Nimic din toate acestea nu a apărut din senin. Inovații legislative similare au fost dintotdeauna implementate în alte locuri în lume, iar ocaziile pentru multe din acestea au vizat și ele aidoma acesteia în majoritate politici în materie de sex și familie. Multe din noile principii par să își aibă originea în sistemul anglo-american al justiției „lipsei de vinovăție a părților”, mai ales în ce privește legile care guvernează divorțul, în timp ce altele în mod evident se trag din legile vizând hărțuirea sexuală.
Prin divorțul fără vinovăție declarată („din vina ambelor părți”, n.tr.) se pot iniția acțiuni în instanță fără a fi nevoie de o contravenție sau infracțiune recunoscută prin lege. Odată începută acțiunea, orice comportament cotidian perfect legal poate fi menționat ca dovadă în sprijinul condamnării unui „intimat” sau „pârât”. Unui reclamant nu i se cere să demonstreze o încălcare propriu-zisă a legii, pentru că sentimentele sale subiective înlocuiesc dovezile concrete ale contravenției. Există o prezumție de vinovăție în primul rând în faptul că fiecare caz are o finalitate predeterminată și în al doilea rând dacă se aduc acuzații de violență domestică. Asemenea acuzații primesc rareori sentința de infracțiune, ci mai ales ca încălcări subiective, în care starea de spirit a unui acuzator – mai precis, dacă acesta simte „teamă” – e la fel de decisivă. Și pedepsele sunt automate, fără judecată, până într-acolo încât achitarea e rareori o posibilitate.[1] Și aici, un reclamant poate culege beneficii financiare substanțiale de la un pârât care nu a comis nici o încălcare a vreunei legi, iar imposibilitatea de a plăti acea despăgubire face dintr-un caz „civil” unul „penal”, cu toate că adesea asta se întâmplă fără proces.[2]
Legile existente în prezent cu referire la hărțuirea sexuală sunt la rândul lor destul de vagi, făcute pentru a șterge distincția între un comportament normal al unei persoane și unul care încalcă legea și ca să stabilească vinovăția judecând după percepțiile subiective ale acuzatorului mai degrabă decât după faptele obiective presupus comise de acuzat. Potrivit legii americane a hărțuirii, „dacă ascultătorul se declară ofensat de un discurs cu tentă sexuală pentru orice motiv, indiferent cât de irațional sau nejustificat, acel vorbitor poate fi pedepsit.”[3] Și aici, marea crimă este „ofensarea” unei persoane, iar acuzatul e vinovat în virtutea faptului că e acuzat.
Convenția de la Istanbul și măsurile adiacente
Călărind vajnic pe valul activismului sexual, Uniunea Europeană propune susținerea Convenției de la Istanbul, o inițiativă a Consiliului Europei, alături de alte măsuri care promit să prevină „violența împotriva femeii”.[4] Și totuși, Convenția nu e menită să se ocupe de crimele violente. Ea este o inovație politică ce include multe măsuri, altele decât prevenirea infracțiunii, incluzând prohibiția „discriminării” și „hărțuirii” și campanii de inculcare de opinii și valori politice.
Convenția este și ea foarte inovativă din punct de vedere legal. Violența de orice fel e în mod normal tratată de legislația penală a fiecărei țări și nu de acorduri internaționale; ca atare, fiecare jurisdicție pe pământ conține prohibiții penale statutare împotriva atacului cu violență împotriva persoanelor.[5] Nu e clar ce ar putea adăuga un acord internațional legilor existente care interzic atacul criminal.[6]
Și aici găsim devieri categorice de la normele legale acceptate, acestea cerând îndeobște ca legea – în cazul nostru codul penal – să fie clară și specifică. În caz contrar, oamenii pot fi acuzați și condamnați pentru lucruri pe care nici societatea, nici făptuitorul însuși și nici cei care judecă nu le consideră infracțiuni. Convenția descrie faptele infracționale în termeni foarte vagi. Cuvântul „violență” e redefinit în sens foarte larg și include lucruri care în mod normal nu sunt înțelese ca atare în comunicarea de zi cu ci. Potrivit Convenției, „violența” nu e doar „fizică” ci poate fi „psihologică” sau „economică”. Nimeni nu poate ști ce anume poate fi cuprins în termenii de violență „psihologică” sau „economică”, pentru că acești termeni pot însemna orice. Ei devin un jargon care poate fi lăbărțat pentru a se potrivi la orice și oriunde ar dori un acuzator sau un grup de presiune politică să le folosească pentru a-și atinge scopul de a aplica pedepse. Asta include comportamente pe care majoritatea oamenilor nu le-ar considera infracțiuni – interacțiunea umană obișnuită, sau verbalizarea, dezbaterea unor teme, sau convingeri personale. Ar putea deveni o rețetă ideală pentru politizarea codului penal și penalizarea persoanelor pe care majoritatea oamenilor le-ar considera nevinovate.
În loc să menționeze această „violență” ca pe o chestiune de aplicare a legii, Convenția face din ea o chestiune de „drepturi ale omului”. Și aici raționamentul e neclar. Actele infracționale nu sunt în mod normal considerate subiecte de drepturile omului. Nimeni nu spune că furtul sau jaful ar fi încălcări ale „drepturilor omului”. Există crime pentru care sistemul de justiție penală intră în acțiune sau nu. Dacă nu, sistemul e disfuncțional și ar trebui reparat fără îndoială, dar nu are nimic de-a face cu „drepturile omului”. (Convenția însăși nu e bazată pe vreo dovadă care să sugereze că legile statelor membre UE ar fi ineficiente.)[7] De ce ar trebui să fie altfel în cazul violenței domestice?[8]
Există doi cercetători care se ocupă de acest aspect. Ei observă: „până nu de mult, a fost greu de conceput violența domestică ca o chestiune de drepturile omului recunoscută în legislația internațională.” Există motive logice pentru care acest lucru ar fi dificil. „Drepturile omului” așa cum sunt înțelese în general de majoritatea guvernelor și oamenilor (și din nou, în comunicarea simplă de zi cu zi), presupun controlarea persecuției comise de guverne și nu acte comise de un om asupra altuia, care cad sub incidența prevenției criminalității. „În practica tradițională a drepturilor omului, statele sunt trase la răspundere numai pentru ceea ce fac în mod direct sau printr-un agent, ceea ce trimite actele unor indivizi particulari – cum sunt infracțiunile de violență domestică – în afara spectrului răspunderii statului,” afirmă acești susținători. „Neaplicarea sistematică a legilor împotriva jafului armat de către actori privați nu este o problemă de drepturi ale omului; ea indică doar o problemă serioasă a infracțiunilor de drept comun.” A afirma contrariul înseamnă a muta întreg sistemul de urmărire penală și judecată în domeniul nebulos al politicilor „drepturilor omului”.
Statele nu pot fi trase la răspundere în mod direct pentru acte de violență ale tuturor persoanelor particulare, pentru că atunci toate crimele violente ar constitui abuzuri ale drepturilor omului, pentru care statele ar putea fi considerate direct răspunzătoare în legislația internațională.[9]
O altă consecință este că înșiși indivizii acuzați și nu doar statele în care trăiesc ei ar deveni direct vizați de legislația internațională.
Această distincție acceptată, recunoscută de acești savanți, este exact ceea ce ei împreună cu Convenția își propun să anuleze prin înlocuirea legii penale apolitice, care dispune de mecanisme de protecție a drepturilor acuzaților, cu campaniile în favoarea drepturilor omului, în mod explicit politice, împotriva actelor de guvernare comise de persoane publice oficiale. Vinovăția penală sau nevinovăția fiecărui cetățean devin subiect al negocierii politice și competiției între susținătorii preocupați de diferitele concepții de „drepturile omului”. Instanțele, procedurile și protecțiile oferite în fiecare țară devin irelevante, iar vinovăția sau nevinovăția persoanelor private e determinată de politicieni și grupuri de presiune, mai ales cele desemnate în limbajul Convenției. Rezultatul este că se vor transforma „drepturile omului” într-o rețetă pentru justiție politică împotriva nu doar a persoanelor publice ci a persoanelor private care nu au fost condamnate.
Acuzațiile de încălcare a drepturilor omului, spre deosebire de acuzațiile penale, sunt în mod inerent controverse politice, nu procese judiciare. Acuzarea unui guvern sau a oficialilor săi de reprimarea acestor drepturi nu obligă acel guvern sau pe oficialii săi la respectarea standardelor de aducere de dovezi sau a procedurilor judiciare. Ca o chestiune de politică guvernamentală, această practică ar putea fi denunțată public și s-ar putea milita pentru recunoașterea și stoparea ei, se poate pune presiune pe stat și pe oficiali, cei responsabili fiind pedepsiți politic (de exemplu, prin îndepărtarea din funcție) – toate fără a prezenta dovezi care să îndeplinească standardele necesare pentru a fi calificate ca dovezi într-o instanță și fără a respecta măsurile de protecție împotriva acuzării pe nedrept, pentru că nimeni nu este în mod necesar presupus ca vinovat penal. Cu toată gravitatea, ea implică schimbări în politicile publice și nu descoperiri de noi culpabilități penale.
Prin acuzarea persoanelor private de încălcări ale „drepturilor omului” și aplicarea standardului politic al dovezilor pe care-l atrag după sine asemenea acuzații, Convenția înlătură prevederile care reglementează procedura ce protejează cetățenii de practici judiciare incorecte: prezumția de nevinovăție, dreptul de a-l confrunta pe acuzatorul propriu, dubla condamnare, standardele penale pentru calitatea dovezilor și așa mai departe. Un cetățean acuzat de „violență domestică” – din nou, un termen foarte vag în sine, cum am spus mai sus – e tratat ca un personaj politic, echivalentul unui dictator care-și torturează opozanții politici. Diferența e că, spre deosebire de dictator, cetățeanul nu dispune de o platformă publică pentru a vorbi în apărarea sa, putând fi astfel pedepsit penal.[10] Cu acuzațiile de atac la adresa drepturilor omului, vinovăția sau nevinovăția devin o chestiune de opinie politică și nu de fapte dovedite legal, iar vinovăția poate fi decisă de opiniile politicienilor, activiștilor politii și grupurilor de presiune, în funcție de gradul lor de influență politică și putere, indiferent de dovezile obiective și standardele legale.
Confirmând acest raționament, Convenția în sine dă la o parte în mod explicit standardele ce țin de procedura judiciară corectă (Articolele 53 și 55): e posibil ca persoanele acuzate să nu-și mai poată confrunta acuzatorii; procesele sunt ex parte (fără ca acuzații să fie prezenți pentru a se apăra); iar acuzațiile pot fi înaintate fără vreo dovadă că ar exista însăși victima.
O justificare pentru reclasificarea violenței ca încălcare a drepturilor omului (care o leagă de propusa lege) este că violența devine o chestiune de drepturile omului pentru că reprezintă „discriminare”. „Violența de gen e o formă de discriminare care inhibă serios abilitatea femeilor de a se bucura de drepturi și libertăți pe baza egalității cu bărbații,” potrivit unui comitet al Națiunilor Unite.[11] Reclasificarea ei ca „discriminare” ar putea părea un mod ciudat de a trata presupusele acte de violență. Însă efectul este că se va justifica această clasificare a actelor considerate a fi discriminare ca fiind acte de violență criminală, chiar dacă nu s-a petrecut violență fizică și nici măcar vreun contact fizic. Bizareria descrierii unei crime presupus violente ca fiind „discriminare” continuă să justifice coborârea standardului calității dovezilor.
Și totuși, chiar admițând logica „discriminării”, aceasta e subminată de un fapt irefutabil: nu există dovezi cum că „violența domestică” e făptuită în primul rând asupra femeilor. Din contră, se știe bine din studii efectuate timp de decenii (inclusiv de specialiști feminiști) că bărbații sunt și ei victime ale atacurilor violente din partea femeilor cam în aceeași proporție cu femeile atacate de bărbați.[12] Chiar și numai faptul acesta sugerează existența unor serioase probleme în definirea violenței împotriva femeii ca „discriminare” – principala justificare pentru a nu lăsa această problemă la latitudinea legii penale obișnuite.
Și totuși, în mod ironic (și poate chiar admițând acest fapt) acesta nu e motivul preferat pentru care se înaintează acuzația de „discriminare”. Mai degrabă se spune și că acest lucru e justificat de un „eșec larg răspândit al statelor în a pune sub acuzare asemenea violențe și a-și îndeplini obligațiile internaționale pentru a garanta femeilor protecție egală în fața legii.” Și acest lucru e inovativ:
Mai de curând… a fost extins conceptul de responsabilitate din partea statului, pentru a include nu doar acțiuni comise direct de stat, ci și omiterea sistematică din partea acestuia de a pune sub acuzare fapte (presupus?) comise fie de agenți de nivel inferior sau para-statali, fie de actori privați. În aceste situații, cu toate că statul nu comite propriu-zis (presupusul?) abuz primar, omisiunea sa în a pune sub acuzare (presupusul?) abuz devine complicitate la acesta.[13]
Raționamentul acesta e și el neobișnuit și se pare că nu a fost aplicat nici unei alte infracțiuni. El presupune cunoașterea faptului că oamenii sunt vinovați de infracțiuni fără ca ei să fi fost judecați și condamnați – o altă prezumție de vinovăție. Și totuși, chiar admițând valabilitatea acesteia, nu se prezintă nici un fel de dovezi ale unei presupuse omisiuni. Cu toate că informația despre reacțiile unui guvern la această problemă este încă minimă ca amploare, studiul sugerează că investigarea, acuzarea și condamnarea crimelor de violență domestică se face mult mai rar decât alte infracțiuni similare.”[14] Nu ni se prezintă însă nici un „studiu” și (după cum arată cercetătorii) nici nu primim dovezi în sprijinul acestei aserțiuni.
De fapt, aceste aserțiuni nu sunt doar nesusținute, ci sunt exact opusul a ceea ce cercetătorii au stabilit în mod neechivoc. În legile existente ale statelor, violența domestică e într-adevăr judecată foarte diferit de asaltul criminal standard, însă aceasta pentru că asemenea infracțiuni sunt pedepsite cu frecvență mult mai mare. „Regulile mai relaxate privind calitatea materialului probator și diminuarea obligației de a prezenta dovezi” (”preponderența evidenței” mai degrabă decât standardul criminal normal al conceptului „dincolo de dubii rezonabile”) permit instanțelor să condamne și să pedepsească acuzați împotriva cărora nu există dovezi.[15] David Heleniak, numind legea violenței domestice „un fiasco al procedurii judiciare corecte”, a identificat multiple încălcări și eliminări ale mecanismelor de protecție din cadrul procedurii judiciare în statutele și practicile statelor americane. În fapt, mecanismele de protecție care sunt eliminate sunt esențialmente aceleași care au fost scoase de Convenția de la Istanbul: cazurile de violență domestică nu sunt guvernate de prezumția de nevinovăție; se admit probe sub forma zvonurilor, iar acuzații nu au dreptul să-și confrunte acuzatorii. Acuzațiile de violență domestică sunt rareori judecate prin procese în instanță și aproape niciodată cu un juriu.[16] Mai ciudat decât toate, un studiu a găsit că nici un acuzat nu ajunge vreodată să fie achitat, toți primesc măcar o pedeapsă.[17]
Acum există în multe țări „instanțe speciale pentru cazurile de violență domestică”, înființate pentru scopul precis de a grăbi condamnările predeterminate și a da mai multe pedepse, se storc cu forța mărturisiri consemnate în formulare tipizate, sub amenințarea spectrului suferinței încarcerării.[18] În realitate, la fel ca și cu preconizata lege, este evident că abaterile anterioare de la normele juridice standard, deja implementate în legislația privitoare la violența domestică în țările anglo-americane, sunt sursa principală pentru inovațiile care au fost acum încorporate în Convenție.
Guvernele britanic și american sunt cei mai influenți doi exportatori de legi „gender”, inclusiv legi ale violenței domestice. Ambele includ în mod oficial concepte vagi precum „critică” și „refuzul de a da bani” ca fiind „violență”, precum și „abuz psihologic, emoțional, sexual și economic”. „Subminarea sentimentului de valoare și stimă de sine al unui individ e și ea clasificată ca infracțiune violentă.[19]
Acest lucru clarifică de ce unii oameni ai legii din trecut au avut rețineri în a pune sub urmărire anumite presupuse incidente: pentru că nu era cazul de violență. După citarea unei liste de cazuri din întreaga lume în care se presupune că oficialii au refuzat să condamne violența domestică (toate scoase dintr-un raport neoficial al Națiunilor Unite), un cercetător arată că motivul pentru care nu condamnau violența domestică era pentru că erau de acord cu o „definiție îngustă a violenței domestice, în sensul strict al violenței fizice” care includea „violența psihologică”.[20]
Pe scurt, nu e de crezut că ar fi necesare inovațiile în legea penală propuse în Convenția de la Istanbul pentru a remedia deficiențele din legislațiile diferitelor state, atunci când acele inovații sunt la rândul lor împrumutate din tendințele recente în legea internă a statelor individuale. Mai degrabă Convenția servește pentru a exporta legislația inovativă a unor state – în mod specific renunțarea la mecanismele de protecție ale procedurii judiciare – o ridică la un nivel transnațional, slujind de vehicul pentru a le impune (și împreună cu ele, în general autoritatea politică transnațională) populației din alte țări.
Aceste inovații la diferite nivele ale conducerii statale sugerează că se creează o categorie specială de „violență domestică” și aceasta se separă în mod artificial de legea penală obișnuită pentru scopul primordial al evitării mecanismelor de protecție din procedura judiciară și al pedepsirii oamenilor indiferent de dovezi. La fel ca mulți susținători, Convenția conține o prezumție de vinovăție implicită, prin referirea în mod repetat la „victime” și la „făptuitori” nespecificați dar predefiniți, fără adjectivul „presupus” aplicat de obicei înainte ca persoanele acuzate să fie condamnate definitiv.
Nou inventatele infracțiuni de gen de felul violenței domestice sunt gândite țintit pentru a-i pedepsi pe cei care altfel nu pot fi pedepsiți pe baza dovezilor. Odată înțeleasă această realitate, e clar de văzut cât de ușor se poate extinde mai departe într-o chestiune de „drepturile omului”, de vreme ce în general acuzațiile de încălcare a drepturilor omului sunt și ele determinate politic, vag definite, lejer judecate, necesită doar dovezi subțiri, prezumă vinovăția și sunt direcționate spre condamnare și pedeapsă.[21]
***
Convenția mai cere statelor (Articolul 13) să ia măsuri pentru a disemina ideologie politică și a inculca valori politice populațiilor lor mai degrabă decât să prevină infracționalitatea. Tacticile acestea includ tehnici de modificare a comportamentului cetățenilor, inclusiv copiilor, de către agenți creați de guvern. Semnatarii trebuie să „ia măsurile necesare pentru a promova schimbări în tiparele sociale și culturale de comportament ale bărbaților și femeilor, în direcția eradicării prejudecăților, obiceiurilor, tradițiilor și tuturor practicilor care pleacă de la ideea inferiorității femeilor sau de la rolurile stereotipe pentru femei și bărbați. „Guvernele mai trebuie (Articolul 14) să gestioneze sistemul educațional pentru a disemina materiale didactice politice cu privire la teme precum egalitatea între femei și bărbați, rolurile de gen non-stereotipe, respectul reciproc, rezolvarea nonviolentă a conflictelor în relațiile interpersonale, problema violenței de gen îndreptate împotriva femeilor și dreptul la integritate personală, adaptat etapelor capacității de învățare a elevilor, în curricula formală și la toate nivelele sistemului de educație.”
Aici din nou găsim limbaj vag și chiar ideologizat. Cine decide cea nume constituie ”prejudecăți” și „roluri stereotipe”, cu atât mai puțin în care „obiceiuri” și „tradiții” li se dă voie oamenilor să mai creadă și pe care să le practice în viețile lor private și în casele lor și care altele trebuie „eradicate” prin măsuri aplicate de guverne? Chiar e rolul funcționarilor guvernamentali să „eradice” credințele oamenilor, sau să modeleze opiniile politice ale copiilor altora? Sunt aceste credințe acum cuprinse în termenul „violență” (poate „violență psihologică”)? Oare convingerile religioase pe care unii le-ar putea considera „prejudecăți” sunt de-acum crime de „violență”? Este sarcina guvernului de a schimba „comportamentele” oamenilor în casele lor, acolo unde indivizii își duc viața privată după preferințele lor? Sunt oamenii cu „prejudecăți” și „stereotipuri” vinovați de „violență”? Sunt ei infractori?
Sub acest regim, guvernele care nu reușesc să „promoveze schimbări în … comportamentul femeilor și bărbaților” vor fi vinovate de încălcarea drepturilor omului. Electoratele democratice vor fi forțate să accepte noi „tipare de comportament” chiar în viețile lor private. Propriile lor opinii ideologic incorecte trebuie „schimbate” prin reeducare, folosindu-se mașinăria statului, iar copiii lor trebuie instruiți în doctrine politice.
Cât de departe ar fi dusă această modificare de comportament, dat fiind că puțini sunt oamenii complet liberi de ceea ce alții ar putea considera „stereotipuri”, care pot varia enorm în funcție de convingerile ideologice și religioase are diferitelor persoane sau de opiniile personale schimbătoare?
Cu adevărat, unii sugerează că însăși Convenția conține stereotipurile ei, din care în primul rând cel potrivit căruia numai femeile sunt victime și numai bărbații sunt făptuitori de violență. Nu există însă nici o prevedere pentru violența împotriva bărbaților sau copiilor. Convenția recunoaște cu jumătate de gură această contradicție acolo unde stipulează (Articolul 4) că „măsurile speciale pentru a preveni și proteja femeile de violența de gen nu vor fi considerate discriminare în termenii acestei Convenții.”
La fel de relevant este rolul acuzațiilor de violență domestică în destrămarea familiilor. Acuzațiile de violență domestică sunt arme binecunoscute nu doar în acțiunile de divorț, ci și în acuzațiile de abuz asupra copiilor și justifică înlăturarea unui părinte din cămin fără vreo condamnare sau stabilire a vinovăției.[22] Din acest motiv, violența împotriva copiilor s-ar putea agrava, deoarece se știe bine că majoritatea situațiilor de abuz împotriva copiilor se petrec în familii monoparentale.[23]
Nouă lucruri sunt „declarate penale” – începând (Articolul 35) cu „violența fizică” (deja criminalizată pretutindeni) și până la (Articolul 33) „violența psihologică” (fără o definiție precisă) și (Articolul 40) „hărțuirea sexuală” (care, după cu am văzut, nu beneficiază nici ea de o definiție prea clară). Așa cum acționează măsurile pentru contracararea violenței domestice în alte părți, ea oferă soluția magică pentru a ocoli restricțiile în imigrare (Cap. 7).
De vreme ce în toate țările europene există deja interdicții împotriva atacului violent, se pare că singurul motiv posibil pentru aprobarea acestei Convenții ar fi dorința de a facilita unor grupuri de presiune de a face acuzații nedrepte împotriva persoanelor nevinovate și de a priva aceste persoane de mijloacele prin care s-ar putea apăra. Și din această perspectivă, măsura ar schimba în mod radical sensul conceptului de „stat de drept”.
Convenția și alte reglementări în același sens generează întrebări de asemenea cu privire la concordanța lor cu principiile UE de subsidiaritate și proporționalitate, inclusiv chestiunea serioasă a consolidării și centralizării autorității care aplică legea, care în mod normal este lăsată la latitudinea statelor membre. Aceste dileme au fost deja explorate de alții.[24]
Concluzie
Inovațiile propuse sunt adesea prezentate ca diferențe de valori care sunt specific „europene”.[25] Însă inovațiile în sine sunt juridice și în același timp axiologice, pentru că nu e clar faptul că dimensiunea juridică ar avea rădăcini adânci în valorile istorice, culturale sau religioase ale multor țări europene. Sursa inovațiilor e străină chiar și sistemelor juridice ale celor mai multe state membre și pare să-și aibă originea în legislația anglo-americană a divorțului și subiectelor conexe precum hărțuirea sexuală. Mai ales în societățile Europei Centrale și de Est, măsurile care reglementează problemele de familie și sex sunt adesea întâmpinate cu stupoare și chiar cu ostilitate.[26] Asta cuprinde atât diferențele substanțiale în atitudinile față de libertatea sexuală, cât și diferențele în felul cum sunt văzute principiile juridice.[27] În contextul în care se recunoaște în general natura privată a vieții de familie și sexualității, ar putea însemna că orice implicare a mașinăriei statale sau instituțiilor transnaționale în mod sigur se va infiltra în sfera vieții private. S-a obiectat adesea că inovațiile în această sferă duc obligatoriu spre limitarea libertăților individuale și scot în public ceea ce până acum ținea de viața privată.[28]
Articolul acesta a arătat că în practică se întâmplă chiar mai mult decât atât, până într-acolo încât se produce o eliminare drastică a mecanismelor de apărare care țin de procedura juridică pentru cei acuzați de încălcări ale legii. Fără o dezbatere extinsă asupra implicațiilor complexe atât asupra intimității vieții de familie cât și asupra drepturilor acuzaților, nu va fi niciodată clar cine sunt cei care protejează și cei care încalcă regulile statului de drept.
BIBLIOGRAFIE
[1] Vezi secțiunea următoare despre Convenția de la Istanbul
[2] S. Baskerville, Taken into Custody: The War Against Fathers, Marriage, and the Family, Nashville
[3] G. Lukianoff, ”Federal Government Mandates Unconstitutional Speech Codes at Colleges and Universities Nationwide,” (Guvernul federal impune legi neconstiționale care reglementează dreptul la cuvânt în colegii și universități în toată țara), FIRE, 17 mai 2013, http://thefire.org/article/15767.html (accesat 21 dec 2021).
[4] Începând de la apariția acestui document, se pare că Comisia Europeană plănuiește să implementeze prevederile Convenției prin folosirea altor metode. Însă Comisia insistă că „finalizarea aderării UE la Convenția de la Istanbul rămâne o prioritate politică. În plus, acest angajament politic va fi făcut prin această inițiativă legislativă, care împărtășește aceleași obiective ca și Convenția de la Istanbul. În funcție de rezultatul negocierilor pentru aderarea UE la Convenție, inițiativa legislativă fie va implementa Convenția sub competența UE, fie va implementa drepturile și obligațiile din Convenția într-o formă alternativă.” În orice caz, problemele rămân aceleași. Comisia Europeană, Declarația de impact primar, Ares (2020)7664101, 16 dec 2020, p. 1
[5] Problemele armonizării Convenției de la Istanbul și reglementările asociate ei cu competențele UE și principiile subsidiarității și proporționalității sunt discutate în „Observații asupra inițiativei legislative anunțate…”
[6] Aceasta ridică problema subsidiarității, de vreme ce UE e autorizată să acționeze „numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii propuse nu pot fi suficient de bine atinse de statele membre”; vezi ”Observații…”, p. 7
[7] Vezi nota anterioară
[8] Convenția recunoaște propria ei calitate inovativă în faptul că se folosește de un tratat pentru a „pedepsi” presupusa infracționalitate a indivizilor („actori non-statali”) din cadrul statelor suverane – Articolul 5(2).
[9] D. Thomas, M. Beasley, ”Domestic Violence as a Human Rights Issue,” [Violența domestică, o chestiune de drepturile omului], Human Rights Quarterly, 1993, vol. 15 (1), p. 37, pp 41-43.
[10] Dictatorul ar putea fi pedepsit și într-un proces cvasi-penal, în care caz se va aplica probabil și măsura de protecție parte a procedurii judiciare, cu toate că în practică acest lucru nu pare să se producă prea des. Asemenea procese politice vin în sprijinul argumentului meu despre efectul asupra legislației „drepturilor omului” în domeniul standardelor justiției. Vezi J. Laughland, A History of Political Trials [O istorie a proceselor politice], Oxford 2008
[11] Divizia ONU pentru promovarea femeilor, Recomandări generale făcute de Comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor, Nr. 19, Sesiunea 11, A/47/38, 1992.
[12] M. Fiebert, ”References Examining Assaults by Women on Their Spouses or Male Partners: An Updated Annotated Bibliography,” [Referințe din examinarea atacurilor femeilor asupra soților sau partenerilor masculini: o bibliografie cu adnotări], Sexuality and Culture, 2014, vol. 18(2), 405-467.
[13] Thomas Beasley, ”Domestic Violence”, p. 41
[14] Ibid., p. 48, 46
[15] De ex. R. Verkaik, „Crackdown Unveiled on Domestic Violence,” [Demascarea severității în abordarea cazurilor de violență domestică], The Independent, 19 noiembrie 2001
[16] D. Heleniak, „The New Star Chamber,” Rutgers Law Review, 2005, vol. 57(3), pp. 1009, 1036-1037, 1042. Heleniak descrie abuzul domestic ca pe un „domeniu al legii împotmolit în nesinceritate intelectuală și nedreptate” și identifică șase tipuri separate de situații în care se refuză procedura juridică completă: neobservare, neacordarea de avocat din oficiu pentru acuzații săraci, încălcarea dreptului de a colecta mărturisiri, lipsa unor audieri complete luate ca dovezi, standard neadecvat al materialului probatoriu și refuzul de a face proces cu jurați.
[17] A. Gover, J. MacDonald, G. Alpert, ”Combating Domestic Violence: Findings from an Evaluation of a Local Domestic Violence Court,” [Combaterea violenței domestice: constatări din evaluarea unei instanțe naționale specialziate pe violență domestică], Criminology and Public Policy, 2003, vol. 3(3), tabelul 11
[18] Baskerville, Taken into Custody,[Luat în custodie] Cap. 4
[19] De ex. site-ul Departamentului pentru Justiție: https://www.ojp.gov/sites/g/files/xyckuh241/files/archives/factsheets/ojpfs_domesticviolence.html (acesat 1 iulie 2017)
[20] C. Moore, ”Women and Domestic Violence: The Public/Private Dichotomy in International Law,” [Femeile și violența domestică: dihotomia public/privat în legislația internațională], The International Journal of Human Rights, 2003, vol. 7(4), p. 97
[21] Laughland, A history, p. 7
[22] Acuzațiile de abuz devin foarte ușor „element în arta jocului de-a divorțul”
[23] De ex. R. Whelan, Broken Homes and Battered Children: A Study of the Relationship between Child Abuse and Family Type, [Familii destrămate și copii bătuți: un studiu al relației între abuzul asupra copiilor și tipul de familie], London 1991
[24] ”Remarks…”
[25] De ex. Muir, ”The Essence”
[26] S. Baskerville, ”Academic Freedom and the Central European University,” [Libertatea academică și Universitatea Central Europeană], Academic Questions, 2019, vol. 32(2), pp. 257-262.
[27] Banasiuk, Zych, State of Democracy [Starea democrației]
[28] G. Kuby, Revoluția Sexuală globală: distrugerea libertății în numele libertății; Baskerville, New…
