Până nu de mult, „proiectarea” fiinţei umane şi a caracteristicilor sale era misiunea naturii şi nimeni nu putea interveni pentru a îmbunătăţi noua fiinţă umană, perfecţionarea patrimoniului genetic aparţinea legilor naturale:
Fireşte că vieţuitoarele n-au fost niciodată proiectate la planşetă. Dar ele se întorc efectiv spre noi începuturi. Ele iau startul din nou o dată cu fiecare generaţie. Fiecare nou organism începe ca o singură celulă şi creşte din nou. El moşteneşte ideile proiectului ancestral, sub forma programului ADN, însă nu moşteneşte organele fizice ale strămoşilor săi. El nu moşteneşte inima părintelui său, ci o remodelează într-o inimă nouă (şi dacă se poate una mai bună). El începe de la zero, ca o singură celulă, şi dezvoltă o nouă inimă, folosind acelaşi proiect care a stat şi la baza inimii părintelui său, la care pot fi adăugate unele îmbunătăţiri. Acum vedeţi concluzia spre care mă îndrept. Un lucru important, legat de ciclul vital dozat unicelular, este faptul că face posibil echivalentul întoarcerii la planşetă [1].
Dar dorinţa de a ne îmbunătăţi nu este nouă, iar oportunitatea oferită de ingineria genetică schimbă doar modul în care această îmbunătăţire are loc şi evaluarea etică a practicilor prin care acest lucru se realizează:
Chiar dacă este adevărat că astăzi oamenii nu pot să-şi îmbunătăţească în mod semnificativ propriile caracteristici cu ajutorul tehnologiei genetice, este de asemenea adevărat că mereu au încercat să-şi îmbunătăţească capacităţile prin orice mijloace disponibile. De exemplu, ne îmbunătăţim capacităţile intelectuale prin educaţie, capacităţile fizice prin exerciţii, iar capacităţile de a atrage parteneri sexuali prin diferite tehnici cosmetice. De aici deduc două lucruri: (1) că nu are nici un sens să susţinem că îmbunătăţirea capacităţilor umane este, în ea însăţi, un lucru rău; (2) că atunci când tehnologia genetică va ajunge în punctul în care îmbunătăţirea organismului uman este posibilă, va fi o mare presiune pentru aplicarea ei [2].
Înainte de a evalua manipularea genetică trebuie să precizăm că ar fi imposibil, şi chiar iresponsabil, să renunţăm la toate tehnicile de manipulare genetică doar pentru că aceste tehnici pot fi folosite şi în mod abuziv:
Nici un organism guvernamental nu va avea bagheta magică pentru a putea face să dispară tehnologiile genetice şi reproductive, iar noi am fi idioţi să vrem acest lucru. Marea noastră provocare colectivă nu este să ne gândim la modul în care să blocăm aceste progrese, ci mai degrabă cum să obţinem beneficiile maxime pe care ni le oferă, reducând la minimum riscurile şi salvându-ne drepturile şi libertăţile [3].
Evaluarea manipulării genetice, atât a celei terapeutice cât şi a celei de îmbunătăţire, depinde şi de backgroundul bioeticii şi de principiile etice care sunt luate ca punct de referinţă.
Pentru cei care sunt adepţii reproducerii umane „asistate” şi iau ca argument justificativ faptul că astfel beneficiem de ajutorul unor tehnici artificiale la fel cum ne folosim de fibra optică şi cimentul armat [4], uitând adevăratele probleme care derivă din aceste practici, ar fi foarte simplu să accepte şi manipularea genetică care ar fi însă inacceptabilă pentru cineva care are un background etic divers.
Pentru toţi cei care cred că „noi, ca şi celelalte animale, suntem nişte maşini, create de genele noastre”[5] este irelevant discursul despre spiritualitatea noastră; în schimb, pentru cei care admit existenţa naturii noastre nemateriale, lucrurile sunt diferite. Din păcate, spiritualitatea noastră a fost uitată de mulţi, motiv pentru care, atunci când cineva invocă existenţa spiritului în compoziţia umană, discursul lui bioetic este discreditat şi nu are nici o relevanţă, probabil şi pentru că existenţa sufletului nu se poate dovedi ştiinţific.
Dar dincolo de principiile de la care se porneşte, toţi trebuie să ţinem cont că în toate tehnicile de inginerie genetică care sunt aplicate omului, protagonistul este fiinţa umană, motiv pentru care trebui să ne întrebăm care este impactul acestei manipulări genetice şi nu doar care este impactul asupra ecosistemului şi echilibrul acestuia, dar şi asupra speciei umane, asupra singurului individ uman care va beneficia de tehnicile ingineriei genetice[6].
Înainte de a vorbi în mod direct de consecinţele pe care le poate avea manipularea genetică, precizăm că dorinţa de a îmbunătăţi şi proiecta fiinţa umană încă înainte de a se naşte [7], şi care motivează cel puţin manipularea genetică de îmbunătăţire, are ca prim efect direct „eliminarea celui diferit, a imperfectului, a nereuşitului” [8], aruncând la gunoi embrionul încă neimplantat (în tehnicile de fertilizare asistată) sau avortând fătul care ar trebuie să se afle sub „protecţia” sânului matern. Ambele practici au implicaţii etice complexe şi, din punctul nostru de vedere, nu pot fi justificate, ţinând cont de faptul că fiecare fiinţă umană are dreptul la viaţă, însă nu vom analiza aici această problemă întrucât este doar tangenţială cu discursul nostru.
În acest mediu ştiinţific şi cultural putem vorbi de posibilitatea de a fonda un nou tip de servicii, „service-ul genelor” [9], răspunsul „corect” oferit de economia de piaţă care ar trebui să răspundă dorinţei umane de a se îmbunătăţi/proiecta, un serviciu contra cost suportat de stat sau de fiecare individ în parte.
Dar existenţa acestui „service” nu ar fi posibilă fără progresul tehnicii şi al mentalităţii, o mentalitate eugenică [10] care încearcă să „producă” omul dorit, de calitate superioară, cu ajutorul ingineriei genetice.
Asemenea oricărui tratament medicamentos, şi noile tehnologii ale ingineriei genetice, care ar putea fi folosite pentru „serice-ul genelor”, prezintă anumite riscuri pe timp scurt sau lung, existând mereu şi riscul „de a elimina gene care au aspecte benefice încă necunoscute, care s-ar putea manifesta într-un mediu diferit (aceeaşi genă care cauzează anemia sickle-cell face organismul mult mai rezistent la malarie)” [11].
În ceea ce priveşte terapia genică, trebuie să distingem modificările celulelor germinale, o consecinţă a terapiei genice somatice care, în anumite circumstanţe, ar putea fi licită (ar trebui să evaluăm dacă aceste persoane ar avea voie să procreeze sau nu după acest tratament) de modificarea celulelor germinale pentru a trata sau modifica patrimoniul genetic al generaţiilor viitoare. Pentru ca terapia genică germinală să poată fi realizată, sunt necesare multe experimente pe embrioni şi feţi (practici aproape sigur fatale pentru aceste fiinţe umane care ar trebui să fie tratate ca şi cum ar fi persoane umane [12]) pentru a obţine o tehnică incertă şi fără niciun beneficiu direct pentru toate fiinţele umane sacrificate în numele ştiinţei [13], sacrificiu care nu poate fi justificat etic.
În orice caz, chiar dacă până acum terapia genică germinală este nesigură, acest lucru se poate schimba, motiv pentru care unii autori nu sunt contrari interzicerii totale şi în orice circumstanţă a acestei terapii [14]. Putem spune şi noi că, în anumite circumstanţe, fără a manipula celulele germinale în afara corpului uman, fără riscuri disproporţionate şi utilizând o tehnică încă nedisponibilă, ar putea fi licită tratarea celulelor germinale, mai mult, ar putea fi o datorie a întregii societăţi pentru binele copilului ce se va naşte. Cine ne poate garanta că nanomedicina nu va găsi un tratament pentru boli genetice incurabile după naştere şi care ar putea fi evitate prin simpla administrare a unui nou medicament sau a unui nano-robot cu care s-ar putea interveni asupra celulelor germinale pentru a le vindeca?
În situaţia concretă de astăzi a terapiei germinale considerăm că este imorală şi inadmisibilă intervenţia asupra celulelor germinale pentru a modifica patrimoniul genetic [15].
În ceea ce priveşte terapia genică somatică, considerăm că acesta este justificabilă din punct de vedere etic dacă se păstrează proporţionalitatea dintre riscuri şi beneficii, cel puţin în acele cazuri incurabile sau fatale.
În acelaşi timp, terapia genică poate avea efecte adverse cum sunt formarea de tumori, inflamaţii, infecţii, răspuns imunitar deficitar, mai mult, încă nu se cunosc efectele ei în timp; din aceste motive unii au propus o monitorizare foarte atentă [16], recomandând consensul informat autentic al pacientului şi un control foarte sever din partea statului asupra acestor terapii. Cu toate acestea, în anumite cazuri, terapia genică asupra celulelor somatice rămâne justificabilă şi recomandată.
Un alt potenţial pericol care ar putea fi produs de acest tip de terapie este constituit de virusul care este introdus în organismul uman pentru a modifica, într-o oarecare măsură, patrimoniul nostru genetic sau exprimarea lui, şi care ar putea să se recombine cu alţi viruşi, cauzând probleme grave, poate chiar fatale (această problemă a condus la tendinţa de a nu mai utiliza viruşi virali, chiar dacă aceştia sunt foarte eficace [17]).
Pentru a răspunde la problemele puse de terapia genică şi până în momentul în care terapia genică va fi disponibilă pentru majoritatea bolilor genetice, unii propun prevenirea bolilor ereditare [18] care, în anumite cazuri, ar justifica practici ilicite şi imorale, cum este avortul, uciderea embrionilor în laboratoarele de fertilizare artificială, poate chiar infanticidul. Din punctul nostru de vedere o astfel de practică este împotriva libertăţii responsabile, împotriva carităţii, împotriva omului şi a statului său de persoană umană.
Făcând legătura dintre terapia genică şi îmbunătăţirea organismului uman, lucrurile se schimbă radical deoarece, dacă prima are ca scop vindecarea unei boli fizice sau reabilitarea capacităţilor fizice şi mentale, cea de-a doua are misiunea de a îmbunătăţi capacităţi şi funcţii care deja sunt normale [19]. Pentru a evita ca această practică de îmbunătăţire să aibă loc, unii autori, precum Habermas, admit doar o terapie genică negativă, „orientată fără nici un echivoc spre eliminarea daunelor” [20].
Vom lua un exemplu. Să ne gândim la posibilitatea de a modifica copilul nostru folosindu-ne de manipularea genetică. Dacă două persoane sunt în căutarea „iubirii ideale”, dar nu reuşesc să o găsească, ar putea, cel puţin teoretic, să se înţeleagă să-şi modifice caracteristicile după preferinţele celuilalt. Pare un lucru ştiinţifico-fantastic, dar nu este aşa dacă ne gândim la intervenţiile chirurgiei estetice care nu de puţine ori nu au misiunea de a repara malformaţii sau mutilări cauzate de accidente, ci sunt alegerea psihotică a unei persoane care nu se simte în stare să trăiască fără a-şi satisface capriciul sau fără a răspunde „cerinţelor” impuse în mod direct sau indirect de o altă persoană sau de „standardele societăţii”.
Această posibilitate nu ţine însă cont de demnitatea umană, de faptul că nu putem considera corpul o proprietate privată „corectabilă” după propria dorinţă, de faptul că nu de puţine ori riscul este disproporţionat cu beneficiile obţinute în urma intervenţiei chirurgicale estetice, de faptul că nu există nicio indicaţie terapeutică, de faptul că este o fantazie nejustificabilă moral. Din punctul nostru de vedere, este categoric inadmisibilă şi imorală o lume în care aceste lucruri au loc. Dar, într-un final, mentalitatea eugenică a omului perfect ne va conduce spre un viitor nu foarte diferit, probabil unul mai discret decât cel preconizat de noi şi, poate, practicile de manipulare genetică vor fi mai „umane” şi mai puţin costisitoare.
O altă problemă a manipulării generice este aceea a experimentelor efectuate pe genomul uman utilizând în mod iresponsabil ingineria genetică pentru a crea hibrizi între om şi animal, o practică abominabilă şi imorală ce nu respectă demnitatea fiinţei umane şi dreptul la viaţă a fiecărui om. Din păcate, această tehnică îşi găseşte rădăcinile în „progresul axiologic şi metafizic al omului, de aceea nu se mai vede diferenţa dintre om şi celelalte organisme biologice (animale şi plante) şi, prin urmare, nu se vede nici un motiv pentru ca omul să nu fie manipulat” [21].
Depăşind limita ştiinţei genice, unii consideră că există o strânsă legătură între gene şi comportamentul uman, mai mult, între gene şi personalitatea noastră. Cu siguranţă însă, chiar dacă această legătură se va dovedi mai puternică decât ne putem noi imagina astăzi, acest lucru nu înseamnă că noi suntem „la mila genelor” [22], chiar dacă încă nu am înţeles care este legătura între gene şi personalitatea noastră, inteligenţa noastră etc. [23]. Implicaţiile etice şi sociale ale aceste teorii sunt însă perfide şi ne vor putea conduce la un nou Holocaust, unul mult mai subtil:
Cercetările asupra bazelor genetice ale comportamentului, dintr-un punct de vedere ştiinţific, riscă să devină justificarea unui rasism mult mai subtil şi mai periculos decât acela care vedea „albii” opuşi „negrilor”. Dacă reducţionismul biochimic devine unica explicaţie a unui comportament uman, prima consecinţă este, în mod evident, totala iresponsabilitate, atât civilă, cât şi morală, a subiectului; dar un subiect total ne-responsabil de propriile acţiuni este un subiect lipsit de propria libertate, în cele din urmă, un sclav (al unui mecanism biologic) [24].
Pentru a contracara orice formă de eugenism din partea geneticii moderne, astăzi, genomul uman este considerat patrimoniu comun al întregii omeniri, însă dacă acest scop a fost îndeplinit sau „în mod ironic, încercând acest lucru, s-a reanimat în mod involuntar una dintre armele fundamentale al arsenalului eugenismului” [25], nu putem încă şti. În orice caz, fiecare dintre noi poate contribui la calea pe care această problemă o va lua, chiar dacă unii sunt convinşi că nu există niciun pericol eugenic în genetică: „în ceea ce priveşte înţelegerea ştiinţifică şi capacitatea tehnică în domeniul comportamentului genetic, temerile de un eugenism al comportamentului este exagerat. Oamenii au o foarte mică capacitate, folosind instrumentele biologiei moleculare, să modifice cu încredere dotările genetice ale copiilor viitori” [26].
Alţii neagă existenţa vreunui pericol eugenic pus în joc de laboratoarele de inginerie genetică şi de fertilizare artificială, susţinând chiar că toate argumentele împotriva manipulării propriilor fii şi a alegerii germinale sunt produsul celor care nu au nimic de pierdut pentru că sunt deja „elita cea mai dotată”. Cu toate acestea, fiii acestei „elite” vor trage consecinţele acestei politici contrare manipulării genetice: „cu siguranţă, fiii lor vor fi cei care vor suferi mai mult după apariţiei pieţei genetice în care toţi părinţii vor putea cumpăra talente echivalente şi îmbunătăţite pentru copiii lor”[27]. Un lucru evident în declaraţiile acestor persoane este că ele cred că toate capacităţile umane ar putea fi explicate cu rigoare ştiinţifică, genetic, dar, într-un final, genele nu pot să creeze nimic singure, noi suntem cei care ne dezvoltăm talentele, noi suntem artiştii propriilor noastre gene.
Doar libertatea responsabilă ne va putea conduce, eventual, cu ajutorul ingineriei genetice, spre o lume mai bună, dar nu o lume în care cine va avea resursele necesare va putea avea un copil după propriul plac (păr mai negru, piele mai albă etc.), pentru că acest lucru ar însemna că suntem „liberi”, dar iresponsabili. Responsabilitatea noastră [28] ar trebui însă să se reflecte şi în deciziile statului, deoarece nu de puţine ori deciziile individuale sunt egoiste, iraţionale şi imorale. În momentul în care majoritatea majorităţii va deveni moralitate universală, homo sapiens va dispărea transformându-se în „homo animalus”.
_______________
[1] R. Dawkins, Gena egoistă, Tehnică, Bucureşti 2001, 251.
[2] E. Parens, «The Goodness of Fragility: On the Prospect of Genetic Technologies Aimed at the Enhancement of Human Capacities», în T.L. Beauchamp – L. Walters (edd.), Contemporany issues in Bioethics, Wadsworth, Belmont 19995, 596-601, 596.
[3] G. Stock, Riprogettare…, 22.
[4] Cf. Ibid., 30.
[5] R. Dawkins, Gena egoistă, Tehnică, Bucureşti 2001, 2.
[6] V. Mele, «Geneterapia e dignità della persona umana in Gignitas Personae», în G. Russo (ed.), Dignitas Personae. Commenti all’istruzione su alcune questioni di Bioetica, Coop. S. Tom. & Elledici, Messina-Torino 2009, 194-203, 194.
[7] Această practică este posibilă şi datorită diagnosticării preimplant şi a testelor genetice care stabilesc dacă fătul este bolnav sau dacă există o posibilitate ridicată să fie bolnav.
[8] S. Leone, Manuale di Bioetica, Istituto Siciliano di Bioetica, Acireale 2003, 123.
[9] Prin această expresie înţelegem orice serviciu oferit cu ajutorul ingineriei genetice în tentativa de a modifica patrimoniul genetic cu scop non-terapeutic, estetic sau de îmbunătăţire.
[10] „…eugenismul şi genetica sunt categoric corelate” – The British Medical Association on Human Genetcis, Choise and Responsibility, Oxford, Oxford 1998, 3 citat în I. Pollard, Life…, 127.
[11] J. Baron, Contro la Bioetica, 72.
[12] Congregaţia pentru doctrina Credinţei, Instrucţiunea Dignitas Personae, Presa Bună, Iaşi 2008, §19.
[13] Cf. M. Lappè, «Ethical Issues in Manipulating the human Germ Line», în H. Kuhse – P. Singer (ed.), Bioethics. An anthology, Blackwell Publisher, Oxford 1999, 155-164, 163-164.
[14] Cf. M. J. Reiss – R. Straughan, Improving Nature? The science and ethics of genetic engineering, Cambridge, Cambridge 20014, 223.
[15] Congregaţia pentru doctrina Credinţei, Instrucţiunea Dignitas…, §26.
[16] Cf. A.S. Moraczewski – J.B. Shea, «Genetic Medicine», în E.J. Furton (ed.), Catholic Health Care Ethics. A manual for practitioners, The National Catholic Bioethics Center, Philadelphia 20092, 237-242, 238.
[17] Cf. V. Mele, «Geneterapia…», 196-197.
[18] Cf. I. Pollard, Life…, 134.
[19] Cf. W. Glannon, Genes and…, 94; dar dacă terapia genică are ca prim obiectiv vindecarea, iar ca un al doilea, îmbunătăţirea organismului uman, evaluarea etică se schimbă?
[20] J. Habermas, Il futuro…, 15.
[21] M. Aramini, Introduzione alla Bioetica, Giuffrè, Milano 20032, 183.
[22] Cf. M. Brookes, La genetica, 182.
[23] Cf. G. Stock, Riprogettare…, 68.
[24] L.M. Macrobio, L’Eugenismo…, 92-93.
[25] A. Mauron, «Genetica e ripercursioni intergenerazionali», în S. Leone – S. Privitera (ed.), Il contesto culturale dell’etica della vita, Armando, Roma 1994, 125-142, 134.
[26] R. Shweder, «Genetic and human behavior II. Philosophical and Ethical Issues» în S.G. Post, Encyclopedia of Bioethics, Macmillan, New York 20043, 978-984, 983.
[27] G. Stock, Riprogettare…, 260.
[28] Responsabilitate întărită, probabil, şi de faptul că aceste consecinţe ale intervenţiilor genetice sunt ireversibile, cel puţin în cazul copiilor ale căror caracteristici au fost alese de părinţii lor – Cf. J. Habermas, Il futuro…, 65.
