„La Mulți Ani, Karl Marx, ai avut dreptate”, titrează una dintre publicațiile-fanion ale Occidentului, New York Times, într-un articol care amintește de una dintre publicațiile-fanion ale Rusiei sovietice, Pravda.
Să vedem întâi unde n-a avut dreptate Marx.
N-a avut dreptate, în general, când și-a descris viziunea sa economică, viziunile depășită încă de la jumătatea secolului al XIX-lea. El a descris lumea ca pe o încleștare între două clase, proletariatul mai numeros și elita capitalistă mai puțin numeroasă, dar „exploatatoare”, încleștare care face să meargă înainte istoria – și care avea să ducă, în cele din urmă, la extinderea proletariatului la nivelul întregii societăți, la dispariția naturală a clasei de mijloc, și la revolta naturală a proletariatului împotriva celor bogați. Nici una dintre predicții nu s-a împlinit în țările industrializate, la începutul secolului al XX-lea, în ciuda eforturilor unor anarhiști de a provoca revoluții comuniste. În plus, Marx descria situația din Germania vremii sale, deja puternic industrializată, însă acea descriere nu se aplica pentru cea mai mare parte a lumii de atunci, așa cum nu se aplică nici pentru mare parte a lumii e acum.
În mod paradoxal, prima țară în care comunismul a fost încercat la scară largă, Rusia, era o țară eminamente agrară, lipsită aproape în întregime de proletariat. La fel s-a întâmplat și în China lui Mao. De aceea una dintre primele probleme ale „tovarășilor” sovietici și chinezi a fost să-și inventeze, pe repede înainte, proletariatul pentru a se potrivi „teoriei lui Marx.” Cât despre ciocnirile foarte violente între proletari și poliție, activiștii și anarhiștii marxiști aveau grijă să ducă agitația la paroxism și să le facă foarte violente.
N-a avut dreptate nici când a spus că lumea se îndreaptă în mod natural spre comunism și că acesta ar fi starea naturală a lumii. În toate țările lumii unde comunismul a fost încercat, comunismul a fost impus în mod sângeros, prin revoluții, și menținut prin minciună, propagandă, Gulaguri și teroare. Și peste tot a eșuat.
N-a avut dreptate nici când a spus că, o dată ajuns în comunism, proletariatul se va guverna singur. Niciodată, nicăieri, proletariatul nu s-a guvernat singur – la putere au venit dictatori sângeroși, care au guvernat „în numele proletariatului” până când comunismul avea să ajungă la maturitate. Și au rămas la putere mult și bine, și unii dintre ei, precum Fidel Castro, s-au făcut dictaturi pe viață; alții, precum Kim Ir-sen, și-au întemeiat și dinastii, cu dictaturi din tată-n fiu.
N-a avut dreptate nici când a spus că în noul paradis al proletariatului, în care nu mai există zei, deoarece aceștia și-au pierdut divinitatea sau au murit, nu va mai exista nici un stat – și că statul va slăbi din ce în ce mai mult, până va dispărea. Vedem cum, dimpotrivă, modelul care ia amploare peste tot în lume este acela al statului-colos, statului-control-freak, iar în țările socialiste statul este din ce în ce mai puternic, nu din ce în ce mai slab. Existența și perpetuarea statului, care controlează și înlocuiește familia, pare a fi cel mai important scop al societăților marxiste.
N-a avut dreptate nici când a spus că „religia este opiumul pentru mase”, „religion is the opiate of the mases”. Mulți s-au supărat și se vor mai supăra pe mine, însă, de câte ori aud formula asta, îl citez pe-un amic american care spune „yes, and atheism is the opiate of the sinner.” În traducere, ar veni – „da, și ateismul este opiumul pentru păcătoși”. Cei care tot repetă chestia cu „opiumul popoarelor” știu, în orice caz, despre religie mai puțin decât știu eu despre motoarele de rachete.
Mișcări sociale anarhiste și radicale precum Black Lives Matter i se datorează în mod direct lui Marx, observă autorul. Aici are dreptate. Și marxiștii moderni au grijă să-i arunce și să-i ațâțe, în continuare, pe oameni unii împotriva altora. Pe albi împotriva oamenilor de culoare, pe bărbați împotriva femeilor, pe majoritari împotriva minoritarilor, pe oamenii „straight” împotriva „gay-ilor”, și chiar pe cei din interiorul așa-zisei „comunități LGBT” unii împotriva altora, pe cei cu teoria de gen împotriva feministelor, de exemplu. Unde există o fisură între oameni, marxiștii moderni sapă un șanț; unde există un șanț între oameni, marxiștii moderni sapă o prăpastie; unde există un mic foc, marxiștii moderni vin cu benzina și cu aruncătorul de flăcări și creează o mare vâlvătaie. Și nu e nimic nou, deoarece asta au făcut marxiștii cam dintotdeauna, deoarece asta înseamnă „progresul revoluționar” și „ascuțirea luptei de clasă” și „mentalitatea revoluției permanente, până la victoria finală” – chiar dacă, atunci când acea victorie va veni, tot ce va rămâne din lume va fi un cimitir.
„Numărul celor care își doresc o societate așa cum o dorea și Marx este în continuă creștere”, observă filosoful în finalul apoteotic, care îmi amintește de felul cum creștea și la noi, an de an, producția la hectar. Important e să crească numărul, să dea bine numărul pe hârtie, să vadă to’arășii că Revoluția a izbândit din nou.
„Impactul lui Marx asupra lumii este mai mare și mai extins decât al oricărui alt filosof de dinainte și de după el”, scrie filosoful care semnează articolul din New York Times. Este adevărat – și se măsoară, complet, în peste 100 de milioane de victime ale Gulagurilor din toată lumea, și în alte sute de milioane de destine ciuntite și distruse. Prin comparație, Holocaustul nazist, unul dintre cele mai oribile evenimente din istorie, a produs șase milioane de victime, iar infama Inchiziție spaniolă – 30.000 de victime în 300 de ani.
Unde a avut, totuși, dreptate Marx? A avut dreptate atunci când a spus că „istoria se repetă: întâi ca tragedie, apoi ca farsă”. Am văzut, până în 1989, tragedia care a început în fatidica lună octombrie a anului 1917, odată cu Revoluția bolșevică din Rusia. Acum vedem farsa – când Occidentul pare că a căzut, iremediabil, sub lozincile vesele ale „totalitarismului soft” adus de marxismul cultural. Din nefericire, și farsa aceasta își are demonii ei – doi dintre ei au fost descriși în ultimele decenii de doi mari papi, Ioan Paul al II-lea și Papa Benedic al XVI-lea – „dictatura relativismului” și „cultura morții”. Și tot din nefericire, acești demoni continuă să facă victime; cele mai multe dintre ele necunoscute; foarte multe dintre ele prea mici, prea tinere și prea slabe, sau prea bătrâne și prea neputincioase pentru a mai fi pomenite fie și în statistici. Din când în când, câte o astfel de victimă micuță iese însă la lumină și intră pentru un timp sub reflectoarele opiniei publice – cum s-a întâmplat, acum câteva zile, cu un copil din Marea Britanie condamnat la moarte „cu demintate”, prin eutanasie pasivă nonvoluntară, „spre binele lui”. Și atunci lumea se trezește pentru câteva minute din comedia pe care o jucăm cu toții, plânge, se revoltă, înjură sistemul. Și apoi se întoarce să citească în New York Times despre cum „a avut dreptate” Karl Marx.
P.S.: Aud frecvent următoarea idee – când criticăm dictatura relativismului și cultura morții criticăm in corpore Occidentul, iar românii nu-și pot permite să fie anti-occidentali.
În fapt, atunci când critic bolșevismul din Rusia sovietică, eu unul nu critic Rusia și marea cultură rusă. Critic doar acea ideologie – ideologia marxistă, ateismul militant, rădăcini ale „culturii morții” pe care o vedem și în prezent extinzându-se în spațiul occidental.
Când critic nazismul din Germania lui Hitler, eu unul nu critic Germania și marea cultură germană. Critic doar acea ideologie, și emanațiile ei aberante, cum ar fi eugenia. Eugenie pe care o vedem devenind, acum, tot mai populară în Occident.
Când critic cultura morții și dictatura relativismului, despre care au vorbit pe larg Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea, și mulți alții, eu unul nu critic Occidentul. Critic doar această ideologie, care din păcate a devenit foarte populară, în special în rândul elitelor occidentale.
