Președintele Iohanins despre susținătorii inițiativei clarificării definiției Căsătoriei între un bărbat și o femeie în Constituție: „E greşit să mergem pe calea fanatismului religios.” (octombrie 2016)
Florin Iaru despre aceiași susținători ai inițiativei: „Trei milioane de proști” (mai 2016)
CTP despre cei care vor vota da la referendum: „Aia care își bat copiii până la sânge, îi vând, îi violează, dar sunt buni români pentru că sunt bisericoși”. (septembrie 2018)
Ce au în comun cei trei influenceri (îmi permit să-l numesc și pe dl Iohannis influencer, mai ales de când dă semne clare că vrea să fie și dumnealui un „președinte jucător”). Aș spune că ceea ce au în comun este bigotismul.
Ce este, în fapt, bigotismul? Bigotismul este o formă de rezistență (cu sau fără hashtag). Este rezistența de a defini în mod clar propria idee și de a prezenta, în mod clar, o idee – iată, asta este ceea ce CRED eu. Este rezistența de a defini în mod clar ideea oponentului – iată, aceasta este ceea ce crede adversarul meu de idei. Bigotismul prosperă într-un melanj de idei vagi și obscure, o ceață de clișee pseudoștiințifice, de sloganuri politice importate sau împrumutate, adesea, de la alții.
Pentru a avea fie și un minim de credibilitate, acești influenceri ar fi putut să atingă, cel puțin în trecere, câteva dintre chestiunile ardente ridicate pe agenda publică de susținătorii acestui Referendum. Ar fi putut să spună că înțeleg fie și parțial îngrijorările lor legate de faptul că Statul nu are dreptul să modifice definiția Căsătoriei – o instituție milenară, cu funcții sociale, morale și spirituale foarte clare, mai veche decât orice stat și orice partid politic. Ar fi putut să spună că înțeleg îngrijorările lor legate de adopțiile de copii pentru cuplurile homosexuale – și că un astfel de experiment încalcă interesul superior al copilului, care are dreptul să fie crescut de o mamă și de un tată, nu de un Părinte 1 și Părinte 2; ca să nu mai vorbim de traumele la care ar putea fi supuși unii dintre acești copii, în condițiile în care există numeroase mărturii în această direcție ale unor copii trecuți deja prin astfel de experiențe – un studiu relevant aici și două mărturii aici (în The Federalist) și aici (The Public Discourse).
Ar fi putut să spună că înțeleg îngrijorările lor legate de modificarea inevitabilă a tuturor conținuturilor predate în școli odată cu schimbarea conținutului instituției Căsătoriei – de la modificarea manualelor școlare la introducerea educației sexuale de la vârste foarte mici, care i-ar încuraja pe copii să accepte și chiar să experimenteze comportamente homosexuale (cum se întâmplă deja în unele locuri din Occident). Ar fi putut să spună că înțeleg, măcar, îngrijorările lor cu privire la restrângerea drastică a libertății de exprimare, a libertății de conștiință și a libertății religioase – nu e deloc ok ca un preot să fie trimis la închisoare pentru că citește un fragment din Biblie în biserică (cum am văzut că s-a întâmplat de curând în Danemarca). Sau, cel puțin, ar fi putut să spună că înțeleg sensul întrebării: o dată ce modificăm conținutul Căsătoriei, unde ne mai oprim – legalizăm și parteneriatele civile poliamoroase? Și poligamia? Și „sexul intergenerațional” (vedeți punctele 5 și 6 de aici)? Și apoi, ce?
Dar nu ne spun nimic din toate acestea, și de aceea bigotismul lor este și o formă de indiferență – este chiar o frenezie a indiferenței. Frenezie care stă la rădăcina multor persecuții din istorie. Oamenii cu adevărat pasionați de un adevăr, oamenii care caută să înțeleagă și să le prezinte altora cu claritate un adevăr sunt foarte rar persecutori. Oamenii indiferenți, oamenii care preferă gândirea în sloganuri și în clișee, oamenii care opun rezistență unor idei CLAR DEFINITE – aceștia sunt cei care aprind rugurile și construiesc Gulagurile.
