Analizând bioetica şi omul viitorului, am ajuns la momentul în care trebuie să ne întrebăm cum trebuie să ne pregătim pentru viitor şi care bioetică va fi cea adevărată şi utilă?
O primă problemă cu care ne confruntăm este aceea că „astăzi, metafizica fiind depăşită, filosofia nu mai crede în răspunsuri obligatorii asupra problemelor legate de conduita vieţii personale sau colective” [1], motiv pentru care este foarte dificilă găsirea unei „bioetici universale”, recunoscute de toţi.
O a doua problemă este aceea că societatea noastră, pierzându-şi simţul moral, ar putea să nu-şi mai găsească un motiv suficient de puternic pentru a trăi şi, poate, nici pentru a-şi regăsi simţul moral:
Fără emoţia sentimentelor morale de obligaţie şi vină, reproş şi iertare, fără libertatea respectului moral, fără fericirea ajutorului solidar şi disconfortul falimentului moral, fără „generozitatea” unei proceduri civilizate în tratarea conflictelor şi a contrastelor, noi ar trebui să resimţim ca insuportabil acest univers locuit de oameni (sau cel puţin asta credem noi astăzi). Nu ar mai avea rost să trăim într-un fel de vid moral, într-o formă de viaţă în care nici măcar cinicul moral nu ar mai fi imaginabil [2].
Însă faptul că ştiinţa şi tehnica contemporană, nemaivorbind de cea viitoare, nu au în interiorul lor criterii morale pentru a se autoghida şi, deci, au nevoie de intervenţia bioeticii care ar putea să le ofere nişte repere clare:
S-ar putea adăuga că problema problemelor modernităţii noastre, dacă putem spune astfel, este că ştiinţa şi tehnica nu au demonstrat că nu deţin criterii interne pentru a ghida în mod etic aplicarea cunoştinţelor lor şi potenţialitatea lor transformativă. Viaţa, care este obiectul biologiei şi a manipulării artificiale, nu este, de fapt, un izvor direct de norme morale şi, deci, nu are o particulară sacralitate şi inviolabilitate. Nimeni nu ar recunoaşte porunca lui Dumnezeu într-o reacţie chimică pentru simplul motiv că reacţia are loc în mod obişnuit şi nimeni nu ar binecuvânta natura pentru bolile sau catastrofele accidentale pe care, din contră, toţi încercăm să le prevenim şi să le modificăm datul natural. Aşadar, care este viaţa care merită tutelată necondiţionat? Bioetica încearcă să redefinească viaţa, deci să regăsească un semnificat al noţiunii de viaţă, care să poată oferi o orientare morală pentru practica tehnologică [3].
Misiunea bioeticii ar fi aceea de a găsi pentru societatea viitorului puncte comune pentru revitalizarea sensului moral universal şi redescoperirea unui adevărat motiv pentru care merită să trăim într-o lume mult diferită, transformată de noile biotehnologii.
Un prim punct de plecare ar putea fi acela că specia umană este unică [4], deci nu putem pune pe acelaşi piedestal oamenii, animalele şi regnul vegetal pentru că acest lucru ar conduce la pierderea demnităţii umane. Marea diferenţă dintre noi şi toate celelalte specii constă cel puţin în capacitatea noastră de a fi responsabili şi de a putea reflecta. În acest mod, am regăsi ca punct central al discursului nostru demnitatea umană şi centralitatea fiinţei umane.
Un al doilea punct pentru bioetica viitorului ar trebui să fie faptul că „nimeni nu ne obligă să considerăm inevitabil progresul tehnologic când acesta nu este util urmăririi scopului final al omului. Libertatea adevărată este aceea care permite diferitelor comunităţi politice să protejeze valorile pe care le consideră importante, aceasta este libertatea pe care astăzi trebuie să o exercităm în relaţia cu revoluţia biotehnologică” [5]. În acest mod vom conduce libertatea responsabilă dincolo de interesele economice sau ştiinţifice.
Chiar dacă „referinţa la transcendent care se recunoaşte în om, în spiritualitatea şi demnitatea sa, care este cea care poate garanta ca omul să nu devină nici obiect, nici instrument în mâna altor oameni sau a puterii publice” [6], ar fi imposibil să impunem acest lucru ca viziune de bază a tuturor, într-o lume multiculturală, motiv pentru care ar fi de bun augur să găsim metafizica bioeticii, fără de care bioetica va fi mereu schimbătoare şi discutabilă:
Nu este suficient, cel puţin ar fi pripit şi superficial, să ne mulţumim a identifica indicaţii comportamentale pentru diferitele probleme de bioetică fără a privi spre concepţia „meta-bioetică”, şi anume la concepţia „asupra” bioeticii care motivează o anumită poziţie în mediul aplicativ. În bioetică nu este suficientă posedarea unei cărţi de bucate care să ne spună „cum” trebuie să ne comportăm în anumite situaţii: este însă necesar să cunoaştem „de ce” „trebuie” să ne comportăm tocmai în acel mod dintre multiplele comportamente fizice, spaţiale şi temporale posibile. Datoria morală pune în mod inevitabil constrângeri libertăţii de acţiune: prin urmare, este necesară cunoaşterea motivelor pentru ca normele să nu devină impuneri coercitive externe, ci să fie interiorizate şi respectate, tocmai pentru că sunt simţite ca fiind în mod intrinsec obligatorii [7].
Nu în ultimul rând, pentru bioetica viitorului trebuie să încercăm să creăm o societate în care adevărul să fie recunoscut ca o virtute imuabilă pentru a putea recunoaşte cu toţii că adevăratul „om de calitate” nu este cel „perfect” pentru că se încadrează în standardele impuse de societate sau pentru simplul motiv că nu este bolnav, ci este orice fiinţă umană, întrucât are o demnitate umană înnăscută care nu poate fi evaluată cu criterii ştiinţifice sau fiziologice (în acelaşi timp nu trebuie să excludem toate practicile medicale [8] care ne-ar putea „îmbunătăţi” corpul, dacă acestea vor respecta demnitatea umană şi principiile noastre morale):
Mi se pare că imaginea lui Ahile şi a vulnerabilităţii sale dincolo de aparenta perfecţiune arată cel mai bine paradoxul ideii de perfecţiune închise în mentalitatea eugenică. Perfecţiunea eugenică este o perfecţiune absurdă şi limitată. Al său „călcâi al lui Ahile” este, de fapt, contradicţia sa: se exaltă omul pentru a manipula un alt individ după chipul şi asemănarea propriilor alegeri şi preferinţe şi, în acelaşi timp, acesta este retrogradat la o serie de funcţii. Datorită exaltării omului ca suveran al propriei naturi se propovăduieşte dorinţa de a realiza un om perfect, dar se condiţionează existenţa celui asemănător. Adevărata perfecţiune a fiinţei umane nu constă în multitudinea calităţilor sale. A spune „persoană” este echivalent cu a spune „perfecţiunea de a fi a unei fiinţe”. Toate caracteristicile pe care le poate avea, întrucât le manifestă sau le realizează, nu-i câştigă fiinţei umane ceea ce ea are nu prin achiziţie, ci prin natură, şi anume demnitatea ei[9].
În călătoria noastră spre o lume viitoare trebuie să ne pregătim să trăim cu intensitate maximă prezentul, încercând să găsim o bioetică universală fondată pe piloni rezistenţi pentru „a depăşi viziunea materialistă a evenimentelor umane şi pentru a vedea în progres un „dincolo” pe care tehnica nu ni-l poate oferi” [10].
___________
[1] J. Habermas, Il futuro della natura umana. I rischi di una genetica liberale, Einaudi, Torino 2002, 5.
[2] Ibid., 73.
[3] P. Cattorini, Bioetica. Metodo ed elementi di base per affrontare problemi clinici, Elsevier, Milano 20063, 7.
[4] R. Dawkins, Gena egoistă, Tehnică, Bucureşti 2001, 181.
[5] F. Fukuyama, L’uomo oltre l’uomo. Le conseguenze della rivoluzione biotecnologica, Milano 2002, 298.
[6] F. Facchini, Le sfide dell’evoluzione. In armonia tra scienza e fede, Jaca Book, Milano 2008, 165.
[7] L. Palazzani, Introduzione alla Biogiuridica, G. Giappichelli, Torino 2002, 8-9.
[8] Aceste practici nu trebuie confundate cu cele de îmbunătăţire a organismului uman care încearcă să creeze „un om de calitate”.
[9] G. Brambilla, Il mito dell’uomo perfetto. Le origini culturali della mentalità eugenetica, If, Roma 2009, 188-189.
[10] Benedict Al xvi-Lea, Enciclica Caritas in Veritate, Presa Bună, Iaşi 2009, §77.
