Astăzi, „o anumită mentalitate pozitivistă continuă să alimenteze iluzia că, datorită realizărilor ştiinţifice şi tehnice, omul, asemenea unui demiurg, poate singur să-şi controleze în totalitate destinul” [1], iar cu ajutorul transplanturilor (la limita imposibilului) şi a implanturilor, unii încearcă să depăşească limita impusă de dualismul uman (alcătuit dintr-un corp material şi o parte nematerială).
Evaluarea etică a acestor transplanturi şi implanturi care se găsesc la limita dintre utopie şi realitate este foarte dificilă având în vedere că graniţa dintre lumea ştiinţifico-fantastică şi „profeţia ştiinţifică” este una ambiguă (dacă ne gândim la cărţile lui Jules Verne care descria călătoriile spaţiale, aeriene şi subacvatice înainte ca acestea să poată fi realizate). În orice caz, în analiza noastră trebuie să încercăm să anticipăm, într-o oarecare măsură, lumea de mâine, fără a depăşi limita bunului simţ, pentru a nu fi luaţi prin surprindere de viitoarele provocări ale tehnologiei de mâine:
„Corpul căptuşit de proteze eficiente asemenea inteligenţei angelice fixate în hard-disk sunt imagini ştiinţifico-fantastice. […] Să lăsăm deoparte speculaţiile care exprimă fantezii prosteşti sau prognoze verosimile, nevoi escatologice întârziate sau modele ştiinţifico-fantastice inedite” [2].
Limita până la care astăzi transplanturile pot fi efectuate pare a fi una modificabilă: este licit să transplantăm tot cea ce se poate transplanta din punct de vedere tehnico-medical sau trebuie să identificăm anumite organe sau „bucăţi umane” pe care nu ar trebui să le transplantăm niciodată, sub nici o formă, cum este creierul (sau poate putem transplanta doar o anumită parte din creier)?
Nu intenţionăm să răspundem în mod exhaustiv la această întrebare, dar suntem obligaţi de propria conştiinţă să precizăm că trebuie să impunem anumite limite foarte clare pentru a interzice anumite tipuri de transplanturi. Din punctul nostru de vedere, unele transplanturi determină probleme morale foarte grave, lezând demnitatea umană, identitatea personală şi corporală şi fiind în mod evident disproporţionale (limita dintre beneficii şi riscuri este categoric depăşită) sau având un rol pur estetic non-funcţional nejustificabil, încât trebuie să fie interzise în mod irevocabil. Ca exemplu, preluăm dorinţa utopică de a transplanta creierul sau chiar întregul cap, punctul culminant al oricărui transplant care ar trebui interzis pentru că violează aproape toate principiile noastre („îndrăzneţul experiment al transplantului cerebral ar putea conduce la o practică inumană, dacă nu va fi condus de respectul pentru demnitatea omului şi a vieţii lui autonome, cum este demnitatea de a muri” [3]):
Atunci când se va ajunge în mod real la posibilitatea tehnică a transplantului cerebral, va trebui să ţinem cont de faptul că, indiferent de soluţia filosofică a problemei, dacă rămâne sau nu aceeaşi persoană într-un eventual transplant de cap, pare deja evidentă inadmisibilitatea morală [determinată de] perturbarea gravă a propriei identităţi, având consecinţe incalculabile, [extrem de] grave pentru întreaga viaţă succesivă a persoanei, sub toate aspectele şi la toate nivelele [4].
Relativ la discursul introducerii de „bucăţi” străine în propriul corp, atât a implanturilor „simple” (cum sunt dinţii artificiali), cât şi a implanturilor sofisticate (cum ar fi chip-urile pentru îmbunătăţirea organismului uman), trebuie să facem încă o dată diferenţa între implanturile realizate pentru a salva viaţa (cum sunt pacemaker) şi între implanturile făcute fără vreun scop terapeutic sau chiar cu scopul de a îmbunătăţi organismul uman. În ceea ce priveşte implanturile care salvează viaţă (dar şi cele asemenea implanturilor dentare), nu există probleme etice grave, atâta timp cât se păstrează proporţionalitatea dintre beneficii şi riscuri. În cazul implanturilor „dorite” pentru alte motive, nu pot fi acceptate atât pentru că nu putem vorbi de o proporţionalitate între riscuri şi beneficii (cel puţin în cele mai multe cazuri), cât şi pentru faptul că aceste implanturi lezează demnitatea umană.
Tehnologia avansată şi implanturile sofisticate ne pun în faţa unei alte dileme: ne convine să rămânem fyborg sau merită să ne transformăm în cyborg?
În acest moment, simplul bilanţ riscuri/beneficii ne conduce să evaluăm negativ potenţiala noastră transformare în cyborg:
Ar putea părea tentantă ideea de a implanta aparate pentru a creşte funcţiile senzoriale cum sunt văzul şi auzul, dar există motive puternice pentru a nu face acest lucru. Este posibilă îmbunătăţirea, repararea, substituirea mult mai uşoară şi conectarea mult mai flexibilă a aparaturilor de tip fyborg decât cele de tip cyborg. Implantarea unei aparaturi printr-o intervenţie chirurgicală are sens doar dacă funcţionează mult mai bine şi nu necesită înlocuiri frecvente. Este obişnuită implantarea de pacemakeruri, dar doar pentru că nu pot funcţiona în exterior. […] Că o persoană sănătoasă ar fi dispusă să se supună unui implant în creier pentru a primi telefoane sau unei instalări a unei articulaţii din oţel inoxidabil pentru a deveni mai puternic, este o ipoteză nerealistică. Beneficiile sunt mult prea ridicole, provocările mult prea îndrăzneţe, riscurile mult prea ridicate, iar alternativele mult prea numeroase [5].
Găsindu-ne în faţa unui cyborg, putem avea dubii că avem în faţa noastră o fiinţă umană, din moment ce este vorba de un hibrid „om”-maşină (în care maşina are o autonomie mult mai ridicată decât rămăşiţele „umane”), ce „răspândeşte şi confundă în mod deliberat şi în mod flagrant distincţiile dualiste care stau la baza culturii noastre, cele dintre om-maşină; bărbat/femeie; oedipian/non-oedipian etc. […] [şi] reprezintă o viziune pozitivă şi amicală a raportului corp-maşină a lumii noastre high-tech” [6], însă acest lucru nu poate rămâne pentru totdeauna aşa din moment ce mereu omul, ori este viu, ori nu mai este om. Din contră, dacă vom reuşi să facem cadavrele să se mişte cu ajutorul unor maşinării sofisticate, minuscule, acest lucru nu va însemna că avem în faţa noastră o fiinţă umană, ci un cadavru care a fost cucerit de tehnologia noastră
Adevărata provocare a societăţii viitoare nu va fi aceea dacă va alege sau nu să transplanteze creierul unei persoane într-un cadavru pentru ca ea să-şi continue „existenţa” sau aceea de a alege sau nu să permită implantarea dispozitivelor high-tech pentru a îmbunătăţi organismul uman, ci aceea dacă va alege sau nu să redescopere dualismul uman şi faptul că dincolo de posibilitatea ca ştiinţa să cucerească corpul uman, omul va avea mereu în propria compoziţie o parte imaterială ce nu va putea fi înlocuită cu nici un software.
________________
[1] Ioan Paul al-II-lea, Fides et Ratio, Presa Bună, Iaşi 1998, §91.
[2] J. Habermas, Il futuro…, 43.
[3] K. Demmer, «Liceità dell’ardita sperimentazione del trapianto cerebrale», în Aa.Vv. Trapianto di cuore e trapianto di cervello, Orizzonte Medico, Città del Vaticano 1983, 150-169, 169.
[4] G. Russo, Bioetica. Manuale per teologi, TAS, Roma 2005, 215.
[5] G. Stock, Riprogettare…, 43-44.45.
[6] D. Haraway, Manifesto Cyborg. Donne, tecnologie e biopolitiche del corpo, Feltrinelli, Milano 1995, 24.25.
