Cuvintele nu sunt inocente: prin aceasta dorim să spunem că străduința de a fi precisi, atât cât e posibil, este fundamentală, în evaluarea etică. Cuvintele sunt importante pentru că ne ajută să înțelegem si să ne înțelegem. Chiar si cei care preferă faptele cuvintelor, nu trebuie să uite că pentru a descrie fapte au nevoie de cuvinte si cel care este în stare să domine semnificatul cuvintelor este în stare să înțeleagă si mai bine faptele pe care le descrie. Fără îndoială, cuvintele schimbă des semnificatul în funcție de uz sau de context si apar astfel situații de echivoc. Dacă nu este întotdeauna posibil uniformizarea uzului limbajului, este posibil, chiar necesar, clarificarea, pentru sine si pentru ceilalți, uzul propriului limbaj. Numai în acest mod se vor realiza cel puțin premizele unui dialog real între persoane.
Acesta este motivul pentru care este important să se înțeleagă ce semnifică cuvântul eutanasia si în ce măsură este diferit sau nu de abandonul terapeutic sau de suspendarea a ceea ce de obicei este definită încrâncenarea terapeutică. Poate fi util să amintim că într-o argumentare este întotdeauna posibil să distingem planul descriptiv de cel valutativ. Descrierile pot, la rândul lor, să privească fie acțiunile (ceea ce se face – actul care este făptuit) fie evaluările (motivul, intențiile, scopul pentru care se face). Nivelul valutativ, care, la rândul său, cuprinde si acțiunile si motivațiile, corespunde momentului în care, să spunem asa, se ia poziție, adică se formulează judecăți de valoare cu privire la ceea ce s-a descris înainte.
La acest nivel trebuie să se ajungă atunci când se stabileste dacă o acțiune este sau nu bună si dacă argumentarea sau intenția care o susține sunt la rândul lor bune, coerente si pertinente. Această muncă ce presupune operarea de distincții este necesară în cazul în care se doreste abordarea temei eutanasiei în termeni argumentativi si se reține că rațiunea ne poate fi ghid în luarea deciziilor si în evaluarea situațiilor. O dificultate care se întâlneste în încercarea de a clarifica convingerile noastre este dată de atât de faptul că limbajul nostru ordinar amestecă deseori nivelele descriptive si cele valutative, cât si de faptul că orice evaluare implică întotdeauna si o descriere (în timp ce nu este întotdeauna valabil si contrariul). Spre exemplu, noțiunea de furt unifică nivelele descriptiv si valutativ. Dacă spre exemplu văd că Giovanni ia stiloul lui Marco, mă pot întreba dacă îl fură, înfăptuind astfel un furt (termen valutativ, pentru că a fura înseamnă a lua în mod injust ceva), sau pot să mă întreb dacă îl împrumută (termen valutativ, pentru că a lua cu împrumut înseamnă a avea posesia a ceva în mod legitim). Pot si să-l întreb pe Giovanni de ce ia stiloul lui Marco si astfel pot evalua dacă îsi dă seama că, spre exemplu, fură, chiar dacă gândeste si afirmă (nu stim dacă cu bună credință sau nu) că el consideră acel act un împrumut. În mod analog, trebuie să ne întrebăm, în ce anume constă eutanasia, în baza căror criterii este reținută sau nu ca fiind legitimă si dacă descrierea si evaluarea eutanasiei permit să concludem, în mod coerent, că trebuie sau nu să fie aprobată.
Această digresiune ne va ajuta să înțelegem ce anume se întâmplă atunci când medicii făptuiesc anumite acte determinate si pentru a da acestor acte o evaluare în termeni de bine sau de rău moral [1].
Prezentăm acum câteva definiții, în termeni descriptivi si destul de generali, însă nu generici: generali pentru a putea înțelege situații similare si analoage, generice nu întrucât e nevoie să putem face distincție între faptele si situațiile descrise.
Prin eutanasie înțelegem actul cu care se provoacă direct si voluntar decesul unei persoane afectate de boală sau dizabilitate gravă [2]. Eutanasia poate fi exercitată asupra persoanei care consimte si este constientă (si în acest caz se apropie de tipologia suicidului asistat), sau poate fi exercitată asupra persoanei care nu este constientă si nu consimte (oricare ar fi vârsta persoanei, fie stadiul neonatal, infantil, adult sau vârstnic).
Prin abandon terapeutic si asistențial înțelegem omiterea în mod voluntar, a tuturor acelor acte proporționate si adecvate situației clinice a pacientului care contribuie sau duc la moartea acestuia, sau nu întrerup evoluția bolii, sau îl privează de susținere vitală de natură diferită [3]. Motivele pentru care se fac aceste alegeri diferite pot fi variate; de la cele definite ca fiind compasionale la cele care se referă la strategia de alocare a resurselor si la conținutul costurilor economice.
Prin întreruperea încrâncenării terapeutice înțelegem suspendarea tuturor acelor tratamente care sunt disproporționate față de situația clinică a pacientului, care de fapt, cauzează mai multe daune decât beneficii persoanei tratate si care nu reusesc nici să stabilizeze, nici să amelioreze condiția generală a pacientului. Întreruperea acestor tratamente (care nu pot fi considerate terapii tocmai pentru că, în cazuri specifice, se evidențiază ineficiența si disproporționalitatea clinică) nu necesită o cerere din partea pacientului, ci se prezintă în termenii a ceea ce este datorat ca expresie a bunei practici clinice [4]. În loc de încrâncenare terapeutică s-ar putea utiliza poate, în mod mai puțin ambiguu, conceptul de încrâncenare clinică, evitându-se uzul termenului terapia, care conservă o valență pozitivă si contrastează cu noțiunea de încrâncenare [5].
Între încrâncenarea terapeutică si abandon se plasează perseverența terapeutică care este modul în care se îngrijesc persoanele care, fiind afectate de patologii nevindecabile în prezent, pot beneficia de tratamente adecvate situației lor clinice, în măsură să le garanteze o „calitate a vieții” proporționată situației lor reale. În câmpul perseverenței terapeutice (care cere proporționalitatea) am putea număra toate acele forme de asistență care conduc la un proces al morții cât mai puțin posibil dureros si traumatic.
Aceste ultime definiții trebuie să ne servească ca punct de referință în situația concretă si cer, în mod evident, în funcție de cazuri si de condițiile de exercitare a practicii medicale, o competență specifică, care variază în funcție de patologii diverse si de condițiile în care se află pacientul. Prin ea însăsi, practica eutanasică ar putea să fie pusă în aplicare atât în situația când se recunoaste una dintre condițiile încrâncenării clinice, cât si în absența acesteia, pe baza cererii pacientului (si a eventualei sale percepții subiective a cât este de disproporționată).
Distincția între eutanasie, abandon terapeutic si întreruperea încrâncenării terapeutice nu poate fi făcută numai în baza rezultatului, care este întotdeauna moartea pacientului. Nu este nici măcar suficient, în a distinge aceste tipologii de acțiune, să se facă referire din când în când la voința pacientului, la motivațiile medicului sau o personalului sanitar. Ceea ce ne ajută să distingem între cele trei tipologii este considerarea tuturor acestor aspecte, însă, înainte de toate, distincția între a ucide si a lăsa să moară si, în al doilea rând, evaluarea situației în care se lasă sau nu să moară o persoană.
Putem să ne întrebăm dacă, ținând seama de descrierea făcută, termenul eutanasia nu este un termen valutativ. Dacă, într-adevăr, din punct de vedere descriptiv, eutanasia coincide cu uciderea voluntară a unui pacient, atunci este dificil de înțeles de ce nu e considerată omucidere, poate o omucidere făptuită cu consimțământul celui ce este ucis (asa cum prevede codul penal italian) si trebuie să se discute asupra posibilității de a o legaliza sau a o de-penaliza (ar fi ca si cum s-ar legaliza sau de-penaliza omuciderea).
Apărătorii eutanasiei rețin că această identificare a eutanasiei cu omuciderea nu are nicio rațiune să existe, în baza a două serii de argumente. Primul priveste motivațiile care ar duce la procurarea morții: actul eutanasic, spre deosebire de omucidere, ar fi făptuit pentru binele pacientului si ar fi asadar dictat de motive compasionale. Al doilea s-ar referi la consensul dintre cine făptuieste actul si cine îl cere. Indubitabil eutanasia ar putea să nu fie identificată cu omuciderea deoarece condițiile si motivațiile cu care este practicată pot fi realmente diferite de cele care privesc o omucidere voluntară sau premeditată, având ca mobil, spre exemplu, ura sau dorința de răzbunare. De altfel, se spune că asa cum un furt nu mai este furt atunci când există un acord între cine ia ceva si cel căruia i se ia ceva, o omucidere nu mai este omucidere dacă cine ucide o face la cererea celui care va fi ucis. Pe baza acestei comparații s-ar putea spune că, în timp ce o omucidere este, să spunem asa, analoagă furtului (la fel de reprobabil), eutanasia este similară unui împrumut (la fel de legitimă pentru că este fondată pe acordul liber).
În acest mod, jucând pe analogie, s-ar putea încerca evitarea definirii eutanasiei ca omucidere. Însă, în realitate, acestei încercări i s-ar putea obiecta, în primul rând, că analogia nu funcționează pentru simplul motiv că viața nu este ceva ce poate fi obiect de schimb pentru că, asa cum vom clarifica în cele ce urmează, viața este modul de a fi al unuia (este cineva care există) si prin urmare, lipsesc condițiile pentru a putea face o analogie. În al doilea rând, s-ar putea observa că dacă s-ar fi acceptat acea analogie ar trebui evaluată orice eutanasie ca o formă de suicid procurat pentru că acordul ar duce la realizarea unui proiect sinucigas pe care pacientul, probabil, nu l-ar putea executa singur. Mai degrabă trebuie să recunoastem că acest concept de omucidere este mai extins decât cel de eutanasie.
În sinteză, nu toate omuciderile sunt acte eutanasice, însă toate actele eutanasice sunt omucideri. Desi intenția si situația pot, într-adevăr, cere evaluări diferite de actele similare, la prima vedere, aceasta nu comportă că acele acte sunt în ele însele diferite. Dacă, într-adevăr, termenul omucidere este asumat în termeni descriptivi nu se poate nega faptul că structura eutanasiei face referire la omucidere. Motivele pentru care un act este făptuit sunt destul de importante pentru a înțelege responsabilitatea morală a celui care făptuieste actul, însă nu schimbă caracteristicile actului însusi, pentru care uciderea din compasiune este întotdeauna ucidere: rămâne să ne întrebăm dacă interdicția de a ucide un suferind cunoaste excepții legitime din punct de vedere moral, analoage celor, spre exemplu, a legitimei apărări, si dacă această excepție se poate fonda pe compasiune.
În legitima apărare se apără propria viață chiar cu costul de a pune în pericol viața agresorului si este un act legitim uciderea unei persoane, cu condiția ca reacția să fie proporționată. Prin urmare, în caz de boli si de suferințe ale unui pacient de ce nu s-ar putea ucide cineva?
Însă pentru a putea răspunde la aceste întrebări este nevoie să abordăm, mai întâi, o altă serie de argumente, cea care tinde să elimine diferența morală dintre a ucide si a lăsa să moară făcând egale eutanasia, abandonul terapeutic si suspendarea tratamentelor în caz de încrâncenare clinică. Dacă, într-adevăr, nu ar exista nicio diferență relevantă din punct de vedere moral între a ucide si a lăsa să moară problema eutanasiei nu ar putea fi dezbătută ca o problemă aparte față de practicile legate de întreruperea încrâncenării clinice sau a refuzului terapiilor care ar putea salva viața. Acest argument, un adevărat cal de bătaie al susținătorilor eutanasiei, a fost adesea prezentat, chiar si în literatura italiană, prin comparația, introdusă de J. Rachels, dintre două situații [6] în care se confruntă a ucide si a lăsa să moară. Îl prezentăm pentru că este eficient si ne poate ajuta să verificăm consistența a ceea ce am spus până acum:
„Rossi va mosteni o sumă mare dacă se va întâmpla o nenorocire verisorului lui de sase ani. Într-o seară, în timp ce copilul făcea baie, Rossi intră tiptil în baie si îl îneacă, apoi aranjează în asa fel lucrurile încât să pară un accident. Nici unul nu îl descoperă si Rossi obține mostenirea. Si Bianchi va mosteni o sumă mare dacă se va întâmpla o nenorocire verisorului lui de sase ani. Când Rossi, a intrat tiptil în baie cu scopul de a îneca copilul, tocmai în timp ce intra în baie, Bianchi vede copilul alunecând, lovindu-se la cap si căzând cu fața în jos în apă. Bianchi este fericit; rămâne acolo, pregătit să-l împingă din nou în apă, dacă este necesar, însă nu este necesar. Copilul se îneacă singur, „accidental”, zbătându-se puțin, în timp ce Bianchi priveste si nu face nimic. Nimeni nu îsi dă seama de acest fapt si Bianchi obține mostenirea sa”.
Mulți susținători ai eutanasiei afirmă, după tezele lui Rachels, că dacă amândouă cazurile suscită o judecată negativă înseamnă că diferența între a ucide si a lăsa să moară nu este apoi atât de relevantă pentru a putea stabili o evaluare morală. Rămânând la Rachels, într-adevăr, ceea ce poate face diferența în evaluarea morală nu este dacă ne găsim în fața unei acțiuni sau a unei omisiuni, ci numai dacă acea acțiune sau omisiune au fost determinate de voința pacientului.
Dacă examinăm cele două cazuri, care sunt comparabile cu eutanasia si cu abandonul terapeutic (sau, dacă se doreste, cu neacordarea primului ajutor), spunem că diferența de fapt dintre a ucide si a lăsa să moară subzistă (si nici Rachel nu ar nega-o), si subzistă si o responsabilitate diferită morală în cele două cazuri examinate. Rossi este de fapt cel ce ucide si este responsabil direct de moartea verisorului pentru că a cauzat-o în mod direct. Bianchi, în schimb, desi profită de situație, nu este cauza directă a morții verisorului si responsabilitatea sa morală constă în faptul de a nu fi întrerupt un proces al morții care putea fi întrerupt, era la îndemâna sa si nu comporta probleme speciale. Pentru acest motiv se poate stabili că există un a lăsă să moară culpabil, deoarece ar trebui să existe un act de solidaritate (putem echivala actul lui Rossi unui act eutanasic si cel al lui Bianchi unui act de abandon terapeutic).
Diferența dintre a ucide si a lăsa să moară nu determină, în acest caz, o judecată morală diferită nu atât pentru că motivațiile (pe care noi le putem si ignora) sunt identice, ci pentru circumstanțele în care se produce moartea copilului: într-un caz este actul însusi de a-l îneca si în altul este o explicită omitere a acordării primului ajutor. În mod cert, cât priveste judecata asupra personalității morale a agentului este important de stiut care sunt motivațiile acestuia, însă pentru a înțelege ceea ce trebuie făcut si ceea ce este din punct de vedere moral bun, etic, este relevant ceea ce se face sau nu se face în situația dată. Exemplul este foarte convingător pentru că Rossi si Bianchi sunt animați de aceeasi voință de a ucide (Bianchi nu o exercită pentru că nu este necesar, însă este gata să intervină în cazul în care copilul nu ar muri), însă dacă confruntăm o rudă lacomă care ucide verisorul cu o alta care se limitează la a astepta ca verisorul să moară dintr-o cauză care nu depinde de el, înțelegem intuitiv că diferența între a ucide si a lăsa să moară rămâne decisivă si pentru evaluarea celor două persoane si că judecata morală nu este aceeasi.
Si în răutate, la fel ca în bunătate, este un mai mult sau un mai puțin. Bianchi este o rudă lacomă care nu are nevoie să facă ceea ce ar dori să facă: un susținător al eutanasiei care nu are nevoie să o practice dacă lasă pacientul să moară pentru că intervine o complicație medicală. Însă, judecata cu privire la Bianchi nu poate fi confundată cu judecata asupra cauzei morții copilului: o omisiune, de fapt, nu are nicio funcțiune cauzală, tocmai pentru că nu este o acțiune tranzitivă (adică o acțiune care sfârseste în afara subiectului), ci intranzitivă (este voința de a nu acționa).
În exemplul lui Rachels, cei doi protagonisti au aceleasi intenții si făptuiesc acte diferite, însă analoage: ceea ce îi face vinovați nu sunt numai intențiile (dacă erau suficiente intențiile, atunci Bianchi si Rossi ar fi vinovați chiar în cazul în care verisorul pe care doreau să-l ucidă ar fi murit accidentat de o masină, ceea ce e absurd [7]), însă si acțiunile lor, care sunt coerente cu intențiile însăsi (a dori moartea verisorului). Această importanță dată intențiilor, care aparține, să spunem asa, moralei confesiunii, adică moralei care priveste în primul rând personalitatea morală a subiectului, nu mai poate lăsa la o parte morala acțiunii (chiar si omisiunea voluntară este o alegere).
Argumentele celor care pretind că trebuie să cadă distincția între a lăsa să moară si a ucide, între a suspenda tratamentele si a cauza moartea, merg în direcția dorinței de a nega că moartea este un eveniment natural care se produce si dincolo de voința omului si a alegerilor sale. David Lamb observă că, pentru a înțelege implicațiile care derivă din această poziție, va trebui
„să imaginăm o situație în care medicina ar fi reusit să învingă moartea cauzată de boală sau de cauze naturale, si medicii, la fel ca zeii, ar putea decide asupra vieții si a morții. Într-o asemenea situație unica cauză a unui deces ar fi întreruperea tratamentelor sau subministrarea otrăvii. Sau trebuie să ne imaginăm o altă situație, în care, de fiecare dată când un medic ar judeca un tratament ca fiind inutil, pasul succesiv ar fi, în mod necesar, cel al subministrării unei doze letale, ca si cum uciderea directă si rapidă a pacientului ar fi fost unicul parcurs logic. Această poziție s-ar sprijini pe principiul că medicii posedă putere si cunostințe enorme, fiind inclusă si capacitatea de amânare pentru o perioadă nelimitată moartea pacienților lor” [8].
Lamb repropune o distincție cunoscută, introdusă de Daniel Callahan, distincția dintre cauzalitate si constiință: constiința trimite la responsabilitatea unui agent moral, în timp ce cauzalitatea trimite la factori naturali care determină moartea. Această observație întăreste ceea ce am spus până acum. Când se suspendă o terapie este fără îndoială boala cea care cauzează moartea pacientului, însă ne putem întreba dacă această suspendare este sau nu culpabilă, o putem socoti abandon terapeutic sau omisiune a acordării primului ajutor. Această constiință morală a medicului nu este, în sine, foarte diferită de cea care există în eutanasie. Merită să reproducem acest fragment al lui Lamb pentru că este foarte clar:
„medicul nu va fi vinovat atunci când nu a făcut un tratament, considerându-l inutil, sau de-a dreptul dăunător pentru pacient. Niciun medic nu poate fi făcut vinovat dacă renunță în fața constatării că nu mai este nimic de făcut. Atunci vinovăția este legată evaluării de ordine morală care intervine ca o concluzie a aprecierii motivațiilor unei acțiuni sau a unei omisiuni. Sub aspect moral, evaluarea omisiunilor nu este întotdeauna aceeasi cu cea a comportamentelor legate de omuciderea premeditată sau de neglijența profesională. A lăsa să moară o persoană poate implica neglijență sau insensibilitate, dar nu e omor, chiar dacă admitem diferite grade de vinovăție în funcție de respectivele responsabilități profesionale ale subiecților” [9].
În mod special, Lamb sublinia că un subiect, pentru a fi responsabil din punct de vedere moral de o acțiune, trebuie să urmărească „consecințele pentru care este responsabil după legătura de cauzalitate”.
Este vorba de o observație importantă care ar merita aprofundată. În fond, prin distincția dintre cauză si constiință, Lamb aminteste că nu toate morțile cauzate în mod indirect de către medic sunt interpretabile ca fiind culpabile. Putem să ne gândim, spre exemplu, la o intervenție chirurgicală care nu reuseste nu din vina medicului, ci datorită situației pacientului, situație agravată de această intervenție.
Pentru Lamb ar fi vinovăție atunci când actul care a cauzat moartea ar fi fost gândit ca finalizat cu acest rezultat: dacă A cauzează B, A este vinovat numai dacă rezultatul B era voit în proiectul lui A.
Ceea ce nu se ia în considerare în mod suficient este că negarea diferenței dintre a ucide si a lăsa să moară, de fapt neclară, este, în schimb, cazul cel mai relevant, cel al abținerii virtuoase față de o persoană care stă să moară, sau față de o intervenție care este disproporționată cu situația clinică a pacientului si prea gravă în raport de expectativele concrete de viață. A face tot ce este din punct de vedere moral bine pentru pacient, si nu numai tot ce este posibil din punct de vedere tehnic, înseamnă înfăptuirea unui raționament articulat care, în timp ce calculează costuri si beneficii, cauzează si efecte, ia în considerare persoana concretă în irepetabila sa situație existențială. Prezervarea vieții este, fără niciun dubiu, un bine, însă viața nu este ceva ce se scindează de concreta condiție existențială a omului, salvarea vieții însemnând întotdeauna si salvarea omului concret, în situația sa concretă. Prin aceasta intenționăm să spunem că nu numai că există o reală diferență între a ucide, a lăsa să moară si neprelungirea unei stări de agonie prin acte disproporționate si ineficiente, însă că aceste tipologii de comportamente determină evaluări morale diferite [10]. Întreruperea tratamentelor ineficiente si inadecvate se configurează ca o acceptare constiincioasă a condiției de muritor a omului si nu va fi confundată nici cu resemnarea (despre care vom vorbi în continuare) nici cu omiterea acordării primului ajutor.
Diferența dintre a ucide si a lăsa să moară, prin urmare, este decisivă si se poate determina întrebându-ne care este cauza morții pacientului. În actul eutanasic cauza este întotdeauna umană; în abandon sau în suspendarea tratamentelor cauza directă a morții este boala, însă ceea ce face diferența este faptul că în primul caz moartea putea si trebuia evitată (si prin urmare, abandonul terapeutic si asistențial se constituie ca o culpă morală), în al doilea caz, în schimb, moartea nu putea fi evitată si nu trebuia să se dezlănțuie asupra condiției terminale a persoanei (si în acest caz actul suspendării este datorat, din punct de vedere moral) pentru a prelungi un proces agonic deja inițiat.
Nu există nicio rațiune, de altfel, care să legitimeze echivalarea eutanasiei, a abandonului terapeutic si a suspendării tratamentelor disproporționate. Între altele, spre deosebire de eutanasie si de abandon terapeutic, suspendarea tratamentelor se configurează ca un act medical datorat atunci când derivă dintr-o evaluare clinică ce are încă în centrul său persoana si practica terapeutică. A asista bolnavul aflat în fază terminală, tratându-l, prin inițierea curele paliative si prin suspendarea oricărui tratament apreciat ca fiind de acum inutil si disproporționat [11], înseamnă a făptui acte care aparțin practicii medicale.
Eutanasia, în schimb, tocmai pentru că este uciderea de fapt a pacientului, ar putea fi executată de către oricine si nu poate fi socotită ca fiind practică medicală (este numai dacă este executată de medic). Abandonul terapeutic si asistențial implică responsabilitatea morală a medicului pentru că nu are nicio justificare clinică, dacă ar fi avut, într-adevăr, nu ar fi vorba de abandon terapeutic.
Tentativa de eliminare a distincției dintre a ucide si a omite, cu scopul, mai cu seamă, de a cădea reprobarea morală față de eutanasie, în anumite cazuri, are încă ca țel Declarația cu privire la eutanasie a Sfintei Congregații pentru Doctrina Credinței, care constituie un punct de referință doctrinar decisiv al Bisericii Catolice. Acea Declarație, dincolo de a exprima, în mod autorizat, orientarea Bisericii catolice, a furnizat reflecției filosofice si practicii medicale importante, desi sintetice, observații de valoare, care de fapt au făcut scoală chiar si în afara orizontului credinței crestine. În Declarație definiția cuvântului „eutanasie” cuprinde si omisiunile de intervenție si este exprimată astfel:
„Prin eutanasie se înțelege o acțiune sau o omisiune care prin natura sa sau prin intenție procură moartea, cu scopul de a elimina orice durere. Eutanasia se situează asadar, la nivelul intențiilor si a metodelor utilizate” [12].
Congregația, după ce a reafirmat legitimitatea folosirii medicamentelor pentru a atenua durerea, introduce si cazul unui uz legitim a suspendării tratamentelor:
„În iminența unei morți inevitabile cu toate mijloacele folosite, este licit în constiință luarea unei decizii de renunțare la tratamente care ar duce doar la o prelungire precară si dureroasă a vieții, fără totusi a întrerupe curele normale datorate bolnavului în astfel de cazuri” [13].
Încercarea de asumare a doctrinei Bisericii referitoare la asistența bolnavilor în fază terminală, cu semnificat si valoare de existență umană si datoria de solidaritate umană si crestină făcând recurs numai la aceste două citate, ar fi realmente hazardată.
Însă ceea ce evidențiem este faptul că Congregația reține legitimă renunțarea la tratamente determinate în iminența unei morți inevitabile si afirmă că nu trebuie să fie întrerupte curele normale datorate bolnavului în astfel de cazuri. Aceste două mențiuni, iminența morții si curele datorate în astfel de cazuri, sunt decisive si fără echivoc [14]. Iminența morții ne indică faptul că moartea este cauzată de patologie, iar mențiunea referitoare la neîntreruperea curelor normale datorate în astfel de cazuri (cure, nu altceva), înseamnă că renunțarea la tratamentele disproporționate nu trebuie să se transforme într-un abandon asistențial si terapeutic. Când nu mai este nimic de făcut, în realitate, mai sunt încă multe de făcut, pentru că asistența muribundului [15] presupune tratamente care să reducă durerea si disconfortul fizic.
Însă nu este surprinzător faptul că aceste teorii nu sunt înțelese de către cei care au hotărât că nu există diferențe între a ucide si a lăsa să moară si, într-adevăr, Demetrio Neri scrie:
«Nu cred că în plan conceptual si cu obiective de evaluare morală se schimă ceva dacă, în loc de a vorbi despre „procurarea morții”, Declarația ar fi preferat să spună evitarea „unei prelungiri precare si dureroase a vieții”. Este doar un mod de a descrie aceeasi întâmplare, însă nu se schimbă natura întâmplării» [16].
Asa cum am văzut există, în schimb, o diferență chiar factuală între a nu prelungi o stare de agonie si a provoca moartea. Pertinența observației lui Neri („nu se schimbă natura întâmplării”) depinde numai de întâmplarea care este luată în considerare. Asa cum am observat chiar de la început, dacă întâmplarea care este luată în considerare este moartea (si nu cauza morții), orice moarte este întotdeauna o moarte si cu siguranță, după câte cunoastem, natura întâmplării morții este întotdeauna aceeasi. Dar dacă se analizează circumstanțele în care are loc moartea, cauza morții, condițiile clinice care au precedat moartea pacientului, acțiunile si omisiunile medicilor si ale personalului sanitar, atunci este clară diferența pe care ne încăpățânăm să o ascundem.
Ceea ce am spus până acum ne poate servi pentru a încadra dezbaterea cu privire la eutanasie plecând de la acțiuni diverse care pot fi legate de moartea pacientului, acțiuni care, în multe cazuri, sunt de competența medicului si a personalului sanitar. Va trebui să analizăm acum tema din punct de vedere a voinței pacientului, considerată de mulți ca fiind un criteriu decisiv pentru eliberarea eutanasiei de acuzația de omucidere (sau cel puțin pentru eliberarea unei anumite forme de eutanasie, cea definită eutanasie voluntară sau la cererea pacientului).
(Traducere de Maria Aluaș)
NOTE
[1] Pentru a simplifica, înțelegem prin bine moral ceea ce trebuie să se facă si prin rău moral cea ce trebuie evitat. Vom vedea în cazuri specifice de ce ceva trebuie sau nu să fie făcut. [2] În anul 1987 World Medical Association a definit, în cursul Adunării Generale ținută la Madrid, poziția proprie contrară eutanasiei, prin aceste cuvinte: „Eutanasia, adică actul cu care se pune în mod deliberat, sfârsit vieții unui pacient, chiar si în cazul cererii pacientului însusi sau a unei rude apropiate acestuia, este contrară eticii. Aceasta nu împiedică medicul să respecte dorința unui pacient ce constă în a lăsa ca procesul natural al morții să-si urmeze cursul, în faza terminală a bolii”. [3] Această definiție, de tip apreciativ, se referă la acțiuni care ar putea reintra în tipologia asa-numitei eutanasii pasive. Motivul pentru care, de multă vreme, autorul nu foloseste noțiunea de eutanasie pasivă este acela că această ultimă noțiune a fost uneori folosită pentru a indica si întreruperea încrâncenării terapeutice, creând, astfel, diverse si grave confuzii. [4] Cu privire la suspendarea tratamentelor în situații apreciate ca fiind încrâncenare terapeutică, a fost efectuată o anchetă articulată si amplă în toate serviciile de reanimare milaneze pentru a aduna date cu referire la criteriile de evaluare, la modalitățile de suspendare si la evaluările etice care duc la varii alegeri. O sinteză a acestei anchete fost publicată sub coordonarea: A. Giannini-A. Pessina-E.M. Tacchi, End-of-life Decisions in Intensive Care Units: Attitudes of Phisicians in an Italian Urban Setting, «Intensive Care Medicine», 2003, 29, pp. 1902-1910. Întreaga cercetare, introdusă de câteva eseuri (împreună cu alte documente) a fost publicată în volumul coordonat de A. Pessina, Scelte di confine in medicina. Sugli orientamenti dei medici rianimatori, Vita e Pensiero, Milano, 2004. [5] Ne putem întreba, dată fiind unanima condamnare a încrâncenării terapeutice, dacă există cazuri care se încadrează în definiția dată si care ar fi motivele pentru care un medic ar trebui să practice tratamente disproporționate si dăunătoare pacientului. La această întrebare se poate răspunde că există cazuri de încrâncenare si că acestea pot fi generate, în mod involuntar, datorită situației clinice instabile a pacientului care face ca tratamentul să devină extraordinar si disproporționat; sau, în mod voluntar, în scopuri experimentale ce au ca finalitate mai mult bătălia împotriva bolii pacientului decât binele pacientului tratat. [6] Cfr. J. Rachels, La fine della vita, trad. it., Sonda, Torino, 1989, p. 121: Acest pasaj este citat atât de D. Neri, op. cit., p. 104, cât si, în anumite variante de J.Y. Goffi, Pensare eutanasia, trad. it., Einaudi, Torino, 2005, p. 124. Pe această temă a se vedea si eseul lui J. Rachels, Uccidere, lasciar morire e il valore della vita, în „Bioetica. Rivista interdisciplinare”, 1993, n. 2, pp. 271-283 si opinia dezvoltată, în documentatul său text, de M. Reichlin, L’etica e la buona morte, Edizioni di Comunità, Torino, 2002, în special, pp. 72 si urm. [7] Nu trebuie confundată dorința sau intenția de a face ceva cu intenționalitatea acțiunii: intenționalitatea nu corespunde declarațiilor pentru care se face ceva, ci finalității imanente actului asa cum se manifestă în actul si în constiința celui ce o făptuieste. Asadar există o intenționalitate obiectivă (ceea ce se face) si o intenționalitate subiectivă constiința a cât se face). Nu ne surprinde, prin urmare, că poate fi o intenționalitate subiectivă bună care, din ignoranță, să determine o acțiune rea sau, viceversa, o intenționalitate subiectivă rea care, din determinate situații extrinseci, să determine un act bun. [8] D. Lamb, L’etica alle frontiere della vita. Eutanasia o accanimento terapeutico, trad. it., Einaudi, Torino, 1998, pp. 49-50. [9] Ibidem, p. 51. [10] Pentru a îndepărta orice dubiu, nu spunem că situația determină, uneori, ceea ce este bine sau nu de făcut, ci că evaluarea morală trebuie să se facă întotdeauna în situație. A evalua din punct de vedere moral în viața concretă înseamnă a formula ceea ce medievalii numeau judecată de constiință, dar prin aceasta nu intenționau (asa cum se crede astăzi) să ia o poziție subiectivă, ci să facă efortul de a evalua subiectul în termeni obiectivi sau situația care trebuia înfruntată. Judecății de constiință ar trebui să-i urmeze, în mod coerent, alegerea. Judecata de constiință, tocmai pentru că este judecată, poate, de altfel, să fie eronată, însă nu este niciodată prin ea însăsi subiectivă fiind formulată de subiectul concret, ca atare responsabil si de formarea propriilor cunostințe în câmp etic. [11] A defini, a priori, care să fie curele normale datorate în fiecare caz în parte, fiecărui pacient nu ar fi în acord cu ceea ce am spus până acum. Chiar si cure normale si neinvazive sau nedisproporționate, precum hidratarea si alimentarea artificiale, sau suportul ventilator, pot deveni, pe motivul agravării condiției clinice a pacientului, acte disproporționate. Asupra acestui argument ne vom întoarce: aici este suficient să semnalăm că, în principiu, orice tratament normal poate deveni în situații determinate disproporționat si inadecvat. Pentru a face un exemplu banal, care nu intră în cazurile de pacienți în stare terminală, chiar si uzul unui antidolorific normal precum aspirina ar putea fi disproporționat si inadecvat dacă administrat unui subiect determinat dincolo de a-i îndepărta durerea de cap, îi produce dureri de stomac. Disproporția nu priveste numai tratamentele din faza terminală, însă devine relevantă, în special, în condițiile de fază terminală. [12] Sacra Congregazione per la Dottrina della Fede, Dichiarazione sull’eutanasia, citat extras din documentul publicat în vol. A. Pessina, Scelte di confine in medicina, op. cit., pp. 193-201, p. 196. [13] Op. cit., p. 200. [14] Starea vegetativă persistentă nu intră în situațiile în care este legitima suspendarea tratamentelor precum hidratarea si alimentarea artificială pentru simplul motiv că această stare nu este cea de moarte iminentă si pentru că asemenea tratamente sunt în mod decisiv proporționate cu situația clinică a pacientului. Cu privare la această temă a se vedea observațiile din A. Pessina, Bioetica. L’uomo sperimentale, op. cit. Cu privare la starea vegetativă o părere interesantă este cea a lui G.B. Guizzetti, Terri Schiavo e l’umano nascosto, Società Editrice Fiorentina, Firenze, 2006. [15] Cfr. E. Sgreccia-A.G. Spagnolo-M.L. Di Pietro, L’assistenza al morente, Vita e Pensiero, Milano, 1994; D. Cauzzo, Luci nel tramonto. Famiglie e operatori accanto ai malati terminali, Citta Nuova, Roma, 2006.16 D. Neri, op. cit., p. 76.
