Indiferența la viața umană în fază prenatală este păcatul originar al sistemului multilateral, înscris în chiar aranjamentele sale constitutive și propagat cu grijă prin instituțiile sale. Dacă proiectul drepturilor omului ar fi cu adevărat reconstruit, asta ar echivala cu nimic mai puțin decât o revoluție în politica internațională.
La cea de a 70-a aniversare a proiectului drepturilor omului al Organizației Națiunilor Unite celebrată luna trecută, numeroși cercetători și practicieni în drepturile omului au notat, cu bune și cu rele, progresul acestuia. Din păcate, moștenirea proiectului drepturilor omului în ceea ce privește copilul nenăscut a fost în mare măsura trecută cu vederea de comentatorii mainstream.
Peste 50 de milioane de copii au fost avortați doar anul trecut. Este, fără discuție, problema de drepturile omului a timpului nostru. Și totuși, nimeni de la ONU nu a strigat în public acest lucru. Nimeni în miriadele de agenții care alcătuiesc sistemul de drepturile omului nu a adresat în vreun fel problema. Dimpotrivă – sub influența acestor organisme, între sistem multilateral promovează avortul, uneori explicit și uneori pe ascuns, sub deghizarea furnizării de „drepturi sexuale și reproductive”. Nicio agenție internațională nu a fost capabilă să evadeze din această capcană birocratică.
Diplomații și oficialii care astăzi se perindă pe coridoarele sediilor ONU de la New York și Geneva trebuie să fie păstrați în memorie ca niște ticăloși care au închis ochii și au favorizat industria avortului când aceasta captura sistemul drepturilor omului, furnizându-i acesteia sprijinul politic și financiar indispensabile cu ajutorul căruia și-a dezvoltat afacerea genocidară.
Din păcate, indiferența sistemului internațional la viețile celor nenăscuți nu este un accident al istoriei, ci o eroare capitală în interiorul proiectului însuși. Indiferența la viața umană în stadiul prenatal este păcatul originar al acestui sistem, înscris în chiar aranjamentele sale constitutive și propagat cu grijă prin instituțiile sale.
Păcatul originar al proiectului drepturilor omului
Dacă Declarația Universală a Drepturilor Omului și tratatele care i-au transformat elevatele prevederi în legislație internațională obligatorie n-au fost niciodată înțelese ca excluzând copilul nenăscut de la protecția legii internaționale, ele n-au fost în același timp nici înțelese ca incluzând vreo obligație pozitivă cu privire la protecția copilului înainte de naștere. Aceste lucru s-a făcut deliberat, pentru a acomoda regimurile permisive la avort ale statelor comuniste [1]. În esență, legislația internațională de drepturile omului lasă protecția copilului in utero în sarcina statelor suverane. Aceasta a lăsat, de facto chiar dacă nu de jure, copilul nenăscut fără nicio protecție – încă de la fondarea Organizației Națiunilor Unite.
Iar și iar, negocierile internaționale începând din 1948 și până astăzi au refuzat să adreseze cu precizie statutul legal al copilului înaintea nașterii, cu toate că problematica a revenit în atenție în mod repetat. Agrementele internaționale au trecut cu vederea, în mod intenționat, protejarea acestuia în favoarea compromisurilor pe alte subiecte presante. Este un eșec moral imposibil de uitat.
Chiar și acolo unde înțelegerile internaționale au inclus protejarea copilului nenăscut (precum Convenția privind Drepturile Copilului sau Convenția Inter-americană a Drepturilor Omului) sau a inclus-o implicit (cazul Declarației Universale a Drepturilor Omului și al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice), asemenea protecții au fost anulate de interpretările și de aplicările subsecvente ale acestor tratate.
La fel cum păcatul originar” al autorilor Constituției SUA a fost să se complacă în răul sclaviei pentru a obține un compromis politic care să unifice coloniile, „păcatul originar” al celor care au inițiat proiectul internațional al drepturilor omului a fost cedarea în fața răului hain al avortului pentru a permite ca un număr maxim de state să ratifice instrumentele internaționale. Acest rău persistă și continuă să tragă în jos proiectul drepturilor omului, la fel cum răul sclaviei a pătat proiectul politic american.
Lobby-ul avortului la ONU este acum sistemic. Conform experților ONU, legislația drepturilor omului cere legalizarea avortului. Politicile și programele multilaterale care înconjoară noțiunea de „drepturi sexuale și reproductive” au dat ca rezultat promovarea fățișă sau acoperită a avortului ca un component al drepturilor omului precum și al politicilor de sănătate multilaterale. Aceste eforturi au legitimat avortul și au direcționat miliarde de dolari sub formă de sprijin guvernamental către grupurile pro-avort, indiferent că acesta era legal sau nu.
În ultimii 25 de ani, sistemul ONU a fost cea mai influentă și mai puternică voce în favoarea avortului legal. Ceea ce era inițial doar sprijin clandestin și șovăielnic este acum deschis și convins. Nicio agenție ONU nu pare imună la acesta. Este intruziv și orwellian. Doar în ultimul an, Comisia Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, unul din cele mai vechi și mai respectate comitete de drepturile omului, a declarat dreptul la avort ca parte a dreptului la viață sub legislația internațională. Întreg personalul ONU care lucrează la reformele legale în domeniul accesului la justiție a fost instruit să promoveze accesul la „avort legal și sigur”.
O paradigmă favorabilă cauzei pro-viață?
Din nou, textele legislației internaționale obligatorii pare a fi în favoarea protejării copilului în pântecele matern, însă aceste texte sunt în mod deliberat suficient de vagi, încât să nu existe o obligație pozitivă explicită contra avortului sau a cercetării distructive pe embrion.
Unii avocați pro-viață văd acest lucru ca pe o paradigmă favorabilă. Ei doresc ca mișcarea pro-viață să reclame proiectul drepturilor omului așa cum a fost. Unii chiar pretind că anumite obligații pozitive la protejarea copilului înainte de naștere pot fi discernute în dreptul internațional al omului. Ambele poziții nu mai sunt viabile azi, nici politic și nici juridic.
Compromisul și avocațierea tăcută au eșuat iar și iar în a da rezultate pentru cauza pro-viață la nivel internațional. Cel mult ele au încetinit progresul transformării avortului într-un drept recunoscut al omului. Este necesar nimic mai puțin decât o revoluție în politica internațională dacă vrem ca proiectul drepturilor omului să fie cu adevărat recuperat.
Când vine vorba despre avort, se manifestă o conspirație internațională a tăcerii – sau ca să împrumut o frază a Papei Francisc, o situație de „indiferență globalizată”. Chiar și națiunile care au legi protectoare pentru copilul nenăscut privesc în tăcere cum industria avortului câștigă poziții tot mai solide în sistemul internațional al drepturilor omului.
Nu există niciun efort coordonat de propulsare a cauzei pro-viață. Voința politică lipsește. Adevărul este că atunci când Republicanii se află la conducerea casei Albe ei nu investesc nici pe departe atâtea eforturi în evacuarea avortului din politica internațională pe cât Democrații în promovarea acestuia la ONU.
Spre meritul său, administrația Trump a mers mult mai departe decât oricare altă administrație Republicană anterioară. Chiar și așa, mai are de lucru până la măcar a știrbi efortul birocrației ONU de promovare a avortului sau până la a ridica puternicul aparat diplomatic al Departamentului de Stat al Statelor Unite și al Agenției Statelor Unite pentru Dezvoltare (USAID) în sprijinul cauzei vieții. Dacă administrațiile republicane ar fi fost la fel de insistente și consistente în materia aceasta pe cât sunt în cea palestiniană, avortul ar fi fost expulzat din politicile ONU acum multă vreme.
A sosit timpul să facem din cauza pro-viață o prioritate a politicii externe
În ciuda tuturor acestor eșecuri, există o oportunitate reală pentru ca mișcarea pro-viață să recupereze proiectul drepturilor omului. Oportunitatea este rezultatul creșterii mișcărilor politice naționaliste care în general sunt pro-viață și dispuse în mod natural să limiteze autoritatea și extinderea instituțiilor multilaterale. Totuși, opoziția internațională la avort nu este o prioritate de politică externă a partidelor naționaliste. Aceasta necesită resurse morale, politice și financiare în special din partea SUA și a Sfântului Scaun.
Dacă statele suverane nu încep să lupte viguros contra avortului ca o prioritate absolută, sistemul multilateral este condamnat să fie reținut de istorie ca un eșec. Unii estimează că peste un miliard de vieți au fost luate de avort de la legiferarea acestuia în Statele Unite [2]. Nu e un detaliu pe care istoria să îl bage sub preș.
Avortul nu ar fi intrat niciodată în politicile ONU fără sprijinul sau îngăduința SUA, cea mai puternică țară a lumii și cel mai influent membru al sistemului multilateral. Avortul nu poate fi eliminat din politicile internaționale fără un efort diplomatic cel puțin la fel de intens din partea Statelor Unite.
Înainte de Războiul Civil din Statele Unite, au avut loc dezbateri faimoase despre abrogarea completă a Constituției din cauza compromisului inechitabil în privința sclaviei din conținutul ei. Dezbaterile dramatice și fervoarea religioasă au condus în cele din urmă la Războiul Civil, la Proclamația de Emancipare și la Reconstrucție, nu textul Constituției în sine. Aceleași dezbateri trebuie să aibă loc azi cu privire la drepturile omului, dacă un compromis internațional asupra avortului va fi să fie vreodată legiferat.
Mișcarea pentru viață trebuie să facă din avort o problemă politică, nu doar în SUA ci în întreaga lume. Ceea ce se întâmplă în camerele întunecate din Turtle Bay și pe coridoarele lungi din Foggy Bottom [3] trebuie să fie cunoscut de votanți. Atâta timp cât dezbaterile despre avort și politici internaționale au loc în spatele ușilor închise și prin eufemisme impenetrabile, mișcarea pentru viață nu are nicio șansă.
NOTE
[1]. Primul stat care a legiferat avortul la cerere a fost URSS în 1921, urmat de statele comuniste după 1945. În România, avortul a fost legalizat în 1957. Prima societate occidentală care a „liberalizat” avortul a fost Marea Britanie în 1966. [2]. A avut loc în 1973 și este momentul din care statele occidentale au început nu doar liberalizarea internă a acestor politici dar și presiuni asupra altor state pentru a-și schimba legislația în același sens. [3]. Zone din cartierul în care se află sediul new-york-ez al ONU.