Criza paternității este criza civilizației noastre

Criza paternității este cea mai importantă cauză a patologiilor sociale din societatea contemporană.

Lipsa tatălui ține din nou prima pagină a ziarelor [americane, n. tr.]. Și asta e un lucru bun, chiar dacă a fost nevoie de asasinatul în masă comis de Nicholas Cruz pentru a ne trezi. Dacă dorim ca de data asta să fie diferit, va trebui să înfruntăm anumite adevăruri neplăcute și să demonstrăm că avem resursele de leadership care până acum ne-au lipsit.

Citește și: Tații lipsă și băieții distruși ai Americii: Marea majoritate a trăgătorilor în masă provin din familii destrămate

Am mai trecut prin asta, iar greșelile trecutului pot servi acum drept învățătură. Paternitatea a fost pe buzele tuturor în anii 1990. Impulsionată de Al Gore [vicepreședintele SUA, n. tr.], administrația Clinton a demarat tot soiul de programe de promovare a paternității”. Cercetători precum David Blankenhorn și David Popenoe  [sociologi și autori importanți în SUA, n. tr.] au publicat lucrări influente în care afirmau existența unei crize a paternității. Inițiativa Națională pentru Paternitate (National Fatherhood Initiative, NFI) și alte grupuri similare au fost fondate aici la fel ca și în Canada, Marea Britanie sau în alte părți. Rezultatele campaniilor au fost modeste sau, în anumite privințe, situația chiar s-a înrăutățit.

Asta pentru că a existat o „parte întunecată” a lor. În loc să facem față problemei în mod onest, am ales calea cea mai ușoară: a blamării, ca responsabili ai crizei, a taților înșiși. Blankenhorn și Popenoe și-au compromis lucrările prin afirmația (lipsită de orice dovadă) că tații își abandonează copiii în proporții importante. În timp ce Gore promova paternitatea, șeful lui, Clinton, ataca tații Americii pe tema abandonului familial. Între timp, NFI a devenit un soi de birou de tranzacționare pentru fapte importante dar și pentru platitudini lipsite de sens. O vânătoare de vrăjitoare (remarcabilă similaritate cu ceea ce azi este cunoscut ca fiind „campania împotriva hărțuirii sexuale” și promovată cam de aceiași oameni) s-a pornit împotriva „taților absenți” [1]. La fel ca hărțuirile sexuale din campusurile universitare de azi, s-a dovedit a fi doar o înșelătorie. Dar una vicioasă și cu priză la public, în așa fel încât numeroși tați au fost condamnați în instanță cu prea puțin respect față de corectitudinea proceselor. [2]

În administrația Bush tonul s-a îndulcit iar programele „de promovare a paternității” au fost rebotezate „de promovare a căsătoriei”. Numai că ele s-au dovedit anemice în ameliorarea epidemiei de cămine monoparentale, cu o clasă mijlocie rapid contaminată. Mâna largă a guvernului care anterior fusese grijulie mai ales față cu grupurile clientelare liberale [Stânga americană, culoarea politică a administrației Clinton, n. tr.] s-a mutat acum la grupurile clientelare conservatoare, dar nimeni nu a răspuns cu adevărat la întrebarea esențială: cum poate de fapt o agenție guvernamentală să promoveze căsătoria sau paternitatea? Am cheltuit bani pentru a crea aparența unei acțiuni și pentru a evita să dăm piept cu problema și cauzele sale reale.

Criza paternității conduce la toate celelalte crize, pe care le depășește ca importanță

Evident, problema nu a dispărut; s-a agravat. Criza paternității este în centrul crizei de masculinitate și conduce la toate celelalte, pe care le depășește ca importanță: „căsătoria” unisex și parentajul pentru aceste cupluri, toaletele pentru transgenderi, prezența femeilor sau a homosexualilor în armată. Așa cum am învățat în anii 90, criza paternității este cea mai importantă cauză a patologiilor sociale din generația care urmează: infracționalitatea cu violență, abuzul de stupefiante sau medicamente, sarcina în afara căsătoriei. Și toate aceste „boli” ne costă financiar, făcând din criza paternității motorul principal al celei mai mari părți a cheltuielilor guvernamentale, inclusiv bugetele pentru ordinea publică, educație și sănătate [3]. Cu ghetourile europene lipsite de tați care au devenit pepiniere ale terorismului, putem adăuga aici și o parte din cheltuielile pentru securitate.

Dar lucrurile sunt și mai grave de atât. Observând critic titlurile ziarelor de azi, putem vedea în retrospectivă că aceste campanii de vânare a taților epuizați de muncă și acuzațiile umflate în mod flagrant de „abuz asupra copilului” sau de „violență domestică” folosite pentru a câștiga de către mame custodia copiilor în instanță, sunt azi modelul pentru radicalii sexuali care aplică același modus operandi al acuzațiilor cvasi-criminale pentru a-și intimida oponenții în marșul lor spre utopia libertății sexuale, fără să mai audă vocile enervante ale bărbaților, heterosexualilor, credincioșilor sau altor dizidenți.

Deci, cum să adresăm eficient problema crizei de paternitate? Nu sunt necesare nici cheltuieli guvernamentale masive, nici inovații psihoterapeutice. Este nevoie, pur și simplu, de aplicarea Constituției, care a fost aproape aruncată la coșul de gunoi. Legile cu privire la custodia comună ajută pe termen scurt, dar e nevoie de mai mult. Trebuie să aplicăm dreptul fundamental al părinților de a îngriji, custodia și însoți copiii lor, așa cum a recunoscut repetat Curtea Supremă [tribunalul constituțional din SUA, n. tr.], cu excepția cazului în care ei au fost găsiți vinovați de încălcarea legii în urma unui proces juridic.

Trebuie să recunoaștem că divorțul „fără vină” [4] este un oximoron și o violare clară a clauzelor contractuale) care lasă fără temei justiția și amenință o societate liberă. Trebuie, din nou, să solicităm ca acuzațiile voit false sunt în sine o infracțiune care trebuie pedepsită [5]. Și, da, trebuie direct confruntată puterea politică a armatei de funcționari judiciari ale căror intervenții au adus situația la punctul de criză și care s-au împotrivit acerb reformei: judecători, avocați, asistenți sociali, psihoterapeuți legiști, feministele radicale care îi presează și alții care, cu interes pervers, controlează viețile copiilor altora și îi folosesc pe post de armă în drumul lor către putere. Aceasta este avangarda activismului judiciar sau, ceea ce regretatul Robert Bork [6] denumea „domnia mondială a judecătorilor.”

Am lăsat o mulțime de cauze ale crizei nediscutate aici: degenerarea ordinii sociale, tendința gospodăriilor de a trăi pe credit, degradarea integrității judiciare. Dar asta tocmai pentru că miza este atât de mare, încât pretinșii noștri reformatori și-au pierdut cumpătul când au realizat că au în față o muncă titanică. Avem nevoie de lideri curajoși și puternici, nu doar de politicieni ci și de erudiți, jurnaliști, clerici – și, mai presus de toate, de banalele gospodării și cămine care, pentru că sunt temelia democrației, sunt ele însele, în acest caz, principala țintă a atacului.

–

[1] Termenul original din argoul american este „deadbeat dad”, adică „tată mort de oboseală” și semnifică tatăl care se epuizează la serviciu pentru a-și întreține familia, până ce ajunge să o neglijeze.

[2] Prof. Baskerville este un critic acerb al prezentării bărbaților ca agresori sexuali de către feminismul radical. Vezi studiul său Sexul și problema drepturilor omului.

[3] Viziunea autorului este tipică pentru conservatorii americani: guvernul trebuie să fie pe cât posibil mai puțin implicat în viața cetățenilor, inclusiv în domenii consacrate ca fiind „de stat” în Europa, precum sănătatea sau educația.

[4]  Termenul original este „no-fault divorce” și semnifică divorțul „liberal”, fără invocarea sau dovedirea unei vini a vreuneia din părți.

[5] Pare că se referă la ceea ce în justiția românească se numește „denunț calomnios”.

[6] Jurist conservator american, profesor la Universitatea Yale și procuror General al SUA (ministru al Justiției). Autorul teoriei juridice a originalismului, care presupune interpretarea Constituției federale americane în conformitate cu înțelesul său originar, fără „inovații” sau „adaptări”.