În data de 25 ianuarie, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a adoptat o rezoluție care afirmă că „Eutanasia, în sensul uciderii intenţionate prin act sau omisiune, a unei persoane umane dependente, pentru beneficiul pretins al acesteia, trebuie întotdeauna interzisă”. Documentul articulează o poziție clară în favoarea vieții întrucât, pentru prima dată, eutanasia este atât de categoric respinsă de o instituție politică europeană.
Aceasta este o a treia victorie majoră pentru demnitatea umană în ultimii doi ani, după rezoluția din 2010 privind libertatea de conștiință a personalului medical și decizia Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) care a stabilit anul trecut că nu există dreptul la eutanasie sau sinucidere asistată în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, documentul care guvernează activitatea Curții.
Rezoluţia (nr. 1859/2012) este intitulată „Protejarea drepturilor şi a demnităţii omului prin conştientizarea dorinţelor pacienţilor” și, fără să fie dedicată în sine problemei eutanasiei, are ca scop să definească principiile care trebuie să guverneze practica medicală în ce privește exprimarea voinței pacienților referitor la o intervenție medicală, în situația în care cei în cauză nu își mai pot susține poziția în momentul intervenției.
Inițiatorii au dorit astfel să închidă porțile legislative pe care așa-numitele „living will” le lasă deschise eutanasiei sau sinuciderii asistate, într-o perioadă de tot mai multe îngrijorări privind protecția demnității umane la finalul vieții.
„Living will” (nu cunoaștem corespondența sa în dreptul românesc) înseamnă instrucțiuni date în scris de către un individ privind tratamentul care dorește să-i fie aplicat în cazul în care nu-și va mai putea exprima voința din cauza bolii sau a incapacității. Prin aceste „living will”, semnatarii împuternicesc practic alte persoane să ia decizii în numele lor.
Întrucât legislațiile naționale variază foarte mult, Consiliul Europei readuce în atenția statelor membre, prin rezoluția 1859, documente elaborate anterior, precum „Convenţia privind Drepturilor Omului şi Biomedicina” (Convenţia Oviedo) prin care statele membre se obligă să nu legalizeze eutanasia sau sinuciderea asistată.
De menționat un amendament foarte important (par. 7.8), introdus de parlamentarul italian Luca Volontè, liderul grupului PPE din Consiliul Europei, care subliniază faptul că „în caz de îndoială, decizia trebuie luată întotdeauna în favoarea vieţii şi a prelungirii ei”.
Astfel, APCE aruncă mingea în curtea statelor care permit acum eutanasia, precum Olanda sau Belgia. Chiar dacă rezoluția nu are putere de obligație, aceste state sunt așteptate să se conformeze standardelor Consiliului Europei și să-și revizuiască legislația. O altă țară cu legislație permisivă este Elveţia, care a primit deja renumele de „ţara morţii”, pentru numărul mare de turişti care vin aici pentru a fi omorâţi cu propria lor voinţă.
Rezoluția adoptată pe 25 ianuarie va avea, posibil, un impact pozitiv asupra deciziei magistraților CEDO în cazul Koch contra Germania, pe tema sinuciderii asistate. Pentru mai multe informații consultați analiza detaliată realizată de Centrul European pentru Lege și Justiție din Strasbourg (un ONG prolife).
Din partea României au participat la discuții și la vot parlamentarii români Viorel Badea și Maria Stavrositu (ambii PDL, membri ai Partidului Popular European) care au votat favorabil rezoluția și recomandarea care o însoțește.
APCE este un organism extra-comunitar cu sediul la Bruxelles și Strasbourg care cuprinde 47 de state membre din Europa și are ca rol principal reglementarea și supravegherea aplicării legislației privind drepturile omului. Membrii Adunării nu sunt aleși direct pentru aceste funcții, statele trimițând la APCE delegații formate din membri ai parlamentelor țărilor respective. Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcționează în baza Convenției Europene a Drepturilor Omului, adoptată de APCE, și a altor acte și decizii ale acesteia. Consiliul Europei emite recomandări și rezoluții care nu au putere de lege pentru țările membre, spre deosebire de CEDO, ale cărei hotărâri sunt obligatorii.
