Despre inexistența dreptului la avort în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului

789
Recunoașterea dreptului la avort ar submina fundamentul antropologic universal al drepturilor omului, deoarece acest lucru presupune înlocuirea demnității înnăscute a ființei umane cu o voință individuală, ca fundament superior al drepturilor omului. Scopul acestor drepturi este de a situa respectarea demnității deasupra voinței, indiferent dacă vorbim despre voința suverană sau individuală. Așezarea voinței individuale la baza drepturilor omului reprezintă o reîntoarcere la pozitivismul împotriva căruia acestea au fost instituite.

Avortul nu poate fi nici o libertate individuală, nici un drept al omului

Atât timp cât este recunoscut faptul că embrionul sau fătul este o ființă vie „care aparține speciei umane”[1], avortul nu poate fi nici libertate, nici drept, ci, cel mult, o derogare de la dreptul la viață, permisă ca reprezentând răul mai mic.

1. Avortul nu poate fi o libertate individuală

O libertate constă în exercitarea unei facultăți naturale a persoanei, cum ar fi facultatea de a vorbi, de a se exprima, de a se mișca sau de a întemeia o familie. Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează exercitarea acestor facultăți naturale împotriva ingerinței arbitrare din partea statului. Indiferent dacă vorbim despre drepturile terților, despre sănătatea publică sau despre siguranța publică, aceste libertăți, ca toate libertățile, sunt limitate de „alții”.

Avortul nu este o facultate naturală, ci un act medical. Mai mult decât atât, spre deosebire de libertățile ale căror limite se află în afara lor, și anume „în alții”, avortul își are limita în sine, întrucât îi vizează pe „alții”. Așadar, numai puterea poate fi exercitată asupra altora, nu și libertatea. De aceea, atât timp cât existența fătului este recunoscută ca o realitate umană, chiar dacă numai potențială, distinctă din anumite puncte de vedere de femeia care poartă fătul, descrierea avortului ca „libertate” este imposibilă. În plus, în practică, nimeni nu poate recurge „în mod liber” la avort, întrucât există întotdeauna nu numai condiții de ordin juridic, ci și condiții de ordin material.

A susține că avortul este o libertate presupune în mod necesar eroarea de a ignora alteritatea și umanitatea embrionului și a fătului uman.

2. Avortul nu poate fi un drept

În principal, Convenția garantează libertăți sub forma „dreptului la respectarea libertății de a…”, considerând că statul are datoria de a nu se amesteca în exercitarea în mod corespunzător a facultăților naturale ale persoanei. Întrucât nu există nici libertate de a recurge la avort, nu poate exista nici dreptul la respectarea libertății de a recurge la avort.

Fiecare drept individual presupune existența unei obligații corelative a statului față de persoana respectivă. Statul nu numai că are datoria de a respecta libertăți, dar are și obligații  care decurg din propria sa funcție, inclusiv asigurarea păcii și a justiției. Astfel, dreptul la un proces echitabil se bazează pe datoria statului de a asigura justiția. Cu toate acestea, în cazul avortului nu există o datorie a statului care ar putea să implice un drept corelativ și general de a recurge la avort, având în vedere că statul are, înainte de toate, o datorie de a proteja viața cetățenilor săi. Numai în cazul în care viața mamei este pusă în pericol se poate ridica problematica avortului, ca posibilă componentă a dreptului la îngrijire.

Și, mai important, să ne amintim că obiectul unui drept este în mod neapărat un act care este bun și corect în sine, așa cum este îngrijirea unui copil și a mamei acestuia. Un act precum avortul nu poate fi dorit doar de dragul actului în sine (spre deosebire de adevăratele drepturi), ci numai ca un rău mai mic, prin derogare, și în raport cu un bine, cum ar fi viața mamei, care este proporțional cu răul consimțit. Drept urmare, din punct de vedere legal, avortul nu este niciodată conceput ca un drept, ci întotdeauna ca o derogare de la dreptul la viață, supusă anumitor condiții. Declararea avortului ca fiind  este un drept, și nu o derogare, ar avea drept efect destrămarea coerenței drepturilor omului și introducerea unei contradicții referitor la aceste drepturi, în special prin crearea unei opoziții între „dreptul” la avort și drepturile profesiei de medic, ori drepturile persoanelor cu dizabilități.

Vă recomandăm
[adrotate group="2"]

Mai mult decât atât, recunoașterea dreptului la avort ar submina fundamentul antropologic universal al drepturilor omului, deoarece acest lucru presupune înlocuirea demnității înnăscute a ființei umane (indiferent de condiția acesteia) cu o voință individuală, ca fundament superior al drepturilor omului. Scopul drepturilor omului este de a situa respectarea demnității deasupra voinței, indiferent dacă vorbim despre voința suverană sau individuală. Așezarea voinței individuale la baza drepturilor omului reprezintă o reîntoarcere la pozitivismul împotriva căruia au fost acestea instituite.

Imposibilitatea teoretică ca avortul să reprezinte o libertate individuală sau un drept al omului se confirmă în practică: avortul este cel mult o excepție de la dreptul la viață.

Într-adevăr, niciunul dintre statele care au participat la redactarea Convenției Europene a Drepturilor Omului nu permiteau avortul la momentul respectiv; mai mult decât atât, avortul era incriminat în temeiul legii penale. În 1979, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (PACE) recunoștea totuși „dreptul la viață al fiecărui copil din momentul concepției”[2] și  sublinia, câțiva ani mai târziu „că, din momentul fertilizării ovulului, viața umană  se dezvoltă continuu”.

În același timp, Asociația Medicală Mondială[3] a luat inițiativa actualizării Jurământului lui Hipocrate prin adăugarea dispozițiilor cuprinse în Declarația (Jurământul) de la Geneva, în spiritul Cartei Națiunilor Unite, semnată la San Francisco. Prin acest text, medicii se angajează să „manifeste cel mai profund respect pentru viața umană din momentul concepției” și să nu permită situații în care „considerentele bazate pe religie, naționalitate, rasă, apartenență politică sau statut social să intervină între îndatoririle lor și proprii pacienți”.[4]

 

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu exclud în mod explicit copilul nenăscut din domeniul de aplicare al Convenției

Curtea nu a statuat niciodată, că, potrivit Convenției, copilul nenăscut nu este o persoană. Cu precauție însă, a refuzat întotdeauna, de la cauzele Brüggemann și Scheuten c. Republicii Federale Germane[5] și R. H. c. Norvegiei,[6] să excludă copilul nenăscut din domeniul de aplicare al Convenție și să declare că acesta nu este o persoană în înțelesul articolului 2 din Convenție, considerând că „Articolul 2 din Convenție este tacit în ceea ce privește limitările temporale ale dreptului la viață”.[7]

Președintele Jean-Paul Costa a explicat că,

„Dacă s-ar fi considerat că articolul 2 ar fi fost neaplicabil în totalitate, nu ar mai fi avut sens – lucru care se aplică și în cauză de față – să se examineze problematica protecției fătului și posibila încălcare a articolului 2 și nici să se utilizeze acest raționament pentru a se constata că nu s-a produs o încălcare a respectivei dispoziții”.[8]

Trebuie remarcat faptul că, în examinarea răului produs asupra vieții copilului nenăscut, Curtea invocă articolul 2.[9] Mai mult decât atât, Curtea  a aplicat deja alte dispoziții ale tratatului care vizează perioada premergătoare nașterii, în special articolele 3 și 8, în cazurile în care tatăl a făcut plângere cu privire la tortura suferită de copil în timpul avortului[10] și la încălcarea respectării vieții de familie.[11]

Din cauza faptului că instanța (Curtea) nu a exclus niciodată în mod explicit copilul nenăscut  de sub protecția sa, articolul 8 din Convenție, care garantează dreptul la  autonomie personală, „nu poate … fi interpretat în sensul de a conferi un drept la avort”.[12]

Într-adevăr, copiii nenăscuți ar trebui să fie nesocotiți pentru a avea un drept de putere asupra propriei vieți. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că dispozițiile Convenției nu garantează nici dreptul de a recurge la un avort,[13] nici dreptul de a efectua procedura avortului[14]. Nu garantează nici măcar dreptul de a recurge la avort într-o altă țară fără teamă de consecințe.[15] Curtea s-a pronunțat, de asemenea, în sensul că interzicerea avortului nu reprezintă o încălcare a Convenției.[16] Astfel, în temeiul Convenției Europene, dreptul la avort  nu există.

Deși Curtea, ca o chestiune de principiu, nu exclude copilul nenăscut din domeniul de aplicare al Convenției, permite totuși statelor, în limita marjei lor de apreciere, să determine în ordinea juridică internă „momentul din care începe dreptul la viață”[17] și, prin urmare, protecția acordată acestui drept. Prin urmare, este „legitim ca un stat să aleagă să considere că o ființă nenăscută ar fi o astfel de persoană și să caute să protejeze viața respectivă”.[18] Astfel, Curtea  lasă problematica momentului de început al vieții și protecția acesteia la latitudinea ordinii juridice interne. Faptul că majoritatea statelor europene permit avortul este o chestiune distinctă și nu are niciun efect asupra libertății statelor de a stabili momentul de început al dreptului la viață și de conferire a protecției acestui drept.

 

Statele pot recunoaște copilul nenăscut drept „persoană” în înțelesul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca parte a exercitării marjei lor de apreciere

Polonia a ales să recunoască copilul nenăscut ca subiect de drept și să îi confere protecție juridică din momentul concepției. În articolul 1 din Legea din 7 ianuarie 1993 privind planificarea familială, protejarea fătului uman și condițiile de efectuare a avortului, se precizează că „Dreptul la viață este protejat, inclusiv în perioada prenatală, în limitele stabilite de lege”.[19] Această recunoaștere are valoare constituțională și se întemeiază pe articolele 30[20] și 38[21] din Constituție, prin care se garantează demnitatea inalienabilă a ființei umane și  dreptul la viață.

Recunoașterea acestei protecții juridice începând din momentul concepției  nu a survenit odată cu Hotărârea din octombrie 2020 (cauza K 1/20), ci confirmă Hotărârea din  28 mai 1997 (cauza K 26/96), prin care Curtea Constituțională a statuat că „De la începutul său, viața umană devine astfel o valoare protejată prin Constituție. Același lucru este valabil și pentru perioada prenatală” (3) și că „viața, inclusiv cea prenatală, constituie una dintre valorile constituționale fundamentale” (4.1).

Astfel, la 22 octombrie 2020, Curtea Constituțională  „a confirmat că viața umană este o valoare la orice etapă a dezvoltării sale și, fiind o valoare care derivă din dispozițiile Constituției, trebuie să fie protejată de legiuitor” (punctul 151), iar apoi a concluzionat astfel: „copilul nenăscut, în calitatea sa de ființă umană, de om înzestrat cu demnitate înnăscută și inalienabilă, este un subiect care are dreptul la viață, și, de aceea, sistemul juridic, în conformitate cu articolul 38 din Constituție, trebuie să îi garanteze protecția adecvată a intereselor sale esențiale, fără de care natura sa, ca subiect de drept, ar fi negată” (punctul 151).

Întrucât Polonia recunoaște calitatea copilului de „subiect de drept” încă dinaintea nașterii sale, este normal ca acestuia să i se confere protecție cu privire la viața și la demnitatea sa, și chiar protecție în temeiul Convenției Europene, în conformitate cu doctrina aplicabilității condiționate a Convenției.

Această opțiune a legiuitorului din Polonia nu este unică. Opțiunea se aplică, cu precădere, și în cazul Italiei, care recunoaște embrionul ca „subiect” (Legea nr. 40/2004), dar și cazul Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) care, prin Hotărârea din 18 octombrie  2011 pronunțată în cauza Brüstle c. Greenpeace eV, C-34/10, a recunoscut că, din momentul concepției, embrionul uman beneficiază de protecția acordată unei ființe umane.

Opțiunea Poloniei respectă articolul 53 din Convenție, reiterând principiul conform căruia statele au libertatea de a acorda un grad sporit de protecție a drepturilor omului,[22] dar și articolul 27 din Convenția de la Oviedo (Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei), în care se prevede că niciuna dintre dispozițiile Convenției nu se poate interpreta în sensul „de a limita sau de a afecta în alt mod posibilitatea unei părți de a acorda un grad sporit de protecție în ceea ce privește aplicațiile biologiei și medicinei, comparativ cu gradul de protecție stipulat în Convenție”.

În mod evident, Polonia poate oferi copilului nenăscut un grad mai sporit de protecție comparativ cu nivelul minim cerut de Curte. Un consens în favoarea diminuării protecției nu poate forța un stat să reducă gradul de protecție pe care îl conferă. Trimiterea la consens poate servi exclusiv sporirii nivelului general de protecție a drepturilor, și nu al reducerii acestui nivel.[23]

 

Dacă statele decid să legalizeze avortul, trebuie să procedeze în acest sens într-un cadru juridic care respectă celelalte principii, drepturi și libertăți  garantate prin Convenție, inclusiv protecția împotriva discriminării.

Chiar dacă statele pot legaliza avortul, protecția vieții și prevenirea avortului sunt obligații internaționale. Într-adevăr, cu ocazia Conferinței de la Cairo din 1994, guvernele s-au angajat să „ia măsuri adecvate pentru a ajuta femeile să evite avortul, care, în niciun caz, nu ar trebui promovat ca metodă de planificare familială” (punctul 7.24) și „să reducă recurgerea la avort” (punctul 8.25). Acest angajament a fost reînnoit anul următor la cea de a 4-a Conferință Mondială a Femeilor, ocazie cu care statele au declarat că „trebuie depuse toate eforturile pentru a elimina nevoia de a recurge la avort” (punctul 160.k).[24]

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (PACE), de asemenea, a invitat statele europene „să promoveze o atitudine mai activă pro-familie în campaniile de informare a publicului și să ofere consiliere și sprijin practic pentru a ajuta femeile în cazurile în care motivul pentru doresc să recurgă la avort rezidă în presiuni din partea familiei sau de natură financiară”. (PACE, 2008).

În timp ce, conform Curții Europene, „statului i se conferă o marjă largă de apreciere pentru a decide în legătură cu împrejurările în care se va permite efectuarea avortului”,[25] cadrul juridic conceput în acest scop ar trebui „modelat într-un mod coerent astfel încât să poată ține cont de diferitele interese legitime implicate, în mod adecvat și în conformitate cu obligațiile care decurg din Convenție”.[26] Astfel, în cazul în care un stat decide să permită efectuarea avortului, atunci cadrul juridic al statului respectiv trebuie să respecte dispozițiile Convenției. Atunci când situația vizează un caz specific, Curtea trebuie să „supravegheze dacă ingerința asigură o echilibrare proporțională a intereselor divergente implicate”.[27]

Curtea a identificat deja mai multe drepturi și interese divergente în cauzele privind avortul.

Avortul nu este o simplă chestiune legată de drepturile mamei versus drepturile copilului  nenăscut. Astfel cum a reiterat Curtea în repetate rânduri, „Dreptul femeii la respectarea vieții sale private trebuie să fie pus în balanță cu alte drepturi și libertăți divergente invocate, inclusiv cele ale copilului nenăscut”.[28] Într-adevăr, „nu se poate spune că sarcina ține exclusiv de sfera vieții private”[29] a femeii, iar „articolul 8 alineatul (1) nu poate fi interpretat ca însemnând că sarcina și întreruperea acesteia reprezintă, în principiu, exclusiv o chestiune care vizează viața privată a mamei”.[30]

Sunt în joc și alte drepturi și interese legitime. În afară de cele ale copilului nenăscut,[31] Curtea  a putut identifica interesul legitim al societății de a limita numărul avorturilor[32] sau de a proteja principiile morale.[33] În temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție, Curtea aplică interzicerea torturii și a tratamentelor inumane și degradante[34] încă dinaintea nașterii. De asemenea, recunoaște că dreptul la respectarea vieții de familie a „potențialului tată”[35] și a potențialei bunici[36] este afectat de avortul referitor la copilul sau nepotul (nepoata) acestora. Totodată, Curtea a recunoscut obligația statului de a informa femeile cu privire la riscurile asociate recurgerii la avort.[37] Curtea a mai recunoscut că, în anumite situații, pot fi afectate alte drepturi, cum ar fi dreptul la libertatea de conștiință al personalului medico-sanitar [38], dar și autonomia și principiile etice ale unităților medicale.[39]

 

(Extrase din cererea de intervenție colectivă ca terță parte în cauzele A.L. – B. c. Polonia (nos 3801/21, 4218/21, 5114/21, 5390/21), K.C. c. Polonia (nos 3639/21, 4188/21, 5876/21, 6030/21), K.B. c. Polonia (nos 1819/21, 3682/21, 4957/21, 6217/21) de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului)

Va urma

NOTE

[1] Cauza Vo c. Franței, [Marea Cameră], cauza nr. 53924/00, Hotărârea din 8 iulie 2004, punctul 84.

[2] Recomandarea 874 (1979) adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (PACE) în 4 octombrie 1979 privind o Cartă Europeană a Drepturilor Copilului.

[3] Recomandarea 1046 (1986) adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) în 24 septembrie 1986 privind utilizarea embrionilor și fetușilor umani în scopuri de diagnosticare, terapeutice, științifice, industriale și  comerciale.

[4] Asociația Medicală Mondială  (WMA) este o confederație de organisme profesionale , înființată în 1947 în spiritul Cartei Națiunilor Unite și al celor două procese de la Nuremberg. Scopul acesteia este „de a asigura independența medicilor și de a face demersuri în sensul asigurării comportamentului etic și al îngrijirii la cele mai înalte standarde, în permanență. Acest lucru a fost deosebit de important pentru medici după cel de al Doilea Război Mondial“.

[5] Cauza Brüggemann și Scheuten c. Republicii Federale Germane, cererea nr. 6959/75, Hotărârea din 19 mai 1976, punctul 60.

[6] Cauza H. c. Norvegiei  (Hotărâre), cererea nr. 17004/90, Hotărârea din 19 mai 1992, p. 167.

[7] Vo, op. cit., punctul 75.

[8] Concluzii distincte,  Vo, op. cit., punctul 11.

[9] A se vedea, de exemplu,  cauza Şentürk c. Turciei, cererea nr. 13423/09, Hotărârea din 9 aprilie 2013, punctul 107.

[10] Cauza H. c. Norvegiei, op. cit.

[11] Ibid; cauza Boso c. Italiei, cererea 50490/99, Hotărârea din 5 septembrie 2002.

[12] Cauza A, B și  C c. Irlandei [Marea Cameră], cererea nr. 25579/05, Hotărârea din16 decembrie  2010, punctul 214; cauza P. și  S. c. Poloniei, cererea nr. 57375/08, Hotărârea din 30 octombrie 2012, punctul 96.

[13] Cauza Silva Monteiro Martins Ribeiro c. Portugaliei, cererea nr. 16471/02, Hotărârea din 26 octombrie 2004.

[14] Cauza Jean-Jacques Amy c. Belgiei, cererea nr. 11684/85, Hotărârea din 5 octombrie 1988.

[15] Cauza Jerzy Tokarczyk c. Poloniei, cererea nr. 51792/99, Hotărârea din 31 ianuarie  2002.

[16] A se vedea îndeosebi cauza A, B și  C c. Irlandei, op. cit., reclamanții  A și  B care au contestat fără a avea câștig de cauză interzicerea avortului  pe motive de sănătate și bunăstare.

[17] Vo, op. cit., punctul 82.

[18] A, B și  C, op. cit, punctul 222, prin care se confirmă Vo, op. cit.

[19] „Această dispoziție trebuie … să fie citită într-un mod declarativ”; a se vedea Hotărârea Curții Constituționale din 22 octombrie  2020 în cauza K 1/20, punctul 146.

[20] Articolul 30 din Constituția Poloniei: „Demnitatea înnăscută și inalienabilă a omului este sursa libertăților și drepturilor omului și ale cetățenilor. Aceasta este inviolabilă, fiind de datoria autorităților publice să asigure respectarea și protecția ei”.

[21] Articolul 38 din Constituția Poloniei: „Polonia garantează fiecărui om protecția juridică  a vieții”.

[22] Convenția europeană a drepturilor omului, articolul 53, „Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca  limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei  părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte”.

[23] Bayev și  Alții c. Rusiei, cererea nr. 67667/09, Hotărârea din 20 iunie 2017, punctul 70.

[24] Programul de acțiune al Conferinței Internaționale privind Populația și Dezvoltarea, Națiunile Unite, Cairo, 5-13 septembrie 1994.

[25] A., B. și  C., op. cit., punctul 249.

[26] Ibid, punctul 249; cauza R. R. c. Poloniei , cererea nr. 27617/04, Hotărârea din 26 mai 2011, p. 187; cauza P. și  S. c. Poloniei  op. cit., punctul 99; cauza Tysiac c. Poloniei, cererea nr. 5410/03, Hotărârea din 20 martie 2007, punctul 116.

[27] A., B. și  C., op. cit., punctul 238.

[28] Tysiac, op. cit., punctul 106 ; Vo, op. cit., punctele 76, 80 și 82; A., B. și  C., op. cit., punctul 213.

[29] Brüggemann, op. cit., punctele 59- 61 și  Boso, op. cit.

[30] Ibid, punctul 61.

[31] Tysiac, op. cit., punctul 106 ; Vo, op. cit., punctele 76, 80 și 82; A., B. și  C., op. cit., punctul 213.

[32] Cauza Odièvre c. Franței [Marea Cameră], cererea nr. 42326/98, Hotărârea din 13 februarie 2003, punctul 45.

[33] Cauza Open Door și Dublin Well Woman c. Irlandei, cererile nr. 14234/88 și 14235/88, Hotărârea din 29 octombrie  1992, punctul 63; A., B. și  C., op. cit., punctele 222-227.

[34] A se vedea Boso, op. cit.

[35] Cauza X. c. Regatul Unit, cererea nr. 7215/75, Hotărârea din 5 noiembrie 1981.

[36] P. și  S., op. cit.

[37] Cauza Csoma v. României, cererea nr. 8759/05, Hotărârea din 15 ianuarie  2013.

[38] Tysiac, op. cit., punctul 121 ; R. R., op. cit., punctul 206.

[39] Cauza Rommelfanger c. Republicii Federale Germane (Hotărâre), cererea nr. 12242/86, Hotărârea din 6 septembrie  1989.

 


Ajută la promovarea fundamentelor morale ale societății.


LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here