În celebra poveste a Penelopei din Odiseea lui Homer vedem o femeie care și-a așteptat cu credincioșie soțul, pe Odiseu, să se întoarcă din război. În ciuda insistențelor din partea a sute de pețitori, regina Ithacăi s-a folosit de diplomație și istețime pentru a le respinge avansurile timp de douăzeci de ani, timp în care, ca pretext pentru a-i amâna, a tot țesut, a desfăcut și iarăși a țesut giulgiul de îngropare. Nu era dispusă să se gândească la recăsătorire până nu ar fi venit o dovadă a morții soțului ei. Dar Odiseu? I-a fost el la rândul său credincios soției sale?
Deh, depinde cum privești situația. În timpul frământatelor sale călătorii pe mare, el se întâlnește cu două seducătoare irezistibile. Prima, Circe, își folosește vrăjile pentru a-l prinde în lațul unei relații în care ea îi satisface toate dorințele. După un an de trai pe insula plăcerilor, el totuși îi cere să-l elibereze pe el și echipajul, pentru a se putea întoarce acasă.
Mai târziu în călătorie, Odiseu naufragiază și ajunge singur pe o insulă unde obsedata nimfă Calypso îl face prizonier din dragoste timp de șapte ani. Îi oferă lui Odiseu nemurirea dacă va accepta să rămână și să-i fie soț. Însă în fiecare zi el se duce la țărm, unde plânge și se roagă de dorul soției și fiului său. În cele din urmă însuși Zeus intervine, iar Calypso este silită să-l elibereze. El ajunge acasă unde are o reîntâlnire mișcătoare cu familia lui.
E adevărat că am prezentat încurcăturile lui Odiseu cu blândețe, arătându-l ca pe un erou care cade dar triumfă în cele din urmă în virtutea fidelității. Legământul căsătoriei e adesea presărat cu greutăți și greșeli, însă important e să le repari, să vindeci rănile și să perseverezi în dragostea maritală credincioasă.
Ce este fidelitatea conjugală?
În accepțiunea modernă, fidelitatea conjugală e adesea văzută ca abținere de la avea sex cu oricine altcineva decât cu soțul sau soția. Însă acest fel de înțelegere nu înseamnă doar o simplificare extremă a conceptului, ci o atenție exagerată pentru aspectul sexual al căsătoriei. Dacă mariajul este ceea ce spune legea naturală, adică unirea între un bărbat și o femeie care 1) se dăruiesc pe deplin unul altuia, cu minte, inimă, voință, trup; 2) doresc să aibă copii; 3) consimt la o unire pe viață; și 4) au o relație de tip exclusiv (fără a avea și alți parteneri), atunci lucrurile sunt mult dincolo de simpla abținere de la a atinge alte persoane, fidelitatea însemnând în principal ca soții să fie credincioși față de acel tot al persoanei care se oferă și se dăruiește în căsătorie.
Așadar, putem distinge între diferitele feluri de infidelitate care rănesc diferitele părți ale uniunii conjugale. Infidelitatea minții și voinței reprezintă dorința rațională de intimitate cu altă persoană în afara legăturii maritale – care duce la neglijarea grijii pentru partenerul de viață, chiar dacă nu e vorba de vreo altă persoană concretă. Infidelitatea emoțională, pe de altă parte, presupune îndreptarea inimii într-o direcție greșită, când dai voie sentimentelor tale să se atașeze de o altă persoană și/sau neglijezi nevoile emoționale ale partenerului. Iar infidelitatea fizică, desigur, angajează trupul și include implicarea în acte de afecțiune fizică, inclusiv de natură sexuală și/sau neglijarea nevoilor de afecțiune fizică ale partenerului de viață.
În esență, e posibilă infidelitatea nu doar prin sex, ci sub mai multe forme, inclusiv prin crearea de legături intelectuale și/sau emoționale cu un prieten de sex opus altul decât soțul sau soția. Cu adevărat, infidelitatea intelectuală și emoțională e adesea scara care treaptă cu treaptă coboară pe toboganul infidelității sexuale. Noi oamenii suntem un tot format din trup și suflet, iar dacă avem comuniune sufletească (prin minte și emoții) cu o persoană, în mod firesc vom ajunge și la o comuniune trupească. Așadar, cultivarea dragostei conjugale presupune direcționarea aspectelor celor mai intime ale persoanei noastre spre partenerul de viață și respingerea oricăror ispite din afară, așa cum a făcut Penelopa, sau ridicarea din greșeală, dacă s-a întâmplat să cădem în ea, cum a pățit Odiseu.
E nevoie de eforturi concertate pentru a ne feri din calea indiscrețiilor în toate aceste aspecte, însă aici intervine puterea voinței. Atunci când fidelitatea e tot mai greu de păstrat și în urechi ne sună mii de glasuri de sirenă, ne vom lega voința de catarg și vom face tot ce trebuie pentru a nu cădea în capcanele de tot felul. La aceasta se va ajunge doar dacă ne vom concentra în mod voit să împletim (sau să desfacem și să împletim din nou) cele două fire ale căsătoriei, bărbatul și femeia, într-unul singur. Cuplurile în care partenerii sunt dedicați unul altuia muncesc zi de zi la sudarea uniunii, concentrându-se pe colaborarea în activitățile cotidiene, înțelegere reciprocă, disponibilitate de a se ajuta, de a face compromisuri, de a-și suporta cu răbdare defectele, a arăta simț al umorului și de a face sacrificii creative pentru a adăuga bucurie la monotonia vieții de zi cu zi. În acest fel, partea cea mai importantă a energiilor afective și erotice și atenției e deja investită acolo unde trebuie și nu mai rămâne prea mult de risipit cu eventuale alte persoane.
Criticile moderne aduse fidelității conjugale
Cu adevărat, fidelitatea conjugală presupune muncă din greu, așa că în mod inevitabil te întrebi dacă merită. Timp de decenii am fost bombardați cu mesaje care ne-au spus că sexul extraconjugal, divorțul obținut ușor din vina ambelor părți, concubinajul și relațiile între persoane de același sex sunt acceptabile și că ar trebui să o lăsăm mai moale cu ideea că singurul model ideal ar fi căsătoria întemeiată pe fidelitate. Azi auzim alte voci care cheamă societatea să o lase și mai moale, să accepte poliamoria și să sprijine „căsătoriile deschise” și „policulele[1]”, adică ceea ce înțelepții numesc „relații consensuale non-monogame”.
Iar alte voci (mai îndârjite chiar) proclamă că societatea ar trebui să renunțe cu totul la mono-normativitate (care, ca și heteronormativitatea, e folosit ca un termen de dispreț – în acest caz, dispreț față de idealul monogamiei). Aceste voci spun că este discriminatoriu să pui monogamia pe un piedestal deasupra altor tipuri de relații de iubire.
Și atunci ne oprim o clipă să ne întrebăm, au aceste voci vreun pic dreptate? Sau nu cumva totuși balanța între costuri și beneficii înclină spre fidelitate?
Beneficiile personale ale fidelității conjugale
Studiile din domeniul științelor sociale asupra parteneriatelor „consensuale non-monogame” sunt încă în fașă, însă datele deținute până în prezent nu sunt deloc încurajatoare. Participanții mărturisesc un grad mult mai mic de fericire, de satisfacție în relații, inclusiv satisfacție sexuală decât cuplurile monogame. Cercetătorii emit ipoteza că acest lucru se datorează stresului indus de faptul că sunt o minoritate prea puțin acceptată sau stigmatizării sociale care încă se mai aplică azi partenerilor non-monogami. Dacă societatea ar ști să accepte mai mult, spune povestea, aceste grupuri ar avea parte de rezultate mai bune. Însă înțelepciunea bazată pe experiență spune că altele sunt motivele, acestea fiind legate de natura aranjamentului însuși (și nu de factori sociali externi). Mai jos câteva din ipotezele mai probabile:
În primul rând, legământul căsătoriei trage după sine avantaje psihologice profunde. Odată făcută promisiunea de fidelitate, exclusivitate și permanență și după o vreme în care au trăit astfel, cuplurile ajung să experimenteze un sens profund de pace sufletească. În esență, ei înțeleg că pot avea încredere unul în altul și nu trebuie să-și bată capul cu teama că partenerul își poate pierde interesul, dacă nu cumva stă cu ochii pe ușă sau dacă există cumva vreo altă persoană la mijloc.
Se reduce astfel teama de viitor, de vreme ce membrii cuplurilor fidele au încredere că nu vor trebui să treacă singuri prin tragediile vieții, boli, bătrânețe și în final moarte, mai ales dacă s-au obișnuit să înfrunte împreună greutățile de-a lungul vieții. Se mai atenuează și temerile legate de copii, de creșterea și de viitorul lor, de vreme ce mamele pot conta pe ajutorul tatălui, iar tații pe cel al mamelor. Pentru că ambele sexe își pun în aplicare darurile specifice în minunatul proiect de educare a copiilor, această sinergie a forțelor le oferă copiilor cel mai bun start în viață.
Prin contrast, non-monogamia consensuală promovează neîncrederea, nesiguranța și teama. În lipsa promisiunii de fidelitate, exclusivitate și permanență, relațiile de acest gen sunt instabile și sortite destrămării. În mod firesc, comparațiile reale sau percepute cu alți parteneri sexuali vor duce la sentimente profunde de insecuritate și la o stimă de sine extrem de fragilă. Mai devreme sau mai târziu, relațiile de grup se vor dovedi necruțătoare și nedrepte, cineva se va simți inevitabil mai puțin iubit și prețuit decât alții din acel grup.
Cei aflați în relații poliamoroase se vor teme mai mult de viitor, de vreme ce instabilitatea inerentă acestui tip de relații nu permite planificarea și investiția pe termen lung. În cazul unui policul, membrii mai vulnerabili, care vor deveni mai greu de îngrijit (cei bolnavi, bătrâni, deprimați) vor fi abandonați, pentru a se descurca pe cont propriu.
Provocările se înmulțesc atunci când în ecuație apar copiii. Se înmulțesc disputele între diferitele perspective asupra metodelor de creștere și de disciplinare, de vreme ce caruselul nesfârșit de iubiți adulți va facilita apariția mai multor opinii. Și mai e, desigur, riscul crescut de noi boli cu transmitere sexuală, însoțite de stresul de rigoare, de acuzații și învinuiri reciproce.
În al doilea rând, parteneriatul conjugal permanent culege beneficii materiale și financiare. Oamenii care sunt în relații de fidelitate conjugală o duc mai bine din punct de vedere financiar pentru că ei își pun resursele împreună amândoi, nemaiavând de împărțit și cu alți parteneri și iubiți.
Ei investesc împreună în bunurile lor comune, conturile de pensii și educație. Investițiile acestea includ munca și lucrările care nu sunt plătite – adică timpul petrecut ajutând copiii, efectuând muncile casei și întreținând bunurile proprii – fără a se risipi pe parteneri externi care nu au legătură cu căminul.
Cuplurile căsătorite pot semna cu încredere contracte, beneficiind astfel de avantaje pe termen lung, precum polițe de asigurare, locuințe sau alte tranzacții legate de inițiative de afaceri.
Prin contrast, cuplurile non-monogame sau membrii aparținând unor grupuri de acest fel trec prin confuzii financiare și adesea se zbat să supraviețuiască material. Sutele de dileme despre cum să gestioneze cheltuielile vor duce la epuizare psihică. Într-o căsătorie „deschisă” se vor naște certuri cu privire la cine ce plătește, unde se locuiește și cât se poate cheltui pentru a întreține noi relații cu alți iubiți.
Gelozia este inevitabilă, cu cât partenerii vor cheltui mai mult pe relații din afară, făcând din bugetul comun un adevărat câmp minat. Instabilitatea relațiilor poliamoroase este în sine o piedică în calea oricăror planificări financiare pe termen îndelungat.
În al treilea rând, căsătoriile bazate pe fidelitate dau naștere unui etos al unității. Pentru a face ca relația să dureze, cuplurile trebuie să învețe să negocieze, să facă compromisuri și să găsească soluții avantajoase pentru toți. Arta de a face compromisuri consolidează caracterul și formează reziliență emoțională. Limitarea impusă autonomiei personale va garanta maturizarea altruismului, ceea ce duce la mai multă smerenie în slujirea celuilalt, fie că e vorba de soț sau soție, sau de copii, părinți, vecini și alții din jur. Pentru a rezista într-o relație, e nevoie de compasiune și înțelegere, astfel încât soții devin cu timpul tot mai empatici unul cu celălalt.
Însă căsătoriile „deschise” și policulele duc la formarea unui etos colcăitor al diviziunii. Aceste relații pun accentul în primul rând pe dorințele de realizare personală ale fiecărui individ și pe sentimentele subiective mai degrabă decât pe unitatea între soți, astfel încât e de așteptat ca tensiunile și neînțelegerile să ducă la răceală, refuzul compromisului și în cele din urmă la părăsirea relației.
Fiecare partener va prefera să se descarce de tensiuni în afară, căutând compensații și noi atracții, ceea ce va slăbi relația primară. Mariajele „deschise” și policulele vor fi mai susceptibile la despărțire și divizare și vor aduce în educarea copiilor spiritul de separare, existând un risc crescut de separare copiilor de părinții lor biologici și de legăturile afective stabilite. Dilemele în jurul paternității, responsabilității taților și avortului au potențialul de semăna profunde discordanțe și conflicte amare.
Beneficiile fidelității conjugale pentru comunitate
Pe lângă avantajele personale pe care le are fidelitatea conjugală, există și numeroase avantaje pentru comunitate – mai ales pentru copii și familiile cu venituri mici.
Avantajele pentru copii. Circa 25% din populația SUA e compusă din copii, această fracțiune atât de semnificativă a societății fiind în același timp și cea mai vulnerabilă, întrucât ei depind de adulți pentru a se dezvolta. Căsătoriile bazate pe fidelitate oferă copiilor următoarele avantaje: 1) un cămin mai stabil, ceea ce înseamnă mai multă stabilitate pentru copil, o mai mare probabilitate a unui cămin statornic și a unei familii pe viață. 2) un mediu mai protejat, în care se elimină riscul numărul unu al abuzului asupra copiilor, reprezentat de prezența în casă a unui adult de sex masculin care nu e înrudit cu copilul. 3) o educație de mai bună calitate, datorită sinergiei date de echilibrul între părinții de sexe diferite, așa cum am descris mai sus. 4) o ancoră pentru identitatea copilului, care satisface dorința oricărui om de a-și cunoaște rudele de sânge și a fi iubit de acestea. 5) rezultate mai bune la școală, de vreme ce se știe din statistici că acești copii au mai mari șanse să ia note mai bune și să obțină calificări mai înalte, ceea ce mai târziu se reflectă în nivele mai mari ale câștigului. 6) resurse financiare mai bogate, așa cum am arătat mai sus, inclusiv moșteniri și bunuri aflate în proprietatea familiilor.
Avantajele pentru săraci și pentru bărbații din clasa muncitoare. Alte segmente vulnerabile ale societății noastre îi includ pe săraci și pe bărbații aparținând clasei muncitoare. Acestora, căsătoria le aduce avantaje din mai multe puncte de vedere. Să ne gândim în primul rând la traseul succesului: 97% din tinerii care urează acest traseu – adică termină un liceu, își iau o slujbă cu normă întreagă după ce-și încheie calificarea profesională și se căsătoresc înainte de a avea copii – vor evita o viață de sărăcie. Puterea fantastică pe care o are în mod intrinsec acest ciclu al succesului, care include și căsătoria monogamă, îi poate propulsa pe mulți indivizi vulnerabili mult deasupra liniei de plutire.
Căsătoria mai este asociată și cu o mai bună stare de sănătate mintală și fizică pentru bărbați. Bărbații care sunt căsătoriți și sunt fideli unei singure femei sunt mai puțin expuși la depresie și experimentează grade mai mari de fericire. De asemenea, bărbații o duc mai bine din punct de vedere financiar când sunt căsătoriți.
Toate beneficiile de mai sus, care rezultă dintr-o căsătorie monogamă bazată pe fidelitate se propagă și în afară, aducând în același timp beneficii și asupra societății. Mai multe familii unite și stabile vor consolida structura societății. Etosul unității pe care-l aduc ele va genera „o țesătură a încrederii peste generații, stimulând dobândirea virtuților și a unui capital social imens[2]”. Prin contrast, întreaga instabilitate, frângere și infidelitate a relațiilor non-monogame va sfâșia comunitățile, amplificând anarhia în relații și pe ansamblu făcând rău comunității, mai ales celor mai vulnerabili, copiii și săracii.
Să recunoaștem că în lumea noastră plină de dureri, frângerea e adesea inevitabilă. Viața trebuie trăită așa cum e și adesea nu ne putem ridica la înălțimea idealurilor noastre oricât ne străduim. E bine să arătăm compasiune și milă și să evităm a judeca intransigent anumite persoane aflate în situații particulare. Cu toate acestea, nu putem să nu considerăm fidelitatea în căsătorie ca pe un ideal care trebuie și poate fi atins și care este sursa vindecării, unității și înfloririi ființei omenești. Numai atunci când conștientizăm ce înseamnă în esență un ideal – adică un standard de aur după care sunt calibrate toate celelalte opțiuni – vom putea rezolva situațiile care nu sunt chiar ideale, astfel încât ele să ajungă la cea mai bună versiune posibilă.
Cei aflați în familii intacte și stabile poartă o răspundere deosebită, aceea de a le întinde mâna celor de afară, celor care au fost răniți în relații și atașamente eșuate, de a le împărtăși comorile de care au ei parte și de a le oferi ajutor și învățătură ca și ei la rândul lor să întemeieze familii sănătoase și să se instituie astfel un cult al vindecării societății.
Concluzii
În ultimele decenii, civilizația noastră a experimentat cu mai multe alternative la căsătoria bazată pe fidelitate conjugală. Sunt însă din abundență dovezi care arată că atât din perspectivă individuală cât și socială, avem mai mari șanse să ne meargă bine atunci când predomină căsătoriile fidele, monogame, bazate pe legea naturală, ele fiind norma.
Către toți eroii căsătoriei de azi, cei care se confruntă cu situații dificile și care fac tot ce le stă în putință pentru a pune nevoile partenerului sau copiilor înaintea egocentricelor nevoi proprii, vă salut! Vă mulțumesc pentru că astfel vă slujiți patria. Voi umblați pe calea fidelității, care duce spre un viitor mai bun pentru voi, pentru familiile voastre și pentru întreaga națiune.
–
[1] Rețele de persoane de ambele sexe care întrețin relații poliamoroase în cadrul rețelei
[2] Citat din Marriage and the Public Good: Ten principles Second Edition [Căsătoria și binele public. Zece principii. Ed a 2-a], Witherspoon Institute, 2022, pp 9-10
