină a căsătoriei ca uniune creată de Dumnezeu. Acest lucru explică, într-o mare măsură, reticența oamenilor religioși de a susține căsătoria homosexuală, pe care ei o văd ca pe o încercare de a rescrie în termeni exclusiv omenești contractul etern al societății. Pentru a o spune într-un alt mod, ei văd căsătoria homosexuală ca pe profanarea unei taine. De aici, conflictul crescând între agenda homosexuală și religia tradițională, conflict în care actuala dispută privind „dreptul la adopție” este cel mai recent capitol. În conformitate cu perspectiva creștină – una împărtășită, cred eu, și de musulmani și evrei – adopția înseamnă a primi un copil ca membru al familiei, unul pentru care te dedici la fel cum un tată și o mamă se dedică propriilor copii. Este un act de sacrificiu, realizat în beneficiul copilului și în scopul de a oferi confortul normal al unui cămin. Scopul său nu este de a-i mulțumi pe părinți, ci de a îngriji copilul, făcându-l parte dintr-o familie. Pentru oamenii religioși, înseamnă a-i oferi copilului un tată și o mamă. Orice altceva ar fi o nedreptate făcută copilului și un abuz asupra inocenței sale. Prin urmare, nu există „dreptul la adopție”. Adopția înseamnă asumarea unei datorii, iar singurele drepturi pe care aceasta le implică sunt drepturile copilului.

Împotriva acestui argument, apelul la legile „anti-discriminare” este irelevant. Scopul adopției nu este de a gratifica părinții adoptivi, ci de a ajuta copilul. Și având în vedere că, din punct de vedere religios, singurul ajutor care poate fi oferit este aducerea lui într-o familie reală, nu este în niciun fel mai multă discriminare în a exclude cuplurile de homosexuali de la adopție decât în a exclude legăturile incestuoase sau comunitățile de „swingeri” promiscui. Într-adevăr, implicația că adopția este în totalitate o problemă de „drepturi” ale potențialilor părinți arată inversiunea morală care infectează societatea modernă. În loc să considerăm familia ca modul prin care generația actuală se jertfește pentru cea următoare, ni se cere să creăm familii în care generația următoare să fie sacrificată pentru plăcerea celei actuale. Ni se cere să ignorăm tot ceea ce știm despre fragilitatea parteneriatelor homosexuale, despre nevoile psihologice ale copiilor și despre normele care încă mai predomină în școlile și comunitățile noastre, de dragul unei fantezii ideologice.

A te opune adopției de către homosexuali nu înseamnă că homosexualii nu ar trebui să aibă nicio relație cu copiii. De la Platon la Britten, homosexualii s-au distins ca profesori, adesea sublimându-și eros-ul, așa cum au făcut acești doi mari bărbați, prin hrănirea minții și sufletelor tinerilor. Dar Platon a fost cel care, în „Legile”, a subliniat că homosexualii, la fel ca heterosexualii, trebuie să învețe calea sacrificiului, că nu dorințele prezente sunt cele care trebuie să îi guverneze, ci interesele pe termen lung ale comunității. Și, cu siguranță, nu este implauzibil ca acele interese pe termen lung să fie sunt mai susceptibile de a fi protejate de religii, decât de ideologiile politice care guvernează Partidul Laburist [4].

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

NOTE

[1]. Quentin Crisp (Denis Charles Pratt; 25 dec 1908 – 21 noi 1999) a fost un scriitor și actor britanic homosexual.

[2]. Gay înseamnă, în limba engleză, vesel sau voios. Confiscarea cuvântului, la fel ca și a curcubeului (străvechi simbol creștin) face parte din arsenalul de PR al mișcării politice de promovare și normalizare a homosexualității.

[3]. To come out of the closet (a ieși din dulap) înseamnă „a-ți face publică orientarea homosexuală”. Semnificativă atunci când este vorba despre persoane publice, sportivi, artiști etc, „ieșirea” face parte din același arsenal propagandistic.

[4]. Partidul Laburist, de Stânga, este în mod tradițional susținător al drepturilor minorităților și al politicilor identitare. Din păcate, 6 ani după acest articol, tocmai adversarul politic al Laburiștilor, Partidul Conservator, a fost cel care a inițiat legea privind „căsătoria” între persoane de același sex în Marea Britanie. Ulterior a fost legiferată și adopția pentru aceste „familii”.


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here