back to top

„Mommy” și sindromul ADHD: adevăr sau iluzie?

mommy xavier dolanDe curând a putut fi văzut la noi filmul Mommy de Xavier Dolan, laureat cu Premiul juriului la Cannes în 2014 și propunerea Canadei la Oscar.

Sinopsisul – relația tensionată dintre un adolescent cu sindrom ADHD și mama sa, readus acasă de mamă dintr-un internat unde aceasta îl dusese după crizele puștiului declanșate de moartea tatălui său – îl recomandă ca o emoționantă dramă psihologică despre educație, un film de familie ”sfâșietor” (”funny and heartbreaking”, cum titrează Variety, dacă cele două adjective ar putea fi compatibile).

Xavier Dolan, regizor, scenarist, actor și monteur, autor la numai 26 de ani a cinci lung-metraje, a atras atenția la Cannes încă din 1989 cu filmul său de debut, J’ai tué ma mère (Mi-am ucis mama), o dramă despre relația patologică dintre un adolescent cu înclinații deviante și mama sa singură, pe care acesta nu o mai suportă. Avându-l ca interpret principal chiar pe regizor, care oferă o partitură impresionantă și îngrijorător de sinceră, filmul a strâns numeroase premii și a fost văzut pe marile ecrane în peste 20 de țări.

Ulterior, filmografia lui Dolan s-a orientat spre investigarea relațiilor sentimentale blamate și sortite eșecului, amintind, prin cultul fragilității și partizanatul generației adolescentine, de perioada de tinerețe a lui Truffaut. Talentul și modul foarte actual de a pleda pentru chestiunile gender-ului l-au recompensat cu numeroase distincții, patru dintre filmele sale fiind văzute și premiate la Cannes.

Mommy reia pivotările din jurul complexului oedipian inversat din J’ai tué ma mère și exaltă aceeași perspectivă egocentrică a ”copilului” (de fapt, un zdrahon de 16 ani, dar narcisist și labil ca un bebeluș – foarte convingător în interpretarea lui Antoine Olivier Pilon) care refuză maturizarea, accentuând situația psihopatologică a acestuia și disculpabilizând-o oarecum pe mamă (Anne Dorval într-un rol de compoziție ce îmbrățișează, prin rigoare, desfășurările nărăvașe ale fiului), care nu mai e divorțată (ca în J’ai tué ma mère), ci văduvă, dar văzută în aceeași postură de servitoare umilă a fiului imatur, admonestată ori de câte ori nu-și împlinește corespunzător rolul de bonă.

Dacă în 400 de lovituri al lui Truffaut revolta puberului era justificată, fiind o reacție la trădarea afectivă a părinților și a școlii, în filmele lui Dolan – excelente exemple de psihodramă – presupusele păcate ale părinților față de copii plutesc într-un trecut indefinit, care lasă loc desfășurării turbulențelor chinuitoare și fără răspuns ale prezentului, prezent dominat de copilul aproape adult, dar imatur și dominat, la rândul său, de sentimente ca ură, revoltă, dezorientare, dezinteres față de orice, sfâșierea părintelui și autosfâșiere (ceea ce mă duce cu gândul la recentul Poziția copilului, film cu o altă structură, dar cu premise similare). Dacă filmele clasice care analizează conflictul dintre generații (un reper îndepărtat fiind Fragii sălbatici, dar în special în curentul britanic al Tinerilor furioși), părinții își au tarele lor, specifice societății burgheze, prin care își victimizează odraslele (egoism, insensibilitate, tiranie), la Dolan părinții doar încasează pedepse, în încercarea lor disperată de a repara tardiv niște greșeli pe care nu le mai pot identifica nici ei, nici copiii. Relația de respingere a părintelui de sex opus (așa-zisul complex Oedip răsturnat) compromite în imaginarul protagoniștilor săi modelul viitorului partener de  sex opus, obstrucționându-le (potrivit unei teorii a lui C.G.Jung*) dezvoltarea afectivă și împingându-i spre opțiunea homosexuală. Fanatici în revolta lor, dar incapabili de a o verbaliza, adolescenții lui Dolan se află la câțiva pași de liceenii ucigași din Elephant al lui Gus Van Sant ori din We Need to Talk About Kevin; îi distanțează de aceștia dorința chinuită de comunicare și lupta de a câștiga afecțiunea piedută, adică umanitatea, pe care aceștia din urmă au abandonat-o.

Pe de altă parte, așa-zisul sindrom ADHD (tulburare hiperkinetică cu deficit de atenție) este, din punct de vedere medical, o poveste controversată, gurile rele (mai precis, angajații ieșiți din sistem) afirmând că este una din bolile inventate din interese străine de cele științifice, adică un sindrom psihologic inerent copilăriei și pubertății (pe care îl cunoaște orice profesor de școală de la o clasă cu elevi turbulenți), sindrom translatat, din ignoranța pacienților și cu concursul vinovat al medicilor, în zona psihopatologiei. Sunt convinsă că tânărul regizor (care se pare că nici nu și-a terminat studiile) este străin de subtextele psihiatriei juvenile, pe care o exploatează dramaturgic, împreună cu fragmente din experiența personală (după cum mărturisește în interviuri), cu libertățile și accentuările specifice artei. Ceea ce face ca filmul să fie, pentru părinți și psihologi, o mostră realistă despre fenomenologia ADHD.

Dacă pledoaria în favoarea ”copilului” este destul de subiectiv orchestrată, tabloul psihologic al acestuia merită urmărit. Se poate vedea cât de puțină patologie cronică există în el și cât de multă fenomenologie recuperabilă, specifică vârstei, mai ales băieților proveniți din familii dezorganizate, fenomenologie în care lipsa răbdării și concentrării, intoleranța la frustrare, exhibiționismul, hormonii necontrolați, agresivitatea și egoismul sunt dominante, fără a produce automat certificate medicale absolvitoare de obligații sociale și familiale. Dar dacă ar produce?…

_____________________________________________
* Vezi: cap. D. Complexul matern negativ / Aspectele psihologice ale arhetipului mamei / vol. Arhetipurile și inconștientul colectiv, pp. 107-108, Ed. Trei, 2003.

Elena Dulgheru
Elena Dulgheruhttp://elena-dulgheru.blogspot.ro/
Critic de film, jurnalist, poet, traducător. Doctor în cinematografie şi media cu calificativul „Magna cum laude” (2008). Autoare a volumelor: “Tarkovski. Filmul ca rugăciune”, Ed. Arca Învierii – Premiul Uniunii Cineaştilor, 2002; “De vorbă cu Marina Таrкоvskaia”, Ed. Arca Învierii, 2004; “Scara Raiului în cinema. Kusturica, Tarkovski, Paradjanov”, Ed. Arca Învierii, 2011. Membru al Uniunii Cineaştilor din România.

Cele mai recente articole