Într-o ţară în care lipsesc pansamentele din unele spitale de stat – invitându-i pe pacienţi la clinica privată – şi în care se investesc milioane de euro pe frunze turistice, nimic nu pare mai interesant decât un război între cei care se auto-proclamă iubitorii maidanezilor şi oamenii fără suflet care doresc „omorârea” lor.
Nu doresc să insist asupra acestei psihoze ce pare a reveni în atenţia opiniei publice o dată la câţiva ani ca şi un leit motiv al falimentului unei societăţi care nu doar că nu învaţă din propriile greşeli, dar pare fericită să le repete cu aceeaşi stupiditate non-creatore.
Nu pot să nu invoc însă „bioetica necuvântătoarelor”. O bioetică care nu de puţine ori merge de la o extremă la alta: de la torturarea animalelor, până la idolatrizarea lor. O bunicuţă de 80 de ani, care a trăit izolată de nebunia comunismului şi de cea a capitalismului, ar fi probabil mai eficientă în rezolvarea problemei maidanezilor. Şi nu datorită numeroaselor studii de fezabilitate sau a înduioşării în faţa iubitorilor de patrupede, ci pentru că a înţeles care este locul necuvântătoarelor şi al oamenilor pe Pământ şi în societate.
Se pare că societatea noastră, asemenea multor altora ultra-democratice şi ultra-civilizate, plânge şi râde în contratimp, tocmai pentru că îi este greu să găsească echilibrul managementului vieţii. Am pierdut antropocentrismul: omul nu mai este în centrul universului şi de multe ori valorează mai puţin decât o coajă de copac exotic. Dar am pierdut şi simţul protejării naturii şi a necuvântătoarelor. Ne mişcăm în jurul axei dezechilibrate a sadismului bolnav de a ucide sau tortura din plăcere şi a drăgălăşiei patrupede duse până la extrem.
Echilibrul însă pare a fi greu de găsit în societatea care a trecut de la comunism la capitalism cu o viteză imposibil de măsurat.
(apărut și în revista EgoPhobia)
