Șapte întrebări pe marginea acestei „mari victorii a comunității trans” reprezentată de faptul că Organizația Mondială a Sănătății a eliminat „incongruența de gen” din lista bolilor mintale; motivul ar fi acela că „nu există dovezi că incongruența de gen este o tulburare mentală”.
1. De ce xenomelia, o boală în care anumiți oameni vor să-și amputeze mâinile și picioarele perfect sănătoase, pentru că ei susțin că acestea nu ar face parte, în fapt, din corpul lor, este considerată, în continuare, în cercurile psihiatrice o boală mintală? De ce acestor oameni (predominant bărbați) li se recomandă să urmeze tratament psihiatric – iar statul NU le finanțează operațiile de amputare ale membrelor sănătoase? Statul NU pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni reprezintă arbitrul și criteriul absolut pentru amputarea unei părți sănătoase din corp; iar ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni este considerat drept greșit. În special în condițiile în care comportamentele unor bolnavi care suferă de xenomelia pot reprezenta o amenințare pentru societate (este cunoscut cazul unui bolnav din secolul al XVIII-lea care a obligat un chirurg să-i taie piciorul sub amenințarea unei puști încărcate; un articol aici despre xenomelia).
2. De ce anorexia, o boală în care anumiți oameni care deja sunt foarte slabi, fizic, se înfometează, vor să se supună unor operații de liposucție, și chiar vor să-și adauge inele de metal care să le micșoreze stomacul, pentru că ei spun că ar fi prea grași, este considerată, în continuare, în cercurile psihiatrice o boală mintală? De ce acestor oameni (predominant femei) li se recomandă să urmeze tratament psihiatric – iar statul NU le finanțează operațiile de liposucție sau operațiile de adăugare a unui inel în jurul stomacului? Statul NU pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni este arbitrul și criteriul absolut pentru adăugarea unui inel în jurul stomacului; iar ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni este considerat drept greșit. În special în condițiile în care anorexia poate fi o boală mortală.
3. De ce disforia de gen, care înseamnă alienarea și insatisfacția față de propriul aspect exterior (conform link-ului de aici) și despre care s-a spus că este foarte asemănătoare cu xenomelia, nu mai trebuie să fie o boală mintală? De ce acestor oameni (atât bărbați, cât și femei) nu li se mai recomandă vreo formă de terapie psihologică sau psihiatrică – iar statul, în special în Occident, este tot mai dornic și dispus să le finanțeze operațiile de amputare a unor părți din corp sănătoase? Statul pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni reprezintă arbitrul și criteriul absolut pentru amputarea unei părți sănătoase din corp; iar ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni este considerat drept corect (link aici către o știre despre decizia OMS de a nu mai considera disforia de gen o boală mentală).
4. De ce diferențele de gen reprezintă „alegeri”, deși biologia este în mod clar diferită, în timp ce „orientarea sexuală” este înnăscută, în timp ce biologia este în mod indiscutabil identică? Feministele susțin, de ceva timp, că ideea că diferențele de „gen” ar fi înnăscute este o mare erezie; ele susțin că aceste diferențe sunt rezultatul alegerii personale și a condiționării sociale. Și asta în ciuda faptului că diferențele între bărbați și femei sunt „scrise” în ADN încă din momentul concepției și se manifestă la toate nivelurile biologice (fapt recunoscut de marea majoritate a medicilor; aici un argument detaliat al Președintelui Colegiului American al Medicilor Pediatri). Pe de altă parte, lobby-ul LGBT susține că „orientarea sexuală” este înnăscută („we are born that way”), în ciuda absenței diferențelor biologice – între un bărbat straight și un bărbat gay nu există nici o diferență biologică. Chestiunea „genei gay” este controversată, iar studiile realizate pe gemeni identici au arătat că, în fapt, nu există nici o bază științifică solidă pentru a vorbi despre o predeterminare genetică homosexuală în afara contextului social (link aici către un studiu realizat pe gemeni identici de cercetătorii Peter Bearman şi Hannah Bruckner, de la universităţile Columbia, respectiv Yale).
5. Am spus că xenomelia și anorexia pot fi boli periculoase atât pentru individ, cât și pentru societate – și chiar mortale. Dar ce părere aveți despre acest caz? O femeie de 44 de ani, născută Nancy, a trecut prin trei operații de „schimbare de sex” de la femeie la bărbat, între 2009 și 2012 – și a devenit Nathan Verhelst. În 2013, în urma unor „suferințe psihologice insuportabile”, Nathan a fost eutanasiat în Belgia. Așadar, intervențiile chirurgicale nu au reprezentat un panaceu și nu i-au micșorat suferința lui Nancy-Nathan – dimpotrivă, l-au /au dus-o la moarte. Ce fel de filozofie „umanistă” este aceasta în care Statul finanțează, întâi, intervenții chirurgicale pe care în cazul altor tulburări similare refuză clar să le finanțeze; iar apoi, când aceste intervenții nu duc la rezultatul dorit, statul finanțează uciderea legală a „pacientului”, care este eutanasiat precum un animal care nu mai poate fi ajutat în vreun fel? (link către caz aici).
6. De ce nimeni nu pare să ia în calcul și observațiile psihiatrului-șef al John Hopkins Hospital din Baltimore, Paul McHugh, care a pregătit pentru operație copii născuți cu deformări ale organelor genitale externe cărora li s-au „asignat” în fragedă pruncie sexe diferite de cel biologic? Dr. Paul McHugh a scris:
„Copiii transformați din constituția lor masculină în roluri de femeie au trecut prin suferințe de lungă durată, pe măsură ce atitudinile lor naturale au început să se manifeste. Părinții lor au trăit, de obicei, cu un sentiment de vinovăție față de decizia luată – punând la îndoială această decizie și rușinându-se, uneori, de falsificarea, atât biologică, cât și socială, pe care o impuseseră asupra copiilor lor. Cât despre adulții care au venit la noi susținând că și-au descoperit «adevărata» identitate sexuală și că au auzit despre operațiile de schimbare de sex, noi, psihiatrii, am fost distrași de la a studia cauzele și natura tulburării lor mintale, pregătindu-i în schimb pentru chirurgie și pentru o viață în celălalt sex. Am irosit resurse științifice și tehnice și ne-am distrus credibilitatea profesională colaborând cu nebunia în loc să încercăm să o studiem, să o tratăm, și în cele din urmă să o prevenim” (link aici către declarația dr. Paul McHugh).
Tot la același punct, de ce nimeni nu-l citează și pe dr. William Reiner, tot de la John Hopkins, care i-a urmărit, timp de mai multe decenii, pe unii dintre acești copii cărora li s-au „asignat” roluri de gen prin intervenții chirurgicale? Dr. William Reiner este citat în The New York Times:
„Argumentul mai important este aceea că a fost un eșec monstruos, această idee că poți să schimbi sexul unui copil transformând organele genitale externe în sexul pe care l-ai ales. Această tendință a început în anii 1950, când chirurgii care se simțeau neajutorați când se întâlneau cu copii intersexuali s-au gândit că i-ar putea ajuta prin reasignarea sexului. Psihologii spuneau «poți să faci dintr-un băiat o fată sau orice altceva vrei.» Nu era adevărat. Copiii știau, adesea, acest lucru.” (link aici către un interviu amplu cu dr. William Reiner).
7. De ce nimeni nu vorbește despre cazul transgenderului Walt Heyer, a cărui autobiografie, „Trading My Sorrows”, este totuși cunoscută în Occident? Citez un scurt fragment:
„Acum 30 de ani, am făcut o operație de schimbare de sex, dându-mă pe mâna unui chirurg priceput specializat în așa ceva, Dr. Stanley Biber. Încă de când îmi amintesc, am simțit că m-am născut în corpul greșit. Diagnosticul a fost disforie de gen, sau confuzie cu privire la identitatea de gen. Comunitatea de sprijin pentru persoane transgender mi-a oferit un răspuns – ia hormoni și fă o operație de schimbare de sex. Cu alte cuvinte, schimbă-te într-o femeie. Dar te poți schimba cu adevărat? Dr. Biber a susținut că m-a schimbat dintr-un bărbat într-o femeie. Mulți ani mai târziu, adevărul a ieșit la iveală – propriile cuvinte ale dr. Biber dintr-o declarație scrisă depusă într-un tribunal din California au arătat că nici o schimbare de sex nu s-a produs. Eram, într-adevăr, în continuare un bărbat. Organele mele perfect funcționale fuseseră amputate. Ani în care am arătat și am trăit ca o femeie nu mi-au adus tratamentul sau ușurarea promise. Încă sufeream de probleme psihologice care necesitau, în continuare, un diagnostic și un tratament corecte.” (link aici către o prezentare a cărții)
OMS a trecut, așadar, „incongruența de gen” într-o nouă categorie – „sănătatea sexuală”. Înțeleg că această reclasificare deschide cale liberă tratamentelor hormonale și intervențiilor chirurgicale „de schimbare de sex” finanțate de către Stat – așa cum se întâmplă, deja, în Marea Britanie, unde peste 800 de copii au primit deja tratamente medicale finanțate de Stat în vederea pregătirii pentru operații de schimbare de sex (link aici). Operații care, în fapt, sunt, conform medicilor și oamenilor de știință, simple operații estetice, deoarece amputarea unor părți din corp sau adăugarea unor implanturi în alte părți din corp nu pot face dintr-un bărbat o femeie, sau dintr-o femeie un bărbat.
I-am văzut pe unii spunând că „OMS știe mai bine”; „iată de ce trebuie să-i ascultăm pe oamenii de știință, și nu pe preoți”. Am citat, aici, pe larg din oameni de știință renumiți care au studiat fenomenul de-a lungul multor ani și care au declarat, pentru publicații renumite precum New York Times, că mânați fiind de bune intenții au trăit în plină utopie, că și-au distrus credibilitatea profesională, și că au colaborat cu nebunia. Ca să corectez butada, ea ar trebui tradusă în felul următor: „iată de ce n-ar trebui să-i ascultăm pe oamenii de știință, ci să-i ascultăm pe ideologi”. Ideologi care au transformat vechea luptă de clasă în noua luptă mai „trendy” pentru identitatea sexuală și identitatea de gen.
P.S.: Celor care vor spune că, scriind aceste lucruri, nu aș manifesta „empatie” față de persoanele transgender le voi răspunde – poate că ar fi mai bine ca aceia care pretind că le apără drepturile „persoanelor transgender” să se gândească dacă încurajarea și cultivarea acestei ficțiuni ideologice nu reprezintă, în fapt, o formă de discriminare, și chiar de cruzime față de mulți oameni care au nevoie de ajutor; o formă care, am văzut, poate duce pentru unele dintre aceste persoane la o moarte degradantă, moarte care ar fi putut fi evitată printr-o abordare adecvată a disforiei de gen. Iar dacă povestea tragică a lui Nathan Verhelst sau povestea lui Walt Heyer sau toate poveștile tragice citate de psihiatrii pe care i-am amintit aici nu îi mișcă și nu îi pune pe gânduri pe unii activiști: acest lucru spune multe despre felul cum văd ei lumea și despre gradul lor real de empatie.
