“Power is in tearing human minds to pieces and putting them together again in new shapes of your own choosing.”
― George Orwell, 1984
În lume (cu excepția SUA, unde regimul drepturilor și libertăților este cu totul altul) și în Europa în special, se manifestă în ultimele decenii o tendință îngrijorătoare și crescândă a Statului de a înlocui, chiar prin forță, rolul rezervat în mod tradițional părinților în educarea copiilor lor. Reducerea vârstei minime de școlarizare obligatorie sau introducerea unor curicule școlare problematice – spre exemplu, „educația sexuală”, a cărei valențe deschid calea către sexualizarea precoce și relații sexuale pasagere – nu au un alt scop decât unul pur ideologic și intră adesea în conflict cu principiile și valorile multora dintre familii, mai ales creștine. La fel, interdicția sau barierele administrative ridicate în calea homeschooling-ului sau, în cazuri extreme, persecutarea părinților „dizidenți” (în Suedia și Germania se face închisoare pentru homeschooling); interpretarea exagerată a prevederilor Convenției ONU pentru Drepturile Copilului prin interzicerea oricărei forme de corecție corporală (legile nu mai fac diferența între bătaie și o simplă palmă, spre exemplu) despre care am scris aici; tendința către impunerea, fie și prin constrângeri indirecte, a vaccinărilor obligatorii ș.a.
Toate acestea sunt, în mod evident, demonstrații de forță ale Statului. Ele nu se petrec peste noapte, pentru a nu declanșa reacții de respingere, ci în etape, după modelul deja cunoscut al schimbărilor sociale de profunzime (vezi etapele prin care se ajunge de la legiferarea „parteneriatului civil” gay la căsătoria și adopția de copii, respectiv la suprimarea liberății religioase a creștinilor).
Și în România există semnale alarmante, precum reducerea treptată de la 7 la 6 ani, apoi la 5 ani, iar pe viitor la 3 ani, a vârstei de la care părinții sunt obligați să înscrie copilul într-o formă de învățământ, în ciuda opiniilor multor specialiști care arată că în primii ani de viață este esențial pentru copii să petreacă pe cât posibil mai mult timp cu părinții lor.
O altă situație periculoasă se naște prin modificarea adoptată anul trecut de Comisia parlamentară pentru revizuirea Constituției la art. 29(6), „Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.” La propunerea Forumului Constituțional, dominat de ONG-urile de stânga ale lui Soroș et co., Comisia a găsit de cuviință să adauge în coada aliniatului sintagma „în conformitate cu principiul interesului superior al copilului”. Deși poate părea poztivă, schimbarea aduce cu sine întrebări suplimentare: cine decide care este acest interes superior al copilului, într-o chestiune atât de intimă și delicată? Statul sau familia? Nefirescul situației a fost sesizat și de Consiliul Legislativ, care a apreciat că interesul superior al copilului este deja recunoscut de România prin aderarea la Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, iar a-l introduce la nivel de principiu constituțional atunci când se face referire la dreptul părinților de a-l îndruma pe copil în exercitarea dreptului la libertatea de gândire, de conștiință sau de religie (a se vedea și art. 14 al C.R.), ar putea duce la situații în care autoritățile publice ar impune, în contradicție cu opiniile și credințele religioase ale părinților, educarea copilului în spiritul anumitor opinii sau credințe religioase pe care Statul le-ar considera a fi „în interesul superior al copilului”. Este oare exagerat să considerăm că, dacă tendințele de secularizare și de marginalizare a actului de credință în societate vor continua, într-o bună zi un legiuitor sau judecător va găsi că botezul ortodox este contrar „interesului superior al copilului”, la cererea cine știe căror ONG-uri ateiste?
Totuși, legislația drepturilor omului nu a intenționat, la originile sale, să acorde Statului putere prin uzurparea celei a părinților sau tutorilor legali. Interpretările despre care am discutat mai sus sunt forțate de cercuri ideologice dominante care manifestă interes în pervertirea viitoarelor generații – și cum se poate realiza acest deziderat mai bine decât lipsind de putere părinții și luând complet controlul școlilor? (Putem spune, din nou, că George Orwell a fost un vizionar, distopia sa „1984” tratând pe larg subiectul).
Cel puțin în domeniul instruirii și educației, inclusiv a celei religioase, mai există o întreagă serie de prevederi pe care orice părinte, indiferent de pregătire și nivel social, ar fi bine să le cunoască. Iată câteva dintre acestea:
DREPTURI PARENTALE ÎN ASIGURAREA EDUCAȚIEI COPILULUI LOR
(descarcă document în format pdf: Drepturi parentale in asigurarea educatiei copiilor)
• Constituția României
Art. 29 (6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine.
• Declarația Universală a Drepturilor Omului
Art. 26 (3) Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori.
• Convenția Internațională cu Privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale
Art. 13 (3) Statele părți la prezenta Convenție se angajează să respecte libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituții de învățământ, altele decât cele ale autorităților publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în materie de educație și de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri.
• Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
Art. 14 (3) Libertatea de a înfiinţa instituţii de învăţământ cu respectarea principiilor democratice, precum şi dreptul părinţilor de a asigura educarea şi instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice şi pedagogice, sunt respectate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestora.
• Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului
Art. 5 Statele părţi vor respecta responsabilităţile, drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor naturali ai copilului sau, după caz şi conform tradiţiei locale, membrilor familiei lărgite sau comunităţii, tutorilor sau altor persoane care au, prin lege, copii în îngrijire, de a asigura, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă dezvoltare ale copilului, îndrumarea şi orientarea necesare în exercitarea de către copil a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie.
Art. 14 (2) Statele părţi vor respecta drepturile şi obligaţiile părinţilor sau, după caz, ale reprezentanţilor legali ai copilului de a-l îndruma în exercitarea dreptului sus-menţionat, de o manieră care să corespundă capacităţilor în formare ale acestuia.
• Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
Art. 2 Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice.
• Convenţia UNESCO privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului
Art. 5 (1) Statele participante la prezenta Convenţie convin: b) că este necesar să se respecte libertatea părinţilor şi, dacă este cazul, a tutorilor legali:
1. de a alege pentru copiii lor instituţii de învăţământ altele decât cele ale statului, dar corespunzătoare normelor minime care pot fi prescrise sau aprobate de către autorităţile competente;
2. de a asigura, conform modalităţilor de aplicare proprii legislaţiei fiecărui stat, educaţia religioasă şi morală a copiilor în conformitate cu propriile lor convingeri; de asemenea, nici o persoană sau nici un grup nu trebuie să fie constrânse să primească o instrucţie religioasă incompatibilă cu convingerile lor.
