Problemele familiei și sexualității au ajuns să domine agendele politice din toată lumea. Cu siguranță ele exercită un impact major asupra politicii Uniunii Europene, cu toate că acest impact a fost rareori studiat în mod independent.[1] În realitate, în nici un alt domeniu al vieții nu a fost mai acută sau mai evidentă tensiunea între valorile religioase tradiționale ale multor state membre UE și ceea ce ni se prezintă azi ca fiind „valori europene”. Nu e o exagerare să spunem că problemele legate de sex și de familie se află pe muchea de cuțit a unui conflict axiologic. Acest lucru e adevărat în unele state individuale europene, dar mai ales în toată regiunea în ansamblu, pentru că politicile legate de sex sunt un import relativ recent în politicile statelor central și est europene și doar pentru că au fost introduse din afară, fiind adesea întâmpinate cu opoziție.[2]
Mai mult decât atât, impactul a fost deosebit de mare asupra legislației, până la acolo încât a dus la redefinirea radicală a scopului și sensului legii. Inovațiile legislative introduse în politicile care guvernează familia și sexualitatea au generat implicații majore în înțelegerea conceptului de „stat de drept” atunci când îl folosim în contextul UE.[3]
Pe de o parte, potrivit principiului subsidiarității, UE nu are nici o competență în domeniile politicilor familiei și legislației privind familia, acestea fiind în mod categoric prerogative încredințate țărilor membre.[4] Cu toate acestea, ea pretinde dreptul la jurisdicție în chestiuni precum discriminarea și drepturile omului, atunci când acestea privesc femei, copii, homosexuali și alte grupuri definite prin sex și familie. Cu toate că politicile privind discriminarea au fost inițial gândite să se adreseze minorităților definite în termeni de etnie și rasă (și ulterior și alte categorii precum persoanele cu dizabilități), extinderea acestei liste pentru a cuprinde grupuri definite (adesea autodefinite) pe criterii sexuale a extins în mod inevitabil procedurile de formulare de legi și politici pentru domenii ale vieții din care acestea fuseseră excluse până atunci, mergând chiar până la intruziuni adânci în sfere ale vieții private.
Acesta e motivul pentru care subsidiaritatea e adesea greșit definită și „practic ineficientă în chestiuni de politici sociale.”[5]
Două măsuri extrem de inovatoare ilustrează și întruchipează aceste tendințe. Amândouă au stârnit controverse aprinse, atât în substanță cât și din perspectivă procedurală. Mai precis, au stârnit opoziție atât din cauza elementelor de politici sociale în joc cât și pentru inovațiile legislative radicale pe care ar urma să le introducă. Una se referă la legea care guvernează „discriminarea” iar cealaltă „drepturile omului”: Directiva pentru Tratamente Egale și Convenția de la Istanbul.
Directiva referitoare la tratamentul egal
Directiva cu privire la tratamentul egal, propusă și aflată pe agenda de lucru încă din 2008 la Consiliul UE (Consiliul de miniștri) promite să interzică discriminarea pe criterii de „orientare sexuală”, precum și religie, vârstă și dizabilitate în procurarea de bunuri și servicii (categorii deja protejate la locul de muncă).
Proiectul Directivei presupune un număr de inovații dramatice și radicale, nu doar în politicile de familie ci și în însăși natura legii. Dacă va ajunge să fie aprobată, ar guverna nu doar acțiunile agențiilor și afacerilor guvernamentale, ci și pe cele ale cetățenilor, în interacțiunea lor cu alte persoane care ar putea denunța o discriminare bazată pe „orientare sexuală” sau pe „vârstă”. Ar extinde în mod radical prezența și puterea legii în viețile private ale cetățenilor obișnuiți. Cu alte cuvinte, atât de radicale sunt devierile de la principiile juridice standard, între care renunțarea la măsurile de protecție pentru cei prezumați ca nevinovați, încât prevederile ei ar putea fi considerate ca fiind diametral opuse statului de drept, așa cum este acesta înțeles în general.
Toți factorii implicați sunt de acord că proiectul Directivei ridică probleme axiologice fundamentale. „Principiul tratamentului egal este esențial în procesul integrării europene,” scrie un susținător. „Este unul din principiile de bază – dacă nu cumva chiar principiul fundamental – care animă acest proces.” Alții, citând Articolul 2 al Tratatului Uniunii Europene cu privire la „valorile respectului pentru demnitatea umană, libertate, democrație, egalitate, statul de drept și respectul pentru drepturile omului”, insistă că „adoptarea Directivei cu privire la tratamentul egal ar face din UE o uniune a valorilor – valori aliniate cu drepturile universale ale omului.”[6]
Însă Directiva schimbă în mod semnificativ ceea ce dorim să exprimăm prin aceste valori și prin ce înțelege majoritatea oamenilor când se rostesc acești termeni. Lucrurile considerate până acum de domeniul privat ar putea fi catalogate ca „discriminatorii” și pedepsite prin lege.
De fapt, una din principalele devieri de la normele legislative standard este însăși folosirea unui limbaj extrem de vag pentru a descrie infracțiunile. Practica juridică acceptată până în prezent cere ca legea să fie formulată precis, astfel încât oamenii să știe dacă acțiunile lor o încalcă și sunt pasibile de pedeapsă, iar cei care instrumentează faptele să știe atunci când o persoană trebuie acuzată și pedepsită, pentru ce anume și cât de sever. În mod tradițional, legea trebuie să ofere „certitudine (legea trebuie să dea fiecăruia din cei chemați să o respecte posibilitatea de a-și regla comportamentul), posibilitatea de anticipare (anticipare rezonabilă a posibilelor rezultate ale acțiunii), și predictibilitate (cazurile asemănătoare să beneficieze de tratament asemănător)”.[7]
Cu toate acestea, Directiva folosește un limbaj general și generalizator. Unul din criteriile de discriminare este etichetat ca „hărțuire”, cu referire la persoane particulare, fiind la rândul său definit cu un limbaj foarte vag: „inclusiv comportament verbal, fizic sau alt tip de comportament non-verbal nedorit. Un asemenea comportament poate fi considerat hărțuire în înțelesul acestei Directive dacă este fie repetat sau dealtfel atât de serios în natura sa, încât are scopul de a atenta la demnitatea unei persoane și de a crea un mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensator” (subl. ns.). Termeni precum „nedorit”, „alge tipuri de comportament non-verbal”, „serios”, „încălcarea demnității” sau „ofensator” pot însemna orice și pot fi extinși pentru a face din acțiuni considerate de toți ca fiind comportamente banale de zi cu zi niște încălcări ale legii. Aproape orice lucru pe care îl face sau spune o persoană, care ar putea cauza dezaprobare din partea altei persoane, ar putea fi făcut să se potrivească acestor descrieri, făcând posibil acuzatorilor sau autorităților să eticheteze persoane ca delincvenți după bunul plac.
Tot discriminare se spune că este și atunci când „o persoană e tratată mai puțin favorabil, sau hărțuită din cauza unei asocieri pe care o are acea persoană cu altele de o anumită religie sau credință, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală.” Nu e clar ce fel de „tratament” ar fi „mai puțin favorabil” și pasibil de a fi pedepsit prin lege, sau ce fel de „asociere” sau „credință” trebuie să existe pentru a se potrivi aici.
Prin folosirea unor termeni care descriu acțiunile cotidiene ale oamenilor, interacțiunile și comunicarea privată pentru a defini „discriminarea” și „tratamentul” interzis prin lege, se poate foarte ușor face uz de justificarea prevenirii discriminării pentru a pedepsi exprimarea, opiniile, convingerile și chiar conversațiile private ale persoanelor particulare.
O deviere încă și mai serioasă de la normele legale acceptate este faptul că legea propusă conține o supoziție explicită de vinovăție. Acuzatorii nu au obligația de a-și susține acuzațiile cu dovezi împotriva presupușilor vinovați de a-i fi discriminat. În schimb, povara aducerii dovezilor în sprijinul demonstrării nevinovăției lor cade asupra celor acuzați – care pot fi cetățeni particulari care pur și simplu își văd de treabă. Articolul 8 spune: „va fi sarcina persoanei pârâte (acuzatul) să facă dovada faptului că nu a existat o încălcare a interdicției de discriminare.” Acest principiu răstoarnă cele mai elementare principii ale justiției legale.
De fapt, inovația e chiar mai extremă decât o prezumție de vinovăție. Legea propusă e astfel formulată încât chiar acuzația în sine constituie vinovăție. Aceasta pentru că discriminarea și hărțuirea sunt definite – și vinovăția e determinată – în întregime prin intermediul sentimentelor subiective și emoțiilor acuzatorului. Un acuzator devine în mod automat „victimă” a discriminării și hărțuirii chiar numai dacă se declară „ofensat” de acțiunile, cuvintele sau convingerile cuiva – o stare de spirit exprimată și dovedită efectiv de simpla acuzație în sine.
În mod asemănător, cu „discriminarea” definită ca tratament „mai puțin favorabil” din partea cuiva (mai puțin favorabil decât ce anume?), concluzia la întrebarea dacă acuzatorul a fost tratat în mod mai puțin favorabil e lăsată la latitudinea acuzatorului. În întregul text al directivei, „tratamentul mai puțin favorabil” se referă la o percepție subiectivă a unei jigniri sau a încălcării demnității cuiva,” scrie Sophia Kuby de la European Dignity Watch.
„Nu există criterii obiective date pentru a defini ce fel de comportament ar fi discriminatoriu și care nu este. Oricine poate pretinde că a fost tratat într-un mod „mai puțin favorabil” sau ”ofensator”, care de cele mai multe ori sunt stări subiective, care ar putea fi automat considerate ca adevărate.”[8]
Acuzatorul va determina vinovăția acuzatului doar prin aprecierea stării sale de spirit. Kuby explică astfel:
„Oricine e acuzat de „discriminare” trebuie să-și dovedească nevinovăția, pe când o persoană care pretinde că a fost victimă a discriminării e automat considerată astfel. Schimbarea sarcinii probatorii îl plasează pe pârât într-o capcană din care nu va putea scăpa: e imposibil pentru el să nege că ceva a avut efectul de „intimidare” sau „ofensare” a victimei (pentru că asta depinde doar de percepția subiectivă a victimei). De asemenea, pârâtul nu are posibilitatea de a dezminți prezumția juridică a Directivei cum că a acționat în felul respectiv doar dintr-o prejudecată împotriva religiei, convingerilor, dizabilității sau orientării sexuale a reclamantului.”[9]
Pentru că „ofensarea” cuiva constituie o încălcare a legii, toate acuzațiile sunt automat adevărate. După cum a observat William Wagner de la facultatea de drept Thomas Cooley, e imposibilă apărarea împotriva unei acuzații de ofensare a cuiva; cineva e vinovat pur și simplu doar pentru că e acuzat.[10]
Mai mult decât atât, se poate să existe un standard chiar mai vag decât această „discriminare directă”:
„Se va considera discriminarea indirectă dacă o practică sau regulă care pare neutră are un impact dezavantajos asupra unei persoane sau unui grup de persoane cu o caracteristică specifică. Intenția de a discrimina e în mod explicit irelevantă.”[11]
Astfel, Directiva este deosebit de subiectivă și vagă în ceea ce interzice, făcând imposibil de știut dacă o persoană a încălcat legea și lăsând o enormă larghețe celor care adjudecă pentru a decide dacă o acțiune e infracțiune și dacă persoana este infractoare. Cei îndrituiți să judece pot emite judecăți subiective și chiar arbitrare pentru a determina dacă o persoană a încălcat legea și este pasibilă de pedeapsă și cât de severă trebuie să fie aceasta.
„Experiența deja acumulată a măsurilor anti-discriminare deja existente arată că aceste concepte, care uneori se referă chiar la sentimente complet subiective, percepții și moduri de gândire duc la incertitudini judiciare periculoase: nimeni nu va putea fi vreodată sigur că nu va fi găsit vinovat de încălcare a legii,”
scrie Kuby.
„Domnul A nu poate ști ce fel de interacțiuni ar percepe domnul B ca fiind intimidante, ostile, umilitoare sau ofensatoare. Întrebarea dacă un lucru constituie hărțuire depinde așadar de percepția subiectivă a victimei și nu de criterii verificabile și obiective.”
„Directiva a fost așadar formulată astfel încât oricine poate fi găsit vinovat de „discriminare” în orice moment… Crearea unei atmosfere de incertitudine judiciară generală care pune pe toată lumea sub amenințarea persecuției juridice.”[12]
Această bâjbâială transformă legea într-o armă care poate fi folosită de orice om dispus să fie primul care să profite de ea. Potrivit organizației Christian Concern, „limbajul ambiguu din formularea prevederii despre hărțuire nu oferă publicului lămuriri suficiente despre genul de comportament interzis prin lege.”[13] Orice om devine vinovat din momentul în care este acuzat. Justiția însăși e eliminată din lege, rămânând o simplă armă în competiția pentru putere politică, o bardă fără vreun fundament moral sau etic sau obiectiv, care poate fi agitată deasupra capului de oricine are acces mai facil la mașinăria juridică, pentru a o folosi împotriva oricui dorește.
Directiva mai încurajează acuzațiile și prin oferirea de beneficii financiare substanțiale acuzatorilor și aplicarea de pedepse pecuniare zdrobitoare celor acuzați. Orice persoană care acuză discriminare bazată pe „orientare sexuală” poate da în judecată pe autorul discriminării și poate stoarce de la acesta bani, pentru că verdictul de vinovat este practic asigurat din oficiu. Legea devine mijloc de extorcare, pentru că acuzatorul poate cere acuzatului să-i plătească orice sumă de bani dorește. A fi ofensat aduce beneficii lucrative, pe când a fi ofensator (în opinia acuzatorului) e echivalent cu ruinarea. Acest lucru dă evident naștere la stimulente pentru cât mai multe acuzații, creând și un vad comercial foarte prolific avocaților care la rândul lor pot face presiuni pentru a obține recompensarea presupuselor victime cu despăgubiri generoase. Potrivit unuia din amendamentele propuse, acuzatorii ar beneficia de plata taxelor juridice de procedură, pe când cel acuzat ar fi obligat să achite aceste taxe pentru a se apăra.
Pentru că neplata acestor despăgubiri poate duce la pedepse cu închisoarea, următorul pas în acest proces de drept „civil” este urmărirea penală. Legea devine un instrument de extorcare, în care sensibilitățile rănite pot fi răzbunate cu jaf și închisoare.
Directiva creează și o întreagă pleiadă de funcționari care și-ar putea justifica și finanța existența încurajând procesele de acuzare („promovarea tratamentului egal”). Legea propusă cere guvernelor să creeze noi posturi de funcționari care să ofere „asistență independentă (presupuselor?) victime ale discriminării în rezolvarea plângerilor lor”. Acești oficiali ar putea instrumenta cazuri juridice în numele presupuselor victime și ar putea percepe (și calcula) taxele juridice. Nu există în prezent alt corp de funcționari care să asiste și să-i protejeze pe acuzații de alte feluri. Directiva permite și grupurilor private să deschidă acțiuni în instanță în numele presupuselor victime terțe și să împartă apoi câștigul. „Orice ONG care are puterea financiară necesară poate astfel să pună sub acuzare presupuși infractori și să se constituie parte civilă în proces, cu toate că nu a fost vizată direct de presupusul comportament discriminator,” spune Kuby. Pentru că asemenea grupuri și-ar putea apoi calcula propriile „costuri” din recompensa sigură, toată această poveste devine o invitație fără riscuri pentru a jefui pe orice om ale cărui convingeri sunt etichetate ca „ofensatoare”. „Această posibilitate de a face procese care să nu coste nimic și să nu comporte riscuri, coroborate cu inversarea sarcinii probatorii va încuraja și mai mult procesele frivole dar lucrative,” spune Kuby, exprimându-se întrucâtva într-un mod mai blând.[14]
Directiva penalizează și discriminarea bazată pe „vârstă”, însă nu oferă îndrumări pentru a lămuri ce înseamnă aceasta. Pentru că poate include și copii, ar putea probabil fi folosită împotriva părinților. Cu toate că copiii sunt sub vârsta la care își pot asuma obligații prin contract, este posibil în condițiile acestei măsuri, ei își pot da părinții în judecată pentru „discriminare” și „hărțuire” și în mod sigur pentru că sunt tratați „mai puțin favorabil”.
În mod similar, și cu o ironie năucitoare, măsura pretinde în același timp că protejează „convingerile religioase”, însă asta înseamnă exact invers, adică nu libertatea de a-și exprima convingerile, ci mai degrabă libertatea de a deschide procese împotriva altora și a convingerilor exprimate de aceștia – din nou, pur și simplu prin a pretinde că sunt „ofensați” de aceste convingeri. După cum explică Kuby, „explicarea propriilor principii religioase unei persoane de o altă credință poate fi interpretat și ca hărțuire”. Credința religioasă nu e o convingere care să fie manifestată, exprimată și apărată de intruziunea statului, ci un pretext pentru a folosi puterea statului în reducerea la tăcere a altor religii. În mod ironic, aceasta provoacă mai degrabă conlucrarea religiei cu statul decât separarea acestor puteri. O măsură trâmbițată ca protectoare a libertății religioase va avea tocmai efectul suprimării ei. După cum observă Andrea Williams de la Christian Concern, „în loc să apere oamenii de hărțuire, prevederile despre hărțuire devin nimic altceva decât o autorizare pentru hărțuirea celor care nu sunt de acord cu convingerile noastre.”[15] Cu adevărat, „discriminarea” și „hărțuirea” vizează și simpla exprimare de către o persoană a convingerilor sale religioase sau de altă natură.
În fine, în ceea ce constituie nimic mai prejos de o lovitură de stat, comparabilă în amploare cu Actul de împuternicire nazist, propusul Articol 13 prevede ca toate legile existente în prezent, care ar fi contrare principiului general și vag al „tratamentului egal” să fie abrogate in corpore: „orice legi, reglementări și prevederi administrative contrare principiului tratamentului egal sunt abrogate imediat.”
E greu de imaginat o lege mai draconică, ce acționează atât în direcția suprimării libertății de expresie și principiilor procedurale care apără dreptatea, cât și în arogarea de puteri și în îmbogățirea nemeritată a celor care intenționează să se folosească de ea.
(Va urma)
BIBLIOGRAFIE
[1] M. Golubiewski, Europe’s Social Agenda: Why is the European Union Regulating Morality? [De ce reglementează Uniunea Europeană moralitatea?] New York 2008, https://c-fam.org/wp-content/uploads/Europe-Social-Agenda-7.pdf (accesat 6 dec 2021).
[2] S. Baskerville, ”Poland-s Constitutional Crisis: Less and More Serious Than It Appears” [Criza constituțională a Poloniei: mai mult sau mai puțin serioasă decât pare], Providence, 13 ianuariw 2016, https://providencemag.com/2016/01/polands-constitutional-crisis-less-and-more-serious-than-it-appears; sau versiunea poloneză: etc. Arcana, mai 2016
[3] J. Banasiuk, T. Zych (ed.), State of Democracy, Human Rights and the Rule of Law in Poland: Recent Developments [Starea democrației, drepturilor omului și statului de drept în Polonia: evoluții recente], Varșovia 2016
[4] Pentru analiza juridică a unor subiecte discutate în această lucrare, în sprijinul demonstrării neconcordanței cu aceste principii UE, vezi ”Remarks to the Announced Legislative Initiative of the European Commission on Gender-Based Violence” [Observații asupra anunțatei inițiative legislative a Comisiei Europene cu privire la violența de gen] (Ares (2020)7664101), Ordo Iuris, 13 ianuarie 2021; și A. Portaru, ”A Critical Approach to the Equal Treatment Directive” [Privire critică asupra directivei tratamentului egal], Romanian Review of European Law, 2016, nr. 2, pp. 77-89
[5] Golubiewski, Europe’s Social Agenda, 52
[6] E. Muir, „The Essence of the Fundamental Right to Equal Treatment: Back to the Origins” [Esența dreptului fundamental la tratament egal: înapoi la origini], German Law Journal, 2019, nr. 20, p. 817; B. Van Hout, T. Simonovici Einwalter, „Time to Adopt the Equal Treatment Directive” [E momentul pentru adoptarea Directivei de tratament egal], Euractive, 25 iunie 2018, https://www.euractiv.com/section/justice-home-affairs/opinion/time-to-adopt-the-equal-treatment-directive (subl.ns., accesat 6 dec 2021).
[7] Portaru, ”A Critical Approach,” 82
[8] S. Kuby, „Principle of Equality to Overrule Fundamental Freedoms” [Principiul egalității anulează libertăți fundamentale], European Dignity Watch, 16 octombrie 2010, citat în S. Baskerville, The Politics of Sex: The Sexual Revolution, Civil Liberties and the Growth of Governmental Power [Politicile sexului: revoluția sexuală, libertățile cetățenești și creșterea puterii guvernului], Kettering 2017, pp. 243-247.
[9] Kuby, ”Principle of Equality”
[10] Un video despre site-ul organizației Christian Concern: https://archive.christianconcern.com/our-concerns/religious-freedom/video-eu-directive-equal-treatment-professor-wagner-explains-concerns (accesat 21 dec 2021).
[11] Kuby, ”Principle of Equality”
[12] Ibid.
[13] Christian Concern for our Nation & The Christian Legal Centre, Information and Action pack on the European Union ”Equal Treatment” Directive [Informare și pachet de acțiune față de Directiva „tratamente egale” a UE], Londra 2009, https://archive.christianconcern.com/sites/default/files/docs/CCFON_%26_CLC_Information_%26_Action_Pack_on_the_EU_Equal_Treatment_Directive_FINAL.pdf (accesat 21 dec 2021), p. 5
[14] Ibid; vezi și P. Coleman, R. Kiska, ”The proposed EU ”Equal Treatment” Directive” [Directiva UE ”Tratament egal” propusă], International Journal for Religious Freedom, 2012, vol. 5(1).
[15] Christian Concern for Our Nation & The Christian Legal Centre, Christian Concern For Our Nation and the Christian Legal Centre Response to the Government Equalities Office UK Consultation on the European Commission-s Proposal for an Equal Treatment Directive, London 2009, https://archive.christianconcern.com/sites/default/files/docs/CCFON_andCLC_Response_to_GEO_Consultation_on_the_EU_Equal_Treatment_Directive_24_July_2009.pdf (accesat 21 dec 2021); p. 5.
