Anul acesta, Erika Bachiochi a obținut privilegiul îndoielnic de a fi probabil prima feministă amenințată de o asociație conservatoare că nu va mai fi prezentă pe scena publică – pentru că este prea conservatoare. La sfârșitul lunii noiembrie, femeile din consiliul de administrație al asociației conservatoare privind problemele din domeniul dreptului de la Universitatea din New York, Federalist Society, au demisionat din cauza deciziei asociației de a o invita pe cercetătoarea feministă din domeniul dreptului să ia cuvântul. În opinia lor, campania dusă de Bachiochi împotriva avortului a întrecut orice limită.
Dezbaterea din societatea americană privind avortul a fost întotdeauna una tensionată, dar anul trecut a fost deosebit de plină de evenimente. Fie că a fost vorba de introducerea restricțiilor „regulii bătăilor inimii“ în Texas, de o contestare a acestor restricții de către Templul Satanic sau de recenta Cauză Dobbs vs. Jackson Women’s Health, care contestă constituționalitatea unei legi din Mississippi care interzice avortul după 15 săptămâni, societatea americană a trecut printr-o perioadă plină de dezbateri aprinse cu privire la moralitatea, legalitatea și implicațiile sociale mai largi când vine vorba de a permite femeilor să facă întrerupere de sarcină.
Bachiochi și adversarii ei se situează de o parte și de alta a baricadei în ceea ce este, probabil, întrebarea centrală a feminismului: cum să găsim un echilibru între libertatea individuală și obligația noastră umană față de persoanele dependente. Este o dezbatere pe care Bachiochi o urmărește încă din zorii modernității în cartea ei, The Rights of Woman: Reclaiming A Lost Vision. Titlul cărții este un omagiu adus subiectului, cu referire de Mary Wollstonecraft, a cărei carte, A Vindication of the Rights of Women (1792), este considerată de mulți drept primul text (proto)feminist al epocii moderne.
Istoria „populară“ a feminismului liberal tinde să înceapă cu campania în favoarea sufragiului și spune povestea cursivă a progresului spre autonomie atât pentru bărbați, cât și pentru femei, în exact aceleași condiții. Wollstonecraft este considerată constant o reprezentantă a acestei tabere, adică o înaintașă a feminismului modern. Dar Bachiochi, în cartea sa, își propune să o considere pe Wollstonecraft înaintașa progresiștilor.
Lumea din secolul al XVIII-lea proprie lui Wollstonecraft a vibrat odată cu apariția unei noi concepții despre rațiune și libertate individuală, care a fost fermentul revoluționar din Franța și America. Dar, subliniază Bachiochi, aceste dezbateri au avut de înfruntat, de asemenea, un fapt dificil de rezolvat: autonomia reprezintă un fapt mai ușor de obținut pentru bărbați decât pentru femei. În vremea lui Wollstonecraft, femeile aveau puțin control asupra fertilității lor, cu excepția practicării abstinenței sexuale. Nou-născuții și copiii necesită întotdeauna multă grijă și atenție. Cum trebuiau, așadar, să se echilibreze idealurile de libertate individuală cu sarcinile evident asimetrice ale reproducerii umane?
Părintele liberalismului modern, Jean-Jaques Rousseau, a rezolvat problema asimetriei sexuale, în Emile (1762), prin excluderea femeilor. Numai bărbații erau eligibili pentru statutul de subiect liberal autonom, în timp ce femeile trebuiau să fie educate în calitate de persoane menite să servească, ca ființe plăcute, supuse și fertile.
Wollstonecraft a obiectat, așa cum și trebuia. Dar nu a făcut acest lucru susținând ideea că bărbații și femeile erau imposibil de distins. Pentru că, dacă această idee rămâne controversată și astăzi, pe fondul unor dispute politice acerbe pe tema atleților transsexuali cu corp masculin din sportul feminin, ea era evident absurdă într-o epocă fără un control al nașterilor fiabil și puternic alimentată de munca manuală. Mai degrabă, ea recunoștea asimetria în privința fiziologiei la bărbați și femei, mai ales în ceea ce privește reproducerea.
Pentru majoritatea femeilor, a susținut ea, maternitatea și viața de familie sunt și valoroase în sine, dar și compatibile cu alte activități din lumea largă. Wollstonecraft a dat vina pe libidoul masculin neînfrânat pentru multe necazuri, afirmând că „marea sursă a multora dintre relele care chinuie omenirea, precum și a viciilor și nebuniilor care degradează și distrug femeile“ constă în „lipsa castității masculine“.
Dar, deși Wollstonecraft afirma că sexele sunt diferite din punct de vedere fiziologic, considera că avem o demnitate și o personalitate comună. De asemenea, ambele sexe au în comun capacitatea de a raționa, de a fi virtuoși și de a excela. Prin urmare, limitarea femeilor la rolul secundar propus de Rousseau era atât nedreaptă, cât și nebunească.
În schimb, a susținut ea, fetele ar trebui să fie educate alături de băieți și la același standard riguros. Ambele sexe ar trebui să trateze viața de familie ca pe un teren comun pentru cultivarea virtuții. Aceasta a generat „îndatoriri ce dau naștere la sentimente care sunt cele mai sigure elemente conservatoare împotriva viciului“, îndatoriri care cereau „efort și abnegație“. Astfel, susține ea, cultivarea virtuții este deosebit de benefică pentru bărbați, reducând impulsurile libertine sau egoiste în favoarea „unei gândiri bărbătești sobre și a unui comportament ordonat“.
În cartea lui Bachiochi, vedem cum moștenirea lăsată de Wollstonecraft se infiltrează în mișcarea femeilor americane din secolul al XIX-lea, în care freamătă tensiunea dintre individualism și viața comunitară. Pe de o parte, voci liberale, precum Elizabeth Cady Stanton, au susținut că mariajul ar trebui reformulat ca un contract, pentru a le permite femeilor abuzate să scape mai ușor de soții opresivi. Alții, mai dedicați noțiunii de căsătorie ca legământ, au susținut că, în practică, acest lucru i-ar face în principal pe bărbați să își abandoneze soțiile și copiii.
Soluția, sugerau aceștia din urmă, nu era mai mult individualism, ci bărbați mai bine educați. Pornind de la apelul lui Wollstonecraft pentru un standard sexual comun, aplicabil atât bărbaților, cât și femeilor, feministele din secolul al XIX-lea au propus rezolvarea asimetriei dintre sexe prin intermediul „maternității voluntare“. Chiar și în cadrul unei căsnicii, a declarat acest grup, bărbații ar trebui să rămână cumpătați din punct de vedere sexual, cu excepția cazului în care o femeie era dispusă să rămână însărcinată. Iar această disciplină, credeau ele, ar fi deosebit de benefică pentru cultivarea virtuții masculine, precum și pentru respectul conjugal reciproc și exercitarea responsabilă a autorității patriarhale.
Ei au insistat că a cere mai mult de la bărbați reprezintă un mijloc mult mai sigur de a îmbunătăți soarta femeilor decât tehnologia de gestionare a fertilității. Susținătorii „maternității voluntare“ erau îngrijorați de faptul că, departe de a proteja femeile, tehnologia contraceptivă le-ar face pe femei să refuze mai greu contactul sexual nedorit, permițându-le bărbaților să le exploateze și chiar să le violeze fără teamă de consecințe practice.
Aceste îndoieli sumbre s-au dovedit a fi premonitorii. Așa cum scriitoarea Virginia Ironside a scris recent despre propria tinerețe din anii ’60: „Eram înarmată cu pilula contraceptivă, și bărbații știind asta, sarcina nu mai era un motiv de refuz al sexului. Iar bărbații au exploatat acest lucru fără milă“. Și, susține Bachiochi, consimțământul femeilor la sexul nedorit nu a fost singurul dezavantaj al pilulei.
Este posibil ca contracepția să fi redus rata sarcinilor accidentale rezultate din partidele de sex ocazional, dar existența contracepției a schimbat atât de radical normele sociale încât bărbații și femeile au făcut mult mai mult sex ocazional. Iar contracepția a fost doar în mare parte eficientă, astfel încât numărul absolut de sarcini accidentale a crescut. Acest lucru, la rândul său, a condus la cererile feministe pentru avort legal, o practică pe care Wollstonecraft, și majoritatea feministelor din secolul al XIX-lea, o considerau detestabilă și imposibil de separat de infanticid.
Pe măsură ce campaniile feministe pentru legalizarea avortului au luat amploare, argumentele susținătoarelor s-au axat în principal pe autonomia personală. Betty Friedan a susținut în 1967 că „dreptul femeii de a-și controla procesul de reproducere“ era esențial pentru „femeia ca persoană și demnitatea ei“. Jurista feministă Ruth Bader Ginsburg a mers mai departe, afirmând că dreptul de a întrerupe o sarcină este esențial pentru că oferă femeilor „un statut de cetățeni egali“.
Dar acest lucru a avut repercusiuni asupra modului în care societățile noastre conferă sens maternității. De fapt, susține Bachiochi, condiționarea „statutului de cetățean egal“ de puterea de a întrerupe o sarcină a înrădăcinat în lege o viziune hobbesiană a „stării naturale“: o viziune a „indivizilor de sex masculin și feminin complet autonomi și interesați de sine“. Într-adevăr, am scris în mai multe rânduri despre controversele în privința asumării maternității, stării de dependență și grijii din lumea liberală. Dar în ceea ce privește avortul, am fost întotdeauna în tabăra „e sigur, legal, dar trebuie practicat rar“. Așa că această carte mi s-a părut o provocare, deoarece Bachiochi afirmă în mod convingător că, atât timp cât susținem dreptul femeilor de a întrerupe o sarcină, favorizăm în mod cert viziunea hobbesiană a personalității autonome în detrimentul celei care lasă loc asumării dependenței și acordării de grijă.
După cum spunea feminista pro-viață Clair de Jong în 1978, „a accepta «necesitatea» avortului înseamnă a accepta faptul că femeile însărcinate și mamele sunt incapabile să funcționeze ca persoane în această societate“. Recenta descriere făcută de președintele american Joe Biden a mamelor ca fiind persoane „excluse din câmpul muncii“, din cauza responsabilităților ce țin de acordarea îngrijirii, este tipică. Mamele nu se califică, de fapt, pentru a se plia pe concepția dominantă a persoanei umane, care se bazează pe participarea la piață, cu excepția cazului în care ne detașăm de îngrijirea copiilor, care este văzută în mare parte ca un obstacol în calea acestei participări și, prin urmare, a realizării de sine.
Un copil nenăscut este absolut dependent de mama sa, iar aceasta nu poate fi înlocuită. În cadrul unei înțelegeri atomizate a ceea ce sunt oamenii, nu avem nicio cale de a cântări interesele concurente într-un astfel de context. Și dacă calitatea de persoană se bazează pe faptul că avem autonomie absolută asupra corpului nostru, trebuie să ne îngăduim orice pretenție, oricât de mică, a unui copil dependent, încă conținut în acel corp, dacă natura sa purtătoare de drepturi nu intră în conflict cu a noastră.
Sondajele de opinie ne arată în mod constant că suntem ambivalenți în această privință, la ambele sexe. Mai multe femei decât bărbați cred că viața începe la concepție, în timp ce într-un sondaj din 2017, 41% dintre femeile din Regatul Unit au susținut reducerea limitei de la care fătul e considerat copil la 12 săptămâni sau mai puțin, față de 24% dintre bărbați.
Nu putem rezolva această problemă decât prin intermediul unor poziții pe care majoritatea oamenilor le consideră intuitiv respingătoare, cum ar fi afirmația că semnele prin care se încearcă evitarea durerii nu sunt o dovadă de viață. Sau că, așa cum susține filosoful Peter Singer, laureat al Premiului Nobel, în Practical Ethics, întrucât „bebelușii nu se nasc conștienți de sine sau capabili să înțeleagă că există în timp“, prin urmare „nu sunt persoane“. Dacă cineva mi-ar fi spus, atunci când eram îndurerată de pierderea unei sarcini, că plângeam după „puțin mai mult decât niște celule și o oarecare activitate electrică“, l-aș fi luat la bătaie. Și totuși, încuviințăm în fața acestei idei în alte contexte, unde prin ea se susține autonomia corporală a femeilor.
Viziunea atomizată a personalității este aproape de necontestat astăzi. Așadar, după multe decenii de victorie a autonomiei asupra dependenței, în numele feminismului, este mai ușor de înțeles de ce chiar și tinerele femei de dreapta nu au vrut să asculte argumentele lui Bachiochi. Dreapta poate că vorbește cu mai multă căldură decât stânga despre viața de familie, dar întrucât acordăm calitatea de persoană și de ființă vie pe baza autonomiei corporale, ce femeie sănătoasă ar căuta să refuze propriului sex aceste calități?
Cu toate acestea, dreptul la avort se află în centrul unor probleme și mai controversate în cazul stângii feministe. Aici, dezbateri aprige au loc între cei care denunță comercializarea trupurilor femeii, de exemplu, în cazul mamelor surogat sau al industriei sexului, și cei care apără astfel de practici ca fiind potențial generatoare de putere și limitate doar de nevoia de consimțământ individual. Însă majoritatea feministelor, chiar și de o parte ori de alta a baricadei, sunt de acord în ceea ce privește necesitatea de a proteja dreptul femeii de a alege dacă să continue sau nu o sarcină.
Bachiochi însă aduce un argument incomod care trece peste aceste două poziții. Ea sugerează că nimic nu ar putea reprezenta în mod mai profund conflictul dintre logica individualistă a pieței și o logică mai comunitară care valorizează și pune accentul pe dependență și grijă decât problema avortului. O mișcare a femeilor care „consideră dreptul la avort ca fiind drepturi cetățenești egale“, sugerează Bachiochi, a cedat deja aproape întreaga bătălie privind valorizarea dependenței: „s-a predat, o dată pentru totdeauna, logicii pieței“.
Iar acest lucru înseamnă, de fapt, că cerința politică centrală a feminismului este ca drepturile femeilor să intre pe o „piață“ a indivizilor teoretic liberi, fără obligații, în aceleași condiții ca și bărbații. Să concureze la locul de muncă fără handicapuri reproductive asimetrice; să trăiască fără obligații. Cu alte cuvinte, să fie imposibil de distins din punct de vedere funcțional de cea mai hobbesiană viziune asupra bărbaților văzuți în cea mai dezrădăcinată imagine a lor.
Și, din acest punct de vedere, chiar și acele feministe care se opun afirmației că „o femeie este oricine se identifică ca femeie“ își văd propunerea subminată serios dacă susțin avortul. Pentru că, dacă Bachiochi are dreptate, atunci ele apără distincția dintre sexe în timp ce se angajează cu înverșunare în favoarea intervenției medicale celei mai critice care duce la anularea deosebirii dintre sexe. Putem protesta cu adevărat împotriva degradării feminismului printr-o campanie ce se eliberează de propria biologie, în timp ce ne plasăm vehement în apărarea unei viziuni a personalității care se bazează exact pe asta? Pentru feminismul secolului XXI, chestiunea alegerii ne pune în fața unor alegeri dificile.
Traducere și adaptare după UnHerd.
