Originile tulburătoare ale ciberneticii și ale transumanismului. De la Russell și Hilbert, la Wiener și Harari (de Matthew Ehret)

165
Teza conform căreia „computerele trebuie să înlocuiască gândirea umană” devine cu atât mai posibilă pe măsură ce suntem încurajați, din ce în ce mai mult, să gândim precum niște computere neînsuflețite. Partea finală dintr-o serie de trei părți.

Partea întâiPartea a doua

După cum am menționat în articolul meu anterior cu privire la Ciocnirea dintre cele două sisteme, la sfârșitul secolului al XIX-lea s-a înregistrat o ciocnire de proporții între două paradigme antagonice de economie politică, iar această ciocnire a fost eliminată în mare parte din cărțile de istorie.

Exact ca în zilele noastre, cele două sisteme antagonice erau caracterizate, pe de o parte, de o dorință de control centralizat al lumii de către o elită unipolară care tânjea să se situeze deasupra influenței statelor naționale suverane, precum zeii moderni din Olimp, și, de cealaltă parte, de instituirea unei concepții „multipolare” a unei comunități de state naționale suverane care conlucrează în materie de proiecte de infrastructură la scară largă și de progres tehnologic.

Primul sistem era fondat pe standardele economice malthusiene de tip „sistem închis” care urmăreau adaptarea la scăderea câștigurilor, în timp ce celălalt sistem era fondat pe standardele progresului științific permanent în măsură să genereze salturi creative ca urmare a constrângerilor aferente coșurilor cu resurse.

Astăzi, aș dori să merg în continuare pe firul originilor acestor idei toxice care caracterizează paradigma unipolară a zilelor noastre și care este deghizată sub forma unei „Mari Resetări” a civilizației mondiale, pusă la cale de miliardari.

În cadrul acestei resetări ni se spune, de către cei ca Klaus Schwab, că o a „Patra revoluție industrială” va aduce după sine nu numai operațiuni vaste de automatizare și de inteligență artificială  la toate nivelurile societății, ci și o contopire între umanitate și mașini. Personalități precum Elon Musk și Ray Kurzweil de la Google afirmă că această contopire este necesară pentru a ne „păstra relevanța” în următoarea etapă a evoluției noastre.

Yuval Harari, omul de la Davos, a reiterat că pârghiile evoluției vor face acum trecerea de la caracterul aleatoriu al naturii, către noii zei care conduc Google, Facebook și Forumul Economic Mondial (WEF).

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Această credință deterministă de tip hibrid om-mașină (borg) în sinteza dintre umanitate și mașini, care se răspândește în gândirea tuturor transumaniștilor moderni, este nu numai o  caracteristică a sectelor, dar și înfricoșătoare și fundamental greșită. Cu toate acestea, în lipsa unei evaluări adecvate a originilor istorice ale acestor idei care amenință să deraieze civilizația globală  către un dezastru distopic, este imposibil să înțelegem ceva fundamental despre ultimii 120 de ani de experiență umană, cu atât mai puțin să vedem defectele mortale ale sistemul de operare al Marii Resetări/Transumanismului.

În prima parte a seriei noastre am explorat în oarecare detaliu originile eugenice ale transumanismului, cu accent pe înființarea UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură) de către Julian Huxley; în acest context, mandatul de a „transforma inimaginabilul în imaginabil” a condus la restaurarea unei noi eugenii în timpul Războiul Rece.

În partea a doua, am explorat apariția unor noi grupuri de reflecție britanice în secolul al XIX-lea, menite să perturbe evoluția naturală a unui nou sistem de cooperare reciproc avantajoasă la finalul secolului al XIX-lea.

Acest nou proiect măreț a fost inovat de Clubul „X” al lui Thomas Huxley cu scopul de a restabili Imperiul Britanic ca unică putere unipolară la nivel mondial. Proiectul lui Huxley a încercat nu numai să unifice toate ramurile științei sub umbrela unui model descriptiv lipsit de orice descoperire creativă efectivă, dar și să utilizeze acest nou control asupra definiției „legii naturale bazate pe știință” ca justificare pentru o nouă impunere agresivă a economiei politice imperiale la nivel mondial.

Dansul dintre matematică și fizică: cine conduce și cine urmează?

În primele luni ale noului secol a avut loc un eveniment major care a facilitat în mare măsură misiunea lui Huxley. Conferința „Viitorul matematicii”, organizată în august 1900, a reprezentat un eveniment mondial care a atras peste 160 dintre cei mai importanți matematicieni  care doreau să dezbată pe marginea problemelor de ultima oră din știință și a relației dintre fizică și matematică.

În mod evident, aceste două domenii participau la același „dans”, însă se punea întrebarea: care dintre acestea urma să conducă și care să urmeze pașii celei care conduce?

Având în vedere faptul că populația lumii număra în continuare cu mult sub două miliarde de locuitori la momentul respectiv, densitatea descoperirilor științifice din toate domeniile înregistra un ritm nemaiîntâlnit până atunci în istoria omenirii. Pe baza noilor descoperiri în domenii precum biologie, embriologie, fizică atomică, electromagnetism, aerodinamică și chimie, răspunsul la întrebarea „matematică sau fizică?” devenea din ce în ce mai clar. Și aceasta pentru că dezvoltarea cunoașterii umane devansa cu rapiditate limitele limbajului matematic utilizat de către oamenii de știință.

În timp, urmau să fie dezvoltate noi sisteme matematice prin care erau descrise noile descoperiri creative care se înregistrau, însă nimeni nu putea să nege că, în acest „dans”, gândirea creativă era cea care conducea. De asemenea, de netăgăduit era și beneficiul extraordinar generat de noile idei asupra îmbunătățirii condițiilor pentru nenumărate vieți, ca rezultat al salturilor în materie de progres științific și tehnologic.

Hilbert și Russell conturează o paradigmă nouă

Două personalități marcante care au jucat roluri-cheie în sabotarea științei în timpul Conferinței de la Paris din 1900 și ale căror idei sunt corelate în mod indisolubil cu evoluția ulterioară a eugeniei, a ciberneticii și a transumanismului, au fost Lordul Bertand Russell, „apostol” în societatea secretă de la Cambridge și David Hilbert, matematician la universitatea din Gottingen.

Scopul urmărit de cei doi nu viza nimic altceva decât să reducă întregul univers la o serie de propoziții și de axiome matematice finite și consecvente în mod intern.

În timpul conferinței din 1900, Hilbert și-a enunțat cele 23 de probleme matematice care ar trebui să fie rezolvate de matematicienii secolului al XX-lea. Deși multe dintre aceste probleme erau cu adevărat importante, problema cea mai dăunătoare în sensul prezentului articol se axa pe nevoia de „a demonstra că toate axiomele aritmeticii sunt consecvente” [problema 2] și de a “axiomatiza acele științe fizice în cadrul cărora matematica joacă un rol important” [problema 6].

A fost nevoie de 13 ani pentru ca Russell să-și atingă acest obiectiv, iar acest lucru s-a întâmplat sub forma lucrării sale „Principia Mathematica” (scrisă împreună cu fostul său îndrumător și coleg Alfred North Whitehead, „apostol” în societatea secretă de la Cambridge).

Denumirea „Principia Mathematica” a fost selectată în mod explicit ca omagiu adus lucrării „Principia Mathematica” scrisă de Newton și publicată în urmă cu 200 de ani. În 1900, la momentul lansării proiectului Russell-Hilbert, interpretările insipide ale lui Euclid și  Newton cu privire la spațiul și timpul fizic se prăbușeau cu rapiditate pe măsura apariției noilor descoperiri ale lui Riemann, Curie, Weber, Planck și Einstein, care demonstrau, cu toții, că forma spațiului și timpului fizic era caracterizată de vitalitate și de creativitate.

Cu fiecare descoperire creativă se demonstra mai ferm ca oricând existența unei conectivități reciproce între spațiul interior „subiectiv” al percepției umane și spațiul extern „obiectiv” al universului ce avea să fie descoperit.

Pentru a exemplifica această minunată analiză și pasiune de căutare a necunoscutului, care era comună în rândul marilor oameni de știință în decursul acestei perioade revoluționare fertile, Einstein declara:

„Vreau să știu cum a creat Dumnezeu această lume. Nu mă interesează un anume fenomen din spectrul unui anume element. Vreau să cunosc gândurile Lui; restul sunt detalii.”

Reflectând în modul său asupra aceleiași viziuni, Max Planck declara:

„Sțiința îmbogățește valoarea morală a vieții, întrucât promovează dragostea pentru adevăr și reverență — dragostea pentru adevăr manifestându-se prin străduința continuă de a dobândi o cunoaștere mai precisă a lumii constituite din mintea și materia care ne înconjoară, iar dragostea pentru reverență manifestându-se prin aceea că orice progres în materie de cunoaștere ne aduce față în față cu misterul propriei noastre existențe.”

Universul trebuie să fie definit prin entropia de tip sistem închis!

Matematica lui Russell, bazată pe o entropie de tip sistem închis, reprezenta o oglindire directă a viziunii sale mizantrope asupra umanității sortite entropiei; această viziune reiese în mod explicit din declarația sa din anul 1903:

„Faptul că omul este produsul unor cauze cu privire la care nu există nicio previziune despre scopul pe care îl servesc; faptul că originea, dezvoltarea, speranțele și temerile, iubirile și credințele omului nu reprezintă nimic altceva decât rezultatul unor îmbinări accidentale de atomi; faptul că nici focul, nici eroismul, nici intensitatea gândurilor și a sentimentelor, nu pot face ca viața omului să continue dincolo de mormânt; faptul că toată munca de secole, tot devotamentul, toată inspirația, toata strălucirea geniului uman, sunt menite să dispară în neantul vast al sistemului solar și faptul că întregul templu al realizărilor Omului trebuie, în mod inevitabil, să fie îngropat dedesubtul resturilor unui univers, în ruine –  toate aceste lucruri, chiar dacă nu sunt în întregime fără de tăgadă, ne arata totuși, aproape cu certitudine, că nicio filozofie care le dezminte nu are șanse de reușită…De acum încolo, locuința sufletului poate fi construită în condiții de siguranță numai în cadrul structurii formate din aceste adevăruri și numai pe fundația fermă a disperării neînduplecate.”

Atunci când reflectăm asupra setului de viziuni metafizice care este cel mai îndreptățit să susțină adevărul prezentat mai sus, merită să ne întrebăm: Cine a făcut cu adevărat descoperiri care pot fi demonstrate cu privire la Creație și cine nu a făcut decât să formuleze modele de tip „turn de fildeș”, lipsite de orice element de descoperire efectivă?

În opinia lui Russel, o parte a formulei succesului depindea de obsesia sa privind existența unui echilibru matematic cu privire la orice lucru. Însă, atunci când vorbim de aplicarea la nivel de societate, nu este deloc surprinzător că Russell era un adept devotat al malthusianismului și că a promovat o viață întreagă eugenia și controlul populației. Una dintre manifestările acestei viziuni dezgustătoare se regăsește în lucrarea sa cu titlul „Prospects of Industrial Civilization” (Perspectivele civilizației industriale) din 1923, în care inginerul social declara:

„Socialismul și în special socialismul internațional poate fi realizat ca sistem stabil numai în cazul în care populația este staționară sau aproape staționară. Am putea face față unei mici creșteri prin îmbunătățirea practicilor agricole, însă o creștere rapidă trebuie, în cele din urmă, să ducă întreaga populație la sărăcie extremă… populația albă a lumii va înceta în curând să crească. Rasele asiatice vor dăinui mai mult timp, iar negrii și mai mult, înainte ca rata natalității lor să scadă suficient de mult pentru ca numărul populației să se stabilizeze fără ajutorul războiului sau al molimelor… Până când se va întâmpla acest lucru, beneficiile urmărite de socialism nu pot fi realizate decât parțial, iar rasele mai puțin prolifice vor trebui să se apere împotriva celor mai prolifice prin metode care sunt dezgustătoare, chiar dacă sunt necesare.”

Scrierile ulterioare ale lui Russell din lucrarea „The Scientific Outlook” (Perspectiva științifică) din 1930 extind opiniile acestuia cu privire la o societate globală staționară și asupra reformei educaționale, cu privire la care acesta stabilește nevoia existenței nu a unuia, ci a două tipuri de educație: un tip de educație destinat clasei de elită a stăpânilor care vor deveni conducători și un tip de educație destinat clasei inferioare formate din sclavi. Russell prezintă cele două caste utilizând următoarele expresii inumane:

„Conducătorii științifici vor oferi un tip de educație pentru oamenii obișnuiți, bărbați și femei, și  un alt tip de educație pentru oamenii care urmează să devină deținători ai puterii științifice. Oamenii obișnuiți, bărbați și femei, vor trebui să fie docili, muncitori, punctuali, fără idei și   mulțumiți de ei înșiși. Dintre aceste calități, cel mai probabil, mulțumirea de sine va fi considerată cea mai importantă. Pentru a ajunge la aceasta, vor fi cooptați toți cercetătorii din domenii precum psihoanaliză, behaviorism și biochimie […] Toți băieții și toate fetele vor învăța de la o vârstă fragedă să fie „cooperanți”, și anume să facă exact ceea ce face toată lumea. Inițiativa va fi descurajată în rândul acestor copii, iar insubordonarea, fără a fi pedepsită, va  face obiectul eliminării prin metode științifice.”

În ceea ce privește clasa conducătoare, „Cu excepția unei singure chestiuni, și anume cea referitoare la loialitatea față de statul mondial și față de propriile ordine”, Russell a explicat că:

„membrii clasei conducătoare vor fi încurajați să dea dovadă de spirit de aventură și să fie plini de inițiativă. Se va recunoaște că rolul lor este acela de a îmbunătățați tehnica științifică și de a se asigura că muncitorii sunt mulțumiți, oferindu-le în permanență distracții noi.”

Toate scrierile ulterioare ale lui Russell care promovează chestiuni precum bombardamente nucleare preventive asupra Rusiei, un guvern mondial condus de o dictatură științifică și învățarea copiilor să creadă că „zăpada este neagră”, trebuie citite având în minte viziunea sa filozofică rasistă asupra lumii.

Norbert Wiener și ascensiunea ciberneticii

În 1913, în timp ce se tipărea al treilea și ultimul volum al lui Russell din „Principia Mathematica”, sosea cu o bursă la Cambridge, din SUA, un tânăr protejat al matematicii.

Numele acestui adolescent era Norbert Wiener și, în curând, acesta s-a regăsit făcând parte dintr-un mic grup de băieți aflați sub strânsa îndrumare a lui Bertrand  Russell și a lui David Hilbert.

Cu ajutorul lui Russell, Wiener a învățat logică și filozofie, iar cu ajutorul lui Hilbert a învățat despre ecuații diferențiale. Referindu-se la Russell, Wiener spunea: „Când am venit să studiez în Anglia sub îndrumarea lui Bertrand  Russell, am descoperit că ratasem aproape toate subiectele cu adevărată semnificație filozofică”. Wiener l-a numit pe Hilbert „singurul geniu al matematicii cu adevărat universal”.

Pe parcursul întregii sale vieți, Wiener a fost dominat de obsesia de a pune în practică sistemul logic de tip închis al lui Russell.

În pofida faptului că un tânăr genial adept al lui Leibniz, pe numele său Kurt Gödel, a zădărnicit în mod semnificativ programul „Principia” a lui Russell prin intermediul unei  demonstrații de excepție, susținută în 1931 prin care Gödel demonstra că niciun sistem logic nu poate fi niciodată consecvent cu sistemul însuși din cauza naturii autoreflexive a tuturor sistemelor existente, Russell a mers mai departe cu proiectul său, cu toată forța,  Wiener acționând ca principalul apostol al lui Russell.

Alți adepți ai lui Russel ale căror teorii privind învățarea automată făceau referire la nume precum Alan Turing, Oskar Morgenstern, Claude Shannon și John von Neumann. Chiar dacă fiecare dintre matematicieni avea de oferit propria inovație specifică, toți matematicienii erau uniți de credința de neclintit că mintea umană reprezenta un amestec de impulsuri animalice ghidate de logica de tip sistem închis a mașinilor și nimic mai mult.

În cazul unui computer, întregul nu este nimic altceva decât suma componentelor și acest lucru trebuie să fie la fel și în cazul tuturor sistemelor informaționale, așadar inclusiv atunci când vorbim de creierul uman, de ecosisteme și de univers în ansamblul său. În mintea acestor calculatoare umane nu-și vor găsi loc principiile „metafizice”, cum ar fi sufletul, scopul, Dumnezeu, justiția și liberul arbitru.

Până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, pe baza lucrărilor lui Wiener privind buclele de reacție în aeronautică și în operațiunile radar, matematicianul a creat un nou limbaj de gestionare a sistemelor umane complexe cu privire la care a descoperit, în curând, că putea fi aplicat în afaceri, în operațiuni militare, precum și la nivelul unei întregi națiuni. Denumirea pe care i-a dat-o acestui nou instrument de control a fost „cibernetică”. În descrierea invenției sale, Weiner afirma:

„Denumirea de cibernetică provine din cuvântul Kubernetes din limba greacă, care înseamnă și timonier, fiind același cuvânt din care derivăm în cele din urmă cuvântul guvernator.”

Utilizând computerele în sistem binar închis ca model pentru mintea umană, Weiner cerea să se aplice ipoteza conform căreia conceptele metafizice nu există dincolo de caracteristicile pur fizice ale proprietăților electrochimice măsurabile ale creierului.

În descrierea sa cu privire la analogia cu mintea de tip computer, Weiner declara:

„A devenit evident pentru noi că aceste mașini de calcul ultrarapide, deși depind de dispozitive de comutare consecutivă, trebuie să reprezinte un model aproape ideal pentru problemele care apar în sistemul nervos”.

Mai declara, de asemenea, că:

„există o paralelă între problema legată de interpretarea naturii și a tipurilor diferite de memorie la animale și problema legată de construcția de memorii artificiale la nivel de mașină.”

Cibernetica în scopul guvernanței globale

Anticipând caracterul inevitabil al sistemelor  de control global al informațiilor (și, astfel, controlul politic total exercitat de o clasă conducătoare care se pretindea a fi zeu), dar și al inteligenței artificiale, Weiner scria:

„Controlul și, într-un fel, existența fizică a omului, se extinde până acolo unde ajunge cuvântul acestuia și până unde se întinde puterea sa de percepție. A vedea și a da comenzi întregii lumi este aproape același lucru cu a fi pretutindeni.”

Cheia înțelegerii atracției pe care cibernetica o exercită asupra unei dictaturi științifice care tânjește după omnisciență și omnipotență totală este următoarea: în contextul unei ambarcațiuni de mari dimensiuni, numai timonierul trebuie să aibă o idee despre ambarcațiune ca întreg, în timp ce toți ceilalți trebuie să înțeleagă numai rolul distinct care le revine.

Odată cu aplicarea ciberneticii în procesul de organizare a sistemelor economice (astfel cum a procedat Sir Alexander King de la Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică și astfel cum s-a aplicat la nivelul guvernelor organizației transatlantice în perioada anilor 1960 și  1970), și-au făcut apariția ample birocrații complexe în cadrul cărora existau doar mici grupuri de „timonieri” integrați în noul complex al statului din umbră (deep state) și care aveau acces la o viziune de ansamblu.

Acesta a fost sistemul de operare perfect pentru o tehnocrație supranațională utilizată pentru a controla pârghiile Noii Ordini Mondiale.

Unul dintre cei mai dedicați specialiști ai acestui nou sistem în această perioadă de transformări a fost Pierre Elliot Trudeau (noul Prim Ministru impus al Canadei) care a modelat o amplă revoluție cibernetică a guvernului canadian în perioada 1968-1972, sub controlul Secretariatului Consiliului Privat (Privy Council Office).

Cu ocazia unei conferințe privind „Cibernetica în guvernare”, organizată în 1969, Trudeau a declarat:

„Suntem conștienți de faptul că multele tehnici de cibernetică, prin transformarea funcției de control și prin manipularea informației, ne vor transforma întreaga societate. Știind acest lucru, avem ochii larg deschiși, suntem în alertă și în măsură să acționăm; nu mai suntem orbi și nici puteri inerte în fața destinului.”

Trudeau a lucrat îndeaproape cu Sir Alexander King pentru a pune bazele unei noi organizații care a avut un impact profund asupra guvernanței mondiale din 1968 până în zilele noastre, numită Clubul de la Roma. Trudeau a fost un susținător devotat al acestei noi organizații, care, la începutul anilor 1970, a devenit un centru al renașterii neomalthusianismului. Mai mult decât atât, Trudeau a prezidat filiala canadiană a Clubului de la Roma  și a alocat resurse financiare pentru finanțarea studiului MIT al Clubului de la Roma, denumit „Limits to Growth” (Limitele creșterii), un studiu care a devenit o biblie pentru organizația de mediu modernă.

Alexander King și modelul computerizat  devenit faimos datorită lucrării „Limits to Growth” din 1972, care impunea o nouă scindare între dorința de dezvoltare a omenirii și presupusa dorință a naturii de a se menține într-un echilibru matematic.

Spre deosebire de Russell, care a respins toate cazurile de anti-entropie, Weiner accepta existența unor insule izolate de anti-entropie limitată în cazul sistemelor biologice și umane care aveau tendința de a funcționa în moduri care percepeau scăderea entropiei (cu alte cuvinte, tendința sistemelor de a se prăbuși în echilibru). Cu toate acestea, exact ca și Russell, Wiener avea convingerea că cibernetica  și teoria informației erau modelate în întregime de entropie, declarând că:

„Noțiunea de cantitate de informații se alătură extrem de natural unei noțiuni clasice din mecanica statistică, și anume noțiunii de entropie.” [cunoscută și sub denumirea de a doua lege a termodinamicii]

În mintea lui Wiener, aceasta este legea dominantă a universului ca loc finit aflat în decădere și modelat de moarte, care ar distruge în mod inevitabil stările limitate de viață anti-entropică apărute din pură întâmplare în locuri aleatorii din „spațiu” și în decursul „timpului”; în acest sens, declara în 1954 că:

„este foarte probabil ca întregul univers care ne înconjoară să se stingă din cauza morții termice, în urma căreia lumea este redusă la un echilibru termic amplu în care nimic cu adevărat nou nu se întâmplă niciodată. Nu va mai rămâne nimic în afară de o uniformitate monotonă”.

Conferințele organizate de fundația Macy privind cibernetica

Din 1943 până în 1953, cibernetica lui Wiener și corolarul său privind teoria informației au devenit punctul de mobilizare pentru o nouă păstorire științifică care aducea laolaltă gânditori de prim rang ai fiecărei ramuri a cunoașterii, în cadrul aceluiași demers care mai fusese realizat în trecut în secolul al XIX-lea sub îndrumarea timonierului Thomas Huxley și a Clubului X al Societății Regale.

Aceste conferințe au fost finanțate de Fundația Josiah Macy care fusese înființată de Generalul Marlborough Churchill (un văr al lui Winston Churchill) în 1930, cu scopul principal de a canaliza fonduri către cercetări în domeniul eugeniei atât în SUA cât și în Germania, împreună cu organizația similară denumită Fundația Rockefeller.

Această din urmă operațiune urma să acorde finanțare principalului eugenist nazist, și anume lui Ernst Rudin, începând din 1928 și pe tot parcursul anilor 1930, sponsorizând totodată cercetările coordonate de societățile de eugenie britanice și americane.

După cum arată Anton Chaitkin în lucrarea sa „British Psychiatry from Eugenics to Assassination” (Psihiatria britanică, de la eugenie la asasinat), fondatorul și coordonatorul Fundației Macy, Generalul Marlborough, condusese în trecut Camera Neagră  (Black Chamber) a serviciilor secrete ale armatei, din 1919 și până la desființarea acesteia în 1929. Camera Neagră  avea relații strânse cu serviciile de informații britanice și a acționat ca un predecesor a ceea ce a devenit mai târziu Agenția Națională de Securitate (NSA).

Începând din 1945, în nevoia disperată de a împiedica răspândirea sistemului american de economie politică și a unui nou acord internațional (New Deal) care fusese pus în mișcare de președintele anti-imperialist Franklin D. Roosevelt, conferințele privind cibernetica ale Fundației Macy au început să fie organizate din șase în șase luni și să aducă laolaltă psihiatri care aveau legături cu Clinica din Tavistock, biologi, neurologi, ingineri informaticieni, sociologi, economiști, matematicieni și chiar teologi.

Wiener descria după cum urmează aceste conferințe care au modelat cursul următorilor 75 de ani:

„în ceea ce privește organizarea umană, am solicitat ajutorul doctorilor în antropologie [Gregory] Bateson și Margaret Mead, iar Dr. [Oskar] Morgenstern de la Institutul de Studii Sociale (Institute of Advanced Study) a fost consultantul nostru în domeniul vast al organizării sociale aparținând unei teorii economice… Dr [Kurt] Lewin a reprezentat lucrările mai noi privind viziunea asupra sondajelor de opinie și practica formulării de opinii”.

Ingineria socială stabilește direcțiile ordinii postbelice

Pentru cei care poate nu știu, Dr. Bateson a fost unul dintre principalii controlori ai programului MK Ultra  derulat de CIA în perioada 1952-1973, sub forma unei operațiuni sub acoperire în valoare de miliarde de dolari, menit să studieze efectele tehnicilor de spălare a creierului atât la nivelul persoanelor, cât și la nivelul grupurilor, ca urmare a utilizării unor combinații între terapia cu electroșocuri, tortură și droguri.

Oskar Morgenstern a fost inventatorul „Teoriei Jocurilor”, o teorie care a avut un rol dominant atât în procesul de planificare a operațiunilor militare pentru Războiul din Vietnam, dar și în ceea ce privește sistemele economice pentru următorii 70 de ani.

Dr. Kurt Lewin a fost unul dintre cei mai proeminenți psihiatri ai Clinicii Tavistock din Londra și membru al Școlii de la Frankfurt, care a organizat un program concertat de eliminare a „bolilor” cum ar fi patriotismul, credința în adevăr și dragostea de familie, derulat pe tot parcursul perioadei Războiului Rece.

Sir Julian Huxley – un eugenist de frunte și măreț strateg imperialist, care a lucrat îndeaproape cu Bertrand Russell, colegul său de la Societatea Fabian – a fost membru important al conferinței și planificator al acestei operațiuni. Huxley a împărtășit credința nezdruncinată a lui Russell și a lui Wiener în entropia universală, declarând în 1953 că:

„Nicăieri în întreaga sa existență nu există nicio urmă de scop și nici măcar de semnificație potențială… Este propulsată din spate de forțe fizice oarbe, ca într-un gigantic dans de jazz al particulelor și al radiațiilor, în care singura tendință generală pe care am putut să o identific până în prezent este cea rezumată în cea de-a doua lege a termodinamicii – și anume tendința de a se deteriora.”

Pe măsură ce începea să-și formuleze conceptul de „transumanism” și în timp ce organiza conferințele de cibernetică finanțate de Fundația Macy, Julian a găsit timp pentru a înființa Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) în 1946, prin elaborarea manifestului de înființare a acestei organizații. Viziunea sa entropică în ceea ce privește biologia și fizica era exprimată în mod clar prin opiniile sale politice înfricoșătoare, în care scria:

„Misiunea morală a UNESCO este clară. Sarcina care i-a fost încredințată, și anume promovarea păcii și securității, nu poate fi niciodată îndeplinită în totalitate prin mijloacele pe care le are la dispoziție  – educație, știință și cultură. Trebuie avută în vedere o anumită formă de unitate politică mondială, prin intermediul unui singur guvern mondial sau în alt mod, ca singurul mijloc sigur de evitare a războiului…în programele sale educaționale se poate sublinia necesitatea stringentă a existenței unei unități politice mondiale și se pot familiariza toate popoarele cu implicațiile transferului suveranității depline, dinspre națiunile separate către o organizație mondială.”

Lucrând împreună cu Organizația Mondială a Sănătății – o organizație care, la rândul ei, fusese înființată de G. Brock Chrisholm, un psihiatru de la Clinica din Tavistock și finanțată în întregime de Fundația Macy, Huxley a pus bazele înființării Federației Mondiale de Sănătate Mintală (WFMH), o federație supervizată de Montagu Norman de la Banca Angliei și coordonată de șeful Clinicii Tavistock din Londra, Generalul John Rawlings Rees, care fusese numit direct chiar de Montagu.

Chaitkin subliniază că, printre primele proiecte organizate în comun de WFMH și de Fundația Macy, s-au numărat „Conferințele pe probleme de sănătate și relații interumane din Germania” din perioada 1949-1950, prin care s-a asigurat că teza personalității autoritare promovată de Școala de la Frankfurt era sădită în mințile tuturor copiilor germani.

Scopul urmărit era acela de a convinge poporul german că întreaga vină a ascensiunii lui Hitler la putere nu se regăsește în conspirațiile internaționale sau în manipularea de la Londra/de pe Wall Street… ci, mai degrabă, în firea „autoritară determinată genetic” a însuși poporului german.

Acest program a fost supervizat de Kurt Lewin, director la Clinica din Tavistock, care, la momentul respectiv, devenise o figură proeminentă a Școlii de la Frankfurt și inovatorul unei noi tehnici de spălare a creierului denumită „formarea sensibilității ”, care se baza în mare măsură pe utilizarea complexelor de vină și a presiunii exercitate de grup pentru a înfrânge voința unui grup-țintă, fie într-o sală de curs, fie la locul de muncă, precum și pe absorbirea oricărui gânditor original într-o stare de  gândire de grup.

Munca depusă de Lewin alături de WFMH și de Clinica din  Tavistock a devenit, de asemenea, fundamentul doctrinelor teoriei critice din zilele noastre, care amenință să submineze întregul scop al civilizației occidentale.

În măsura în care indivizii gândesc pentru ei înșiși și sunt îndrumați din interior de factori precum 1) gândire rațională și  2) conștiință, sistemele de gândire în grup nu se mai comportă în conformitate cu tipul de reguli statistice previzibile în materie de entropie și de echilibru impusă de oligarhii și tehnocrații avizi de putere. Prin eliminarea acestui factor de „imprevizibilitate” susținând că toți liderii care predică adevărul sunt pur și simplu „personalități autoritare” și  „noi tipologii de Hitler”, virtutea mulțimilor a fost ridicată deasupra virtuții geniului și inițiativei individuale, iar această tendință continuă să afecteze lumea până în zilele noastre. *

Conferințele privind Cibernetica au evoluat pe parcursul anilor 1960-1970 și au devenit din ce în ce mai mult o parte integrantă a organizațiilor internaționale precum Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Sănătății, NATO și OCDE. Pe măsura realizării acestei integrări, noii tehnocrați au devenit din ce în ce mai influenți în ceea ce privește stabilirea standardelor aferente sistemului de operare al noii lumi. Între timp, guvernele naționale s-au curățat din ce în ce mai mult de lideri morali naționaliști, astfel cum au fost John F. Kennedy, Charles DeGaulle, Enrico Mattei și John Diefenbaker, ceea ce a dus la integrarea analizei sistemelor și a ciberneticii în cadrul de guvernare al noului stat din umbră internațional.

În timp ce noțiunea de „transhumanism” a fost inventată de Julian Huxley în anul 1957, cultul inteligenței artificiale, condus de credința în contopirea inevitabilă dintre om și mașină, a continuat să câștige teren prin intermediul unor evenimente majore cum ar fi teza lui JCR Licklider privind simbioza dintre om și computer din 1960 și aplicarea de astfel de sisteme la nivelul programelor derulate de Departamentul Apărării, cum ar fi programele care vizează sistemele de comandă a jocurilor de război, programul SAGE (sistemul semiautomat de protecție la sol) și rețelele de apărare bazate pe aeronave fără pilot uman. Agenția Proiectelor de Cercetare Avansate pentru Apărare (DARPA), prin tandemul computer-soldat bazat pe cunoaștere în realitate augmentată, a reprezentat o altă expresie a acestei idei perverse, pentru care s-au cheltuit sute de milioane de dolari cu scopul de a crea soldați-robot avansați.

De-a lungul timpului, adepții acestui cult nou s-au regăsit în funcția de timonier pe noua ambarcațiune globală a Terrei, dând naștere unei noi clase de tehnocrați și oligarhi de elită la nivel mondial care erau loiali exclusiv castei și ideologiei proprii și străduindu-se să le modeleze mințile chiar și mai aproape de modelul mașinilor de calcul care exprimă idei, care pot acționa logic însă nu sunt capabile să manifeste iubire sau creativitate.

Cu cât acești tehnocrați de tip sectă, cum ar fi Yuval Harari, Ray Kurzweil, Bill Gates sau Klaus Schwab, pot gândi precum computerele neînsuflețite și pot convinge popoarele lumii să procedeze la fel, cu atât mai mult se propagă teza conform căreia „computerele, în mod evident, trebuie să înlocuiască gândirea umană ”. 

*Rolul pe care Clinica din Tavistock continuă să îl joace în calitate de lider mondial în cazurile de terapie pentru tranziția de gen la copii, în condițiile în care numărul acestora cazuri administrate de clinică a crescut cu 400% în perioada 2015-2020, este un semn că această operațiune nu reprezintă o caracteristică a trecutului, ci continuă să exercite influență asupra sănătății mintale chiar și în zilele noastre.

 

 

Despre autor
Matthew Ehret este editorul publicației The Canadian Patriot Review. Traducere și adaptare după Off-Guardian.

Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here