Recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în două cazuri care privesc nașterea a doi copii cu handicap, presupus din cauza unor erori medicale.
A.K. contra Letonia
În cauza A.K. c. Letonia (no. 33011/08), în care decizia din 24 iunie 2014 a fost luată cu o majoritate de 6 la 1 voturi, Curtea a găsit o violare sub aspect procedural a dreptului la viață privată (Articolul 8 al Convenției) al d-nei A.K., care, în iunie 2002, a născut o fetiță cu Sindrom Down (mama avea vârsta de 40 de ani). În fața instanței CEDO, ea a pretins că i-a fost refuzată îngrijirea medicală adecvată și la timp, sub forma unui test de screening prenatal, care i-ar fi indicat riscul ca fetusul să aibă o anomalie genetică și i-ar fi permis să aleagă dacă să continue sau nu sarcina. Ea s-a plâns, de asemenea, că instanțele naționale, prin interpretarea eronată a legii, nu l-au găsit vinovat pe medicul ginecolog curant și astfel au respins pretenția ei de încălcare a dreptului la respect pentru viața privată.
O femeie cu Sindrom Down
La nivel național, cauza civilă deschisă de d-na A.K. contra spitalului a fost respinsă de curțile letone, care au decis că reclamanta purta vina pentru lipsa testării prenatale, întrucât aceasta nu a solicitat testul și nu l-a informat pe medic privind istoricul de boli genetice din familia sa (fiul cel mare suferă de schizofrenie). Curțile au mai decis și că ea nu se afla într-o categorie de risc ridicat din cauza vârstei și că nu există nicio legătură cauzală între nașterea fiicei sale cu Sindrom Down și lipsa testării prenatale.
Centrul European pentru Lege și Justiție (ECLJ) a intervenit în fața CEDO ca terță parte în cauză și a remis observații scrise. Un mare număr de organizații europene pentru drepturile persoanelor cu Sindrom Down s-au organizat într-o coaliție care se opune creării unui „drept al omului la eugenie”. Aceștia au publicat o declarație, numită „Stop Eugenics Now”, prezentată la o conferință găzduită de Consiliul Europen în iulie 2012.
În ce privește avortul, CEDO a subliniat că „decizia femeii de a continua sau nu sarcina aparține sferei vieții private și autonomiei și, în consecință, legislația care reglementează întreruperea sarcinii atinge sfera vieții private” (§63). Însă, câtă vreme reclamanta a argumentat că i s-a declinat dreptul la testul genetic și, pe cale de consecință, dreptul de a alege avortul copilului său handicapat, Curtea a considerat că această cauza „nu privește direct decizia aplicantei dacă să continue sau nu sarcina, ci mai degrabă pune problema dacă i-au fost oferite informațiile necesare și dacă îngrijirea medicală a fost ocnformă cu legea internă.” Curtea a adăugat, „în această privință, jurisprudența Curții confirmă că, acolo unde o plângere privește exercitarea dreptului la acces efectiv la informații privind sănătatea, aceasta este legată de viața privată și de familie, sub articolul 8” al Convenției Europene a Drepturilor Omului (§ 63).
Consecvent, majoritatea judecătorilor nu au intrat în fondul moral al cauzei, adică în problema „nașterii eronate” și a eugeniei, ci s-a limitat la examinarea modului în care curțile naționale au evaluat plângerea: „Cu privire la principiul subsidiarității, Curtea consideră că a fost în primul rând sarcina instanțelor naționale să investigheze inconsistențele identificate mai sus, prin proceduri care să aducă aplicantului necesarele garanții, și să decidă dacă îngrijirea prenatală oferită aplicantei de medicul dr. L. a fost compatibilă cu drepturile sale sub articolul 8 al Convenției în toate circumstanțele. În conformitate, în circumstanțele cauzei prezente, este potrivit pentru Curte să se limiteze la examinarea aspectelor procedurale ale Articolului 8” (§ 93).
Este neobișnuit și remarcabil pentru Curte să se abțină de la a intra în chestiuni controversate și ideologice – precum „dreptul la eugenie” – și să lase decizia pe seama autorităților naționale. S-ar putea spune că prin astfel de decizie fie dorește să evite controversele, fie că implementează solicitarea statelor membre pentru mai mult respect față de principiul subsidiarității și mai multă reținere judiciară. Curtea a acționat, probabil, în ambele sensuri.
În cele din urmă, limitându-se la aspectul procedural al Articolului 8, Curtea a conchis că deciziile instanțelor naționale au fost arbitrare din cauza unor discrepanțe, în special factuale (§94) [1]. Important, Curta a refuzat să acorde daune pecuniare reclamantei, stabilind că nu există „legătură cauzală între violarea găsită [cu privire la maniera în care cauza civilă a aplicantei a fost tratată de instanțele naționale] și pretenția de daune financiare.” (§ 98). Aplicanta ceruse 48.748 euro ca venit pierdut din cauza faptului că a trebuit să își îngrijească fiica și încă 204.294 euro ca îndemnizație pentru copil.
M. P. și alții contra România
Curtea a manifestat un anumit grad de reținere și în decizia din cauza M. P. și alții c. Romania, (no. 39974/10, 15/04/2014). Cauza a fost introdusă de doi părinți și de copilul lor, conceput prin inseminare artificială și născut fără tibie. Ei au considerat că dreptul la viață al copilului a fost încălcat prin nașterea sa cu dizabilitate ca un rezultat al neglijenței medicale (wrongful life). Au considerat, de asemenea, că nașterea copilului lor cu handicap a încălcat dreptul părinților la protecția vieții private și de familie (Articolul 8 al Convenției). Ca atare, au solicitat dreptul la o compensație pentru neglijența doctorilor care nu au remarcat absența tibiei la investigațiile ecografice.
La pretenția „wrongful life”, Curtea s-a abținut de la a decide existența unui drept al copilului handicapat „de a nu naște, de a nu fi rezultatul unei erori medicale, sau de a fi viu, sănătos și nesuferind din cauza neglijenței altora” (§ 43). Curtea a evitat să decidă „dacă acest pretins drept poate fi inclus în sau constrastând cu” dreptul aplicantului „de a decide cum și când viața sa trebuie să se încheie, în situația în care acesta/aceasta s-ar afla în poziția de a-și formula propria dorință de a acționa” (§§ 42-43).
Conform cu recenta jurisprudență a CEDO, astfel de decizii de terminare a vieții sunt un drept garantat sub dreptul la respectul pentru viața privată (art. 8 al Convenției). Curtea a constatat că nu este necesar să se ocupe de această cerere deoarece plângerea este inadmisibilă din alt motiv.
Cu privire la pretenția de „wrongful birth”, adică dreptul părinților încălcat de nașterea copilului lor handicapat, Curtea a reafirmat poziția sa anterioară din controversata cauză Costa și Pavan c. Italia, (no. 54270/10, § 50, 28 august 2012), în conformitate cu care „dorința părinților de a concepe un copil neafectat de o boală genetică este o formă de exprimare a vieții private și de familie” și ca atare cade sub incidența Articolului 8 al Convenției. Totodată Curtea a mai notat că autoritățile naționale (române) au recunoscut violarea drepturilor părinților și le-au acordat compensații, concluzionând astfel că părinții nu mai sunt victime, în sensul Convenției.
ECLJ, împreună cu 2 ONG-uri românești * au intervenit ca terțe părți în procedură și au remis observații scrise.
[1] “The domestic courts’ approach to the applicant’s claim discloses the appearance of arbitrariness. The cumulative effect of the failings identified was that the domestic courts did not properly examine the applicant’s claim that she had not received medical care and information in accordance with domestic law in a manner sufficient to ensure the protection of her interests”
* Alianța Familiilor din România și Pro-vita filiala din București sunt cele 2 ONG-uri, vezi aici observațiile scrise în limba română.