Temelia societății omenești: o pledoarie creștină pentru autoritatea parentală (de Colin J. Smothers)

Autoritatea parentală este un concept biblic și natural care ar trebui respectat de Biserică și Stat deopotrivă. Orice tentativă de a încălca autoritatea parentală – altfel decât în circumstanțe extreme care necesită intervenția justiției – ar trebui să fie întâmpinată de o opoziție vehementă, în numele Scripturii și al ordinii naturale.

Majoritatea oamenilor sunt de acord că separarea copilului de părinți încalcă o legătură umană inviolabilă și golește de conținut o lege naturală care precede orice lege creată de om. Cu toate că după război consensul general consacrat în Declarația Universală a Drepturilor Omului concepută de Națiunile Unite spunea că părinții au „dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori”, în realitate nu toate statele membre respectă acest lucru. În Germania, de pildă, interzicerea la nivel național a homeschooling­-ului, a învățământului de acasă, a fost susținută de supranaționala Curte Europeană a Drepturilor Omului în speța „Konrad contra Germania”. Dar când o familie germană a fugit în Statele Unite ca să scape de o astfel de manifestare a tiraniei, Statele Unite – pe atunci sub administrația Obama – s-a opus cererii lor de azil.

De curând, spre impacientarea și consternarea multora, Harvard Magazine a publicat un articol prezentând-o pe Elizabeth Bartholet, profesor de Drept la Harvard care promova „o interdicție prezumptivă” a învățământului de acasă în Statele Unite. Articolul a fost publicat chiar înainte de un summit împotriva învățământului de acasă, summit sponsorizat de școală și care ar fi trebuit să se desfășoare la universitate, dar a fost ulterior anulat. Într-un articol pentru Arizona Law Review, Bartholet enumeră mai multe motive pentru care se opune învățământului de acasă, inclusiv interesul statului de a preveni abuzurile la adresa copiilor și de a le proteja dreptul la o educație consistentă. Însă Bartholet își dă arama pe față când în lista motivelor care o nemulțumesc enumeră și faptul că până la 90% dintre susținătorii învățământului de acasă sunt persoane conduse de convingeri creștine. De ce ar fi asta o problemă? Bartholet spune foarte clar: acești creștini vor ca odraslele lor să preia de la ei perspectivele religioase și sociale, fapt care în aparență e inacceptabil.

 

„Rădăcina umanității” 

De ce e greșit ca un stat secular să oblige o familie creștină să urmeze o educație seculară? În esență e vorba despre natura familiei și a autorității parentale. Persoanele umane există grație a două forțe esențiale, dar inegale. Toma din Aquino scrie în comentariul la „Efeseni” că „Dumnezeu trebuie cinstit ca sursă a existenței noastre, iar părinții noștri trebuie și ei cinstiți ca sursă a existenței noastre” [trad. redacției]. Dumnezeu e sursa supremă a vieții omenești și autorul ei. În iconomia Sa divină, Dumnezeu este autor și al unei surse secundare, proxime. Toma din Aquino afirmă că Scriptura și natura ne învață amândouă că un copil vine pe lume mulțumită a doi autori, sau surse: Dumnezeu, și un tată și o mamă.

Deși relația conceptuală dintre autor și autoritate e evidentă, reflectăm rareori asupra ei. Ambele cuvinte provin din latinescul auctor, care în traducere literală înseamnă „originator”, „tată”, „producător”. În latină, legătura dintre autor, sau sursă, și autoritate e similară grecescului kephale, care în traducere literală înseamnă „cap”. Filologii nu au căzut încă de acord dacă kephale implică mereu și ideea de „autoritate asupra cuiva sau ceva”, însă la fundamentul dezbaterii se află legătura conceptuală dintre „sursă” și „autoritate”. Un autor sau o sursă există într-o relație de autoritate față de lucrul al cărui autor este. Păstrăm încă această legătură conceptuală în expresii precum „capul gospodăriei”. Ca auctori umani, părinții au autoritate fundamentală și naturală asupra copiilor.

Autoritatea parentală e consacrată în Scriptura Creștină într-o postură importantă, fiind prima poruncă din a doua Tablă a Legilor: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ieșirea 20:12). Ordinea poruncilor din Decalog e importantă: fundamentală e datoria omului față de autoritatea lui Dumnezeu, care e autorul vieții și al lumii și a tot ce este în ea. Datoria față de Dumnezeu e urmată imediat de datoria omului față de autoritatea parentală. Filosoful și teologul evreu Philon din Alexandria a fost atât de impresionat de legătura dintre autoritatea divină și cea parentală încât a considerat că a cincea poruncă se află pe prima tablă, ca parte a datoriei omului față de Dumnezeu.

Când Apostolul Pavel laudă a cincea poruncă bisericii timpurii din Efes, el spune că „este porunca cea dintâi cu făgăduință” (Efeseni, 6:2). Respectarea și cinstirea părinților sunt strâns legate de o viață plină, trăită cu sens (Efeseni 6:3; cf. Ieșirea 20:12). Adunarea de la Westminster a observat corect în a cincea poruncă nu doar o datorie față de autoritatea parentală, ci și o datorie față de orice fel de autoritate omenească stabilită legitim.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Catehismul Mare de la Westminster ne învață că prin „tată” și „mamă” se înțeleg „nu numai părinții naturali, ci și toți cei mai înaintați în vârstă și mai bogați în aptitudini; și cu precădere aceia care, conform rânduielii lui Dumnezeu, se află deasupra noastră în poziții de autoritate, indiferent dacă în familie, biserică sau comunitate”.

Printre multiplele beneficii ale instituției divine care este familia se numără binele social: familia este o școală a iubirii cumsecade și a respectului față de autoritate. Copilul care simte că tatăl și mama lui îl iubesc și îngrijesc va fi în mod natural predispus să li se supună când e foarte mic. Când această predispoziție se atenuează odată cu vârsta, ea e consolidată prin porunci. Când poruncile nu sunt eficiente și trebuie aplicată o formă de pedeapsă, neascultarea este descurajată. Un adolescent învață repede că a ieși din cuvântul tatălui și al mamei care îi oferă hrană, haine și adăpost înseamnă, practic, să muște mâna care-l hrănește. În acest fel, legătura dintre viață, belșug și respectul corespunzător acordat autorității e consolidată în mod natural în căminul familial.

În cartea sa, Body of Practical Divinity, Thomas Watson identifică cinci sfere ale autorității de tip patern cărora le datorăm respectul cuvenit: politică, străbună, spirituală, economică și naturală. Fiica și fiul care învață supunerea în familie sunt pregătiți să relaționeze bine cu autoritățile omenești convenționale, ca de pildă magistrații, bătrânii, pastorii sau angajatorii. Legătura dintre autoritățile naturale și convenționale ne ajută să explicăm de ce limbajul familial se strecoară în limbajul pe care-l folosim când ne adresăm diverselor autorități. Creștinii îl cheamă pe Tatăl Ceresc, cum ne-a arătat Domnul nostru Iisus când ne-a învățat să ne rugăm. Pavel a putut să vorbească bisericii din Corint ca „părinte în credință” (1 Cor. 4:16), o tradiție păstrată de mulți creștini care li se adresează preoților și pastorilor cu apelativul „părinte”.

Folosirea limbajului familial nu se limitează la tradiția creștină. În Antichitate, supușii vorbeau despre rege și regină ca despre tatăl și mama regatului, iar astăzi încă spunem că țara din care provenim este „patria mamă”. În minunata lui carte Little History of the World, E.H. Gombrich explică felul în care vedea filosoful chinez Confucius relația dintre autoritatea familială și societatea umană:

Cineva care se poartă mereu frumos cu părinții, care îi ascultă și are grijă de ei – toate fiind impulsuri naturale – se va purta și cu ceilalți la fel și se va supune legilor statului la fel cum se supune tatălui. Astfel, pentru Confucius, familia, cu iubirea ei de frate, de soră și respectul pentru părinți, era cel mai important lucru. El a numit-o „rădăcina umanității”.

Cu alte cuvinte, structura naturală a familiei umane susține societatea omenească și reprezintă un principiu formator pentru ea. Ce înseamnă, atunci, să subminăm această structură? Nu ar însemna că atacăm „rădăcina umanității”, că dezechilibrăm tocmai temelia oricărei autorități umane? Copilul căruia Biserica sau Statul îi dau voie să ignore autoritatea sursei sale – să-și ignore autorul, raison d’être al existenței sale – e un copil care nu va respecta nicio autoritate omenească.

În cartea The Christian Family, Herman Bavinck remarcă faptul că autoritatea familială sau naturală e „autorizată” în mod divin în Grădina Edenului înainte de căderea omului în păcat (Facerea 1-2). Autoritatea ecleziastică nu e autorizată decât după căderea în păcat, când Dumnezeu promite în blestemul împotriva șarpelui dușmănie și mântuire prin sămânța femeii (Facerea 3-15). Și autoritatea guvernamentală e autorizată abia după Căderea din Facerea 9, odată ce Dumnezeu creează din nou lumea după potop și arogă omenirii sabia prin care ea să răzbune vărsarea sângelui omenesc. Trei sfere, trei pretenții îndreptățite la autoritate, toate derivate din delegarea auctorială directă a lui Dumnezeu. Însă, așa cum remarcă Bavinck, importante sunt ordinea și constituirea fiecărei autorități:

„Familia, Statul și Biserica au în comun faptul că fiecare e independentă de cealaltă, fiecare are propria origine și propriul scop și niciuna dintre ele nu provine din vreo alta. Sunt diferite, însă, prin faptul că Familia e cea mai veche instituție care a apărut, odată cu facerea primului cuplu omenesc; Statul și Biserica, însă, au fost instituite după Cădere, astfel încât Biserica își datorează existența harului deosebit, în timp ce Statul își datorează existența harului obișnuit.”

Din această relatare biblică ne dăm seama că Familia, la fel ca Biserica, e o instituție pre-politică. Ca atare, autoritatea familială e anterioară oricărei autorități politice și ar trebui respectată ca atare – chiar dacă uneori Statul poate interveni în familie pentru a obține dreptate și pace. Iisus a făcut aluzie la faptul că autoritatea ecleziastică poate depăși autoritatea familială, atât în viața aceasta cât și în cea viitoare, când a spus că aduce sabie între tată și fiu, între fiică și mamă (Matei, 10:34-39). Dar, așa cum afirmă Toma din Aquino în Summa Theologiae, „ar fi împotriva dreptății naturale ca, înainte să-și poată folosi rațiunea, un copil să fie luat din custodia părinților săi sau să i se facă vreun lucru împotriva dorinței părinților săi” [trad. redacției].

Categoriile logice ne ajută să înțelegem de ce e așa. Tatăl și mama sunt esențiali pentru existența omului într-un mod în care Statul sau Biserica nu sunt, ele fiind mai mult accidentale esenței lui. Dacă părinții voștri n-ar fi existat, n-ați fi existat nici voi. Dacă țara în care trăiți sau în care v-ați născut n-ar fi existat niciodată sau ar înceta să existe, ați deveni cetățenii unei alteia; același lucru e valabil și în cazul parohiei de care aparțineți. Faptul excepțional și unic că aveți un singur tată natural și o singură mamă naturală adăpostește în el o datorie sfântă, iar Scriptura recunoaște în mod universal această datorie față de autoritatea parentală.

 

Dreptul parental

Cealaltă parte a autorității parentale este obligația părinților de a hrăni, îngriji, proteja și forma copilul. Scriptura ne confirmă ceea ce natura proclamă: cel care nu se îngrijește de rudele lui se leapădă de credință și e mai rău decât păgânii (1 Timotei 5:8). Iar tații au sarcina de a-și disciplina copiii și a-i învăța despre Dumnezeu într-un fel care să nu le stârnească mânia (Efeseni 6:4; cf. Deuteronomul 11:19). Grija evidentă a Bibliei față de orfani dovedește prin negare același principiu: un orfan nu are nici tată, nici mamă care să-l ocrotească și îngrijească, iar comunitatea e chemată să suplinească rolul părinților. Dar rolul nu e lipsit de formă: comunitatea e chemată să fie asemenea lui Dumnezeu, care e tată pentru cei fără de tată (Psalmi 68:5).

Când vorbim despre drepturi nu trebuie să pierdem din vedere ce e drept conform voinței lui Dumnezeu, direcții în care ne aduc dovezi natura și bunul-simț. Autoritatea parentală – cuprinzând și ceea ce unii numesc drepturi parentale – e un concept biblic și natural care trebuie respectat de Biserică și Stat deopotrivă. Orice tentativă de a încălca autoritatea parentală – altfel decât în circumstanțe extreme care necesită intervenția justiției – ar trebui să fie întâmpinată de o opoziție vehementă, în numele Scripturii și al ordinii naturale.

Ca sursă omenească și „autori” ai copiilor lor, părinții sunt hărăziți de Creator cu autoritate sacrosanctă asupra copiilor, autoritate care presupune și dreptul, și datoria de a-i educa în conformitate cu poruncile lui Dumnezeu. Toți oamenii de bună-credință ar trebui să fie împotriva unei educații impuse de stat împotriva voinței părinților, creștini sau nu. Pentru că același Dumnezeu atotputernic care „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor” (Fapte 17:26) a dat fiecărui fiu și fiice o mamă și un tată. Așadar, ceea ce a unit Dumnezeu fie ca niciun om să nu dezbine – nici chiar și cu atât mai puțin în numele educației impuse de stat.

 

Despre autor
Colin J. Smothers este pastor la Biserica Baptistă Kenwood, din Louisville, Kentucky, SUA. A fost cadru didactic la Southern Baptist Theological Seminary. Traducere și adaptare după The Public Discourse.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here