Partea a II-a – Partea a III-a – Partea a IV-a – Partea a V-a – Partea a VI-a
Preambul
Unul din cele mai importante momente în înţelegerea culturii politice de tip socialist şi, implicit, a dogmei moderne a corectitudinii politice actuale este, fără îndoială, crearea Institutului pentru Cercetări Sociale de la Frankfurt (în continuare ICS sau Institutul), vector instituţional în propagarea disimulată a revoluţiei bolşevice. Plasat sub „acoperământ” cultural, morbul nihilist socialist vizează în acest caz civilizaţia de tip occidental, al cărei fundament creştin este menit a fi „macerat” în solventul ideologic al proaspătului organism revoluţionar cunoscut mai târziu sub denumirea de Şcoala de la Frankfurt.
Subversiv prin natura sa, Institutul este o agregare a forţelor intelighenţiei internaţionale socialiste, care înţeleg că lupta cu frontul occidental, eşuată sub raport militar după 1919, trebuie purtată nu de un proletariat revoluţionar clasic – model bolşevic, a cărui „ridicare” este de altfel problematica sub raport social şi politic, ci de o avangardă „ştiinţifică” ce prin demersuri persuasive asumă o conducere „iluminată” spre comunizarea statelor aflate sub influenţă.
Dezavuaţi în URSS pentru „deviaţionism” ideologic, primii actanţi – Antonio Gramsci şi Georg Luckacs – creează un model de preluare şi comunizare a statelor plecând de la premise diferite în raport cu cu cel de forţă şi represiune instaurat în Rusia. Modelul „pas cu pas”, consideră artizanii, este mult mai adaptabil şi mai eficient pentru că vizează „suprastructura” existentă în miezul creştin al societăţilor vestice şi a căror demantelare sub raport cultural va crea cu adevărat un „om nou” perfect reeducat, pentru că acesta, spre deosebire de cel reeducat brutal, îşi va iubi noul sine comunist, având un suflet nou.
Modelul este cu atât mai eficace cu cât se desfăşoară ocult, sub masca instituţiilor existente, sub prestigiul ştiinţelor timpului, în esenţă însă lucrând spre metastazierea întregului ţesut socio-politic. Se instaurează astfel un razboi de guerilă, asimetric, în raport cu propriii cetăţeni, insesizabil pentru că se desfaşoară pe coordonatele şi sub umbrela regimurilor democratice, inapte în a dezvolta forme de răspuns „imunologic”. Artă a transformării sociale ce ţine de domeniul magicului, preluarea subtilă a comandamentelor ideologice necesită timp şi pricepere, precum şi un instrumentar ştiinţific demn de un alchimist renascentist, model al magicianului brunian teoretizat de Ioan Petru Culianu.
În creuzetul transformării sociale totale vor fi astfel infuzate cele mai diverse şi inovative tehnici şi tehnologii, inserate în sociologie, psihologie, demografie, arte vizuale, comunicare politică şi tehnologiile comunicaţiilor, care pe parcursul a aproximativ 100 de ani vor gesta în principal în SUA şi Europa Occidentală, pentru a se disemina şi impune apoi ca model global.
Teza articolului de faţă este că modelul social transformist al Şcolii de la Frankfurt este actualmente instaurat în majoritatea societăţilor occidentale, sub forma corectitudinii politice, ca dogmă a societăţilor democratice, care sunt pe cale să îşi piardă modelul identitar creştin şi să se prefacă într-un tot comunizat supranaţional, realizând astfel visul artizanilor săi al „societăţii fără clase”, dar şi fără Dumnezeu, căci precum remarcă Dostoievsky, „omul fără ţară e şi fără Dumnezeu”. Parcursul istoric, ideologic, precum şi perspectivele ce se întrevăd vor fi analizate în cele ce urmează.
I. Şcoala de la Frankfurt: Intelighenția bolşevică
În zilele imediat următoare Revoluţiei Bolşevice din Rusia se credea pe scară largă că revoluţia proletariatului va fi imediat exportată din Urali în Europa şi, în final, în America de Nord. Acest lucru nu s-a întâmplat. Singurele două încercări de instaurare a unor guverne muncitoreşti în Vest – la Munchen şi Budapesta – au durat doar două luni. Internaţionala Comunistă – Cominternul a întreprins imediat mai multe operaţiuni pentru a vedea cauzele acestor eşecuri. Una dintre ele avea să fie condusă de Georg Lukacs, aristocrat maghiar, fiu al unui proeminent bancher al Imperiului Austro-Ungar.
Antrenat în Germania şi deja un important teoretician literar, Lukacs devine comunist în timpul Primului Război Mondial, scriind la momentul intrării în Partidul Comunist lucrarea „Cine ne va salva de civilizaţia occidentală”. Lukacs era foarte potrivit sarcinii trasate de Comintern: fusese unul din Comisarii Culturii în timpul scurtului Soviet Ungar din Budapesta, în 1919. Scurta viaţă a acestui Soviet este legată, printre altele, de ordinele lui Lukacs privind introducerea şi obligativitatea educaţiei sexuale în şcoli, accesul facil la mijloacele de contracepţie şi facilitarea legilor divorţului – măsuri care însă au scandalizat puternic populaţia romano-catolică, majoritară, a Ungariei.
Retras în Uniunea Sovietică după contrarevoluţie, Lukacs se stabileşte în 1922 în Germania, unde prezidează o reuniune cu sociologii şi intelectualii germani de orientare pro-comunistă. Această reuniune reprezintă practic actul de naştere al Institutului pentru Cercetări Sociale. În următorii 10 ani, munca Institutului avea să devină cel mai de succes război psihologic dus împotriva Occidentului capitalist.
Lukacs subliniază că orice mişcare politică potentă și capabilă să instaureze bolşevismul în Vest va trebui să fie, (în cuvintele sale) „demonică”, „va trebui să posede o putere religioasă în stare să aprindă întreg sufletul, o putere ce a caracterizat creştinismul primar”. În plus, Lukacs sugerează că o asemenea mişcare politică „mesianică” poate avea succes doar atunci când individul crede că acţiunile sale sunt determinate nu de „destinul personal”, ci de „destinul comunităţii”, „într-o lume care a fost abandonată de Dumnezeu”.
Bolşevismul a avut succes în Rusia deoarece naţiunea era dominată de o formă peculiară de creştinism gnostic, exemplificat de scrierile lui Dostoievsky.
„Modelul pentru omul nou este Alioşa Karamazov”, spune Lukacs, referindu-se la personajul lui Dostoievsky, care, de bună voie, îşi cedează identitatea personală unui om sfânt, încetând astfel să fie „unic”, „pur”, devenind abstract. Acest abandon al unicităţii sufletului personal rezolva, de asemenea, „problema forţelor diabolice ce caută mereu violenţă” şi care trebuie dezlănţuite pentru a crea revoluţia. În acest context, Lukacs citează povestea Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov, notând că Inchizitorul care îl interoghează pe Hristos a rezolvat problema binelui şi răului. O dată ce omul a înţeles alienarea de Dumnezeu, atunci orice act în serviciul „destinului comunităţii” e justificabil. Un asemenea act nu mai poate fi calificat drept crimă sau nebunie.
Conform unui martor ocular al întâlnirilor din Sovietul Ungar din 1919, din Budapesta, în momentul întocmirii listelor cu echipele de execuţie, Lukacs cita adeseori din Marele Inchizitor: „Şi noi care, pentru fericirea lor, am luat asupra noastră păcatele lor, stăm înaintea voastră zicând: „Judecaţi-ne dacă puteţi şi dacă îndrăzniţi”.
Problema genezei
Ceea ce Luckacs a identificat ca diferenţă între lumea occidentală şi Rusia a fost matricea culturală a iudeo-creştinismului, care punea accent pe unicitatea şi sacralitatea individului, abjurate ca valori de către Luckacs. În esenţa ei, ideologia dominantă occidentală menţinea ideea că individul, prin intermediul raţiunii, poate discerne voinţa divină printr-o relaţie nemediată.
Ceea ce era mai rău, din perspectiva lui Luckacs, era faptul că această relaţie raţională a omului cu Divinitatea implică, în mod necesar, că acesta poate şi trebuie să schimbe universul fizic în căutarea lui Dumnezeu.
Omul trebuie să deţină supremaţia asupra naturii, aşa cum este menţionat în enunţurile Bibliei. Problema era, aşadar, că, atâta timp cât individul avea să aibă această credinţă sau chiar speranţa unei asemenea credinţe, scânteia raţională divină interioară putând rezolva problemele cu care se confruntă societatea, atunci societatea nu va atinge stadiul de deznădejde şi alienare atât de necesar în declanşarea revoluţiei socialiste.
Sarcina Şcolii de la Frankfurt a fost întâi să submineze moştenirea creştină prin „abolirea culturii”. În al doilea rând, să determine noi forme culturale, care să „crească alienarea populaţiei”, creând astfel „noul barbarism”.
Pentru îndeplinirea acestei sarcini a fost adus în jurul Şcolii un incredibil asortisment nu numai de comunişti, dar şi de socialişti neînregimentaţi politic, fenomenologi radicali, sionişti, freudieni renegaţi, precum şi câţiva membri ai auto-intitulatului „cult Astartic”.
Varietatea membrilor reflectă, până la un punct, sursa sponsorizărilor.
Chiar dacă Institutul a pornit cu suport din partea Cominternului, în următorii 30 de ani sursele sale de finanţare includeau:
- Diferite universităţi germane şi americane
- Fundaţia Rockefeler
- Columbia Broadcasting System / CBS
- Comitetul Evreiesc American
- Servicii de intelligence americane
- Înaltul Comisariat american pentru Germania
- Organizaţia Internaţională a Muncii
- Exclusivistul Institut psihiatric Hacker din Beverly Hills
În mod similar, alianţele politice: chiar dacă personalul de vârf a menţinut o relaţie „sentimentală” cu URSS (şi există dovezi că unii dintre ei au lucrat pentru serviciile de spionaj ruseşti până în anii 60), Institutul vedea obiectivele sale mai sus de cele ale politicii externe a URSS. Stalin, care era „îngrozit” de operaţiunile indisciplinate şi „cosmopolite” derulate de predecesorii săi, a tăiat activitatea Institutului la finele anilor 20, forţându-l pe Luckacs să-şi facă „autocritica” şi întemnițându-l pentru scurt timp ca „simpatizant” german, în timpul celui de-al doilea război mondial. Luckacs a supravieţuit şi, pentru scurt timp, a ocupat din nou poziţia sa în Minsterul Culturii, în timpul regimului anti-stalinist al lui Imre Nagy din Ungaria.
Printre alte figuri importante ale Institutului s-a remarcat cea a lui Herbert Marcuse. Iniţial comunist, a devenit apoi protejat al filozofului Martin Heidegger, ajungând mai târziu în rândurile Partidului Nazist.
Ajuns în SUA, va lucra pentru Biroul de Servicii Strategice în timpul celui de al Doilea Război Mondial şi va ajunge „top analyst” pe politică rusească pentru Departamentul de Stat în perioada de vârf a lui McCarthy. Apoi, la sfârşitul anilor 60, devine cel mai important „guru” al Noii Drepte. Îşi sfârşeşte cariera cu obţinerea de fonduri pentru extremiştii de mediu –„Partidul Verzilor” în Germania Federală.
În toate aceste aparent incoerente schimbări de poziţie nu se află însă nici un conflict ideologic. Invariantul este dorinţa tuturor partidelor de a răspunde întrebării iniţiale puse de Luckacs: „Cine ne va salva de civilizaţia occidentală”.
– Va urma –