Interviu cu doamna doctor Benedetta Foà, psiholog clinic, consilier specializat în probleme de post-avort, psihoterapeut în formare, autoare a mai multor articole despre sindromul post-abortiv şi despre modul de tratare a doliului post-abortiv, co-autor al cărţii „Maternità Interrotte – Le conseguenze psichiche dell’ IVG” („Naşteri întrerupte – Consecinţele psihice ale întreruperii voluntare a sarcinii”), sub îngrijirea lui Cantelmi, Cacace, Pitino, Ed. San Paolo).
– Doamnă doctor Foà, care-i diferenţa dintre sterilitate şi infertilitate?
– Este vorba de două concepte diferite. Sterilitatea este incapacitatea de a zămisli, iar infertilitatea se referă la imposibilitatea de a duce la bun sfârşit o sarcină. Această diferenţă nu este doar conceptuală, căci studiile făcute pentru a le afla cauzele şi modul de tratare sunt diferite. Nu este acelaşi lucru să vorbeşti despre un cuplu care nu poate să zămislească sau despre un cuplu care zămisleşte fără probleme, însă nu poate să ducă la bun sfârşit sarcina.
OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), în ceea ce priveşte termenii „sterilitate” şi „infertilitate”, a stabilit o terminologie care ţine cont de perioade precise:
- sterilitate primară: imposibilitatea zămislirii pe o perioadă de doi ani, în ciuda regularităţii relaţiilor sexuale;
- sterilitate secundară: imposibilitatea zămislirii unui alt fiu după o sarcină precedentă, în ciuda regularităţii relațiilor sexuale timp de doi ani;
- infertilitate: situaţia în care se află o femeie care poate să zămislească, însă nu poate duce sarcina până la capăt.
Infertilitatea, aşadar, este incapacitatea de a duce la bun sfârşit o sarcină, fiind vorba de o femeie care poate zămisli (concepe) aşa încât, se poate întâmpla ca femeia să rămână însărcinată de mai multe ori, însă nu poate duce sarcina până la capăt. Cauzele pot fi de natură fizică sau psihologică.
Infertilitatea este considerată de OMS o patologie şi, ca atare, poate fi îngrijită.
– Ce înseamnă pentru o femeie faptul de a nu avea copii?
– Problema sterilităţii/infertilităţii şi, deci, a incapacităţii de a se reproduce a existat de când lumea şi a fost dintotdeauna trăită de femeie cu ruşine, ca o pedeapsă. Există referinţe în mituri şi în Biblie, unde sterilitatea este considerată o pedeapsă divină. În Vechiul Testament sunt menţionate multe femei care, neputând să aibă un fiu, îl „smulg” din cer prin rugăciuni, invocaţii şi/sau pelerinaje. În Noul Testament se face referinţă la cazul Elisabetei, verişoara Preasfintei Maria, care rămâne însărcinată la bătrâneţe. Ea era considerată de toţi stearpă şi, de aceea, se simţea lipsită de onoare. Elisabeta se ascunde pentru a-şi putea duce până la capăt sarcina, căci îi este ruşine pentru că a devenit mamă la bătrâneţe (Lc 1,24-25).
În zilele noastre dorinţa de a avea un fiu, oricât de natural ar putea fi un asemenea eveniment, este supusă unor mari presiuni sociale şi culturale, preluând sensuri, valori şi simbologii care ţin din ce în ce mai puţin de naturaleţe şi care oglindesc din ce în ce mai mult mersul societăţii în care trăim. Acesta-i şi motivul pentru care, în general, tocmai sexul feminin este cel care suferă cel mai mult atunci când nu este posibilă procrearea, pe de-o parte datorită unor neajunsuri istorice, iar pe de altă parte pentru că este femeia cea care trăieşte din plin maternitatea, în toate aspectele sale fizice şi psihologice. Dorinţa procreării în cadrul unui cuplu care-şi doreşte fii ţine, evident, de ambii, însă de fapt este femeia cea care suferă mai mult în cazul infecundităţii.
Dorinţa de a avea un copil, ca şi în cazul celorlalte dorinţe, vine de departe: are de-a face cu trăirile din copilăria noastră şi se bazează pe nevoi şi fantezii pre-conştiente şi inconştiente. Imposibilitatea realizării acestui vis poate duce la frustrări, stres şi chiar boală. Acest fapt explică oarecum actuala explozie a fecundaţiilor în vitro.
– Ce urmări pot să apară, d.p.d.v. psihologic, relaţional şi social, într-un cuplu care se confruntă cu infertilitatea?
– Fenomenul infertilităţii, dacă ţinem cont de diferite statistici, loveşte 15-20% din cupluri. Cauzele infertilităţii, fie în cazul femeii cât şi în cel al bărbatului, sunt numeroase şi apar dintr-o serie de motive. Actualmente numărul femeilor care nu reuşesc să zămislească şi/sau să ducă la bun sfârşit o sarcină este din ce în ce mai mare. În ciuda faptului că există numeroase cauze de natură biologică (stil de viaţă, amânarea dorinţei de a avea fii, avorturi precedente, folosirea drogurilor, abuz de băuturi alcoolice, fum, condiţii precare de muncă, poluare), există şi numeroase cauze de natură psihologică. Starea de infertilitate a cuplului duce la trăirea unor experienţe psihologice, relaţionale şi sociale destul de complicate şi, deseori, implică emoţii negative. Această negativitate este experimentată, desigur, în mod diferit, în funcţie de personalitatea celor ce formează cuplul: când maternitatea asumă un rol, nu doar de completare personală, ci şi social, durerea poate fi foarte intensă. Pentru multe femei faptul de a nu a avea copii poate fi un faliment, o umilire care poate duce la scăderea drastică a preţuirii de sine. Dacă femeia se identifică doar cu statusul de mamă, nefiind în stare să vadă în sine şi alte valori, situaţia psihologică poate să devină dureroasă.
Şi bărbatul suferă atunci când nu poate fi tată, însă într-un mod diferit. În ziua de azi bărbatul este din ce în ce mai conştient de rolul său şi de importanţa prezenţei sale în mijlocul fiilor, şi înţelege destul de bine care este rolul său în momentul când i se naşte un fiu. În cazul mamei, însă, acest sentiment apare mult mai înainte. Evident, imposibilitatea de a avea fiul dorit nu-l scuteşte pe bărbat de durerea pe care o trăieşte femeia, însă reacţia sa în momentul pierderii (sarcinii) poate să fie diferită, de exemplu se manifestă prin tendinţa de a se refugia în muncă şi de a vorbi mai puţin cu partenera sa.
Infertilitatea este un aspect al vieţii care nu poate fi controlat; în momentul în care este descoperită, pot apărea numeroase emoţii: surpriză, negare, mânie, izolare, ruşine, sens de vinovăţie până la resemnare. Lipsa capacităţii de a face faţă doliului, în cazul de faţă infertilităţii, poate duce la depresie şi, în anumite cazuri, chiar la despărţire. Considerând acest aspect sociologul Alberoni afirmă că uneori fiul, în mod inconştient, este considerat precum un produs preţios, ceva de lux, o investiţie afectivă şi emoţională care trebuie să umple un gol; şi explică că acel gol de cele mai multe ori este de fapt un gol al cuplului însuşi: se doreşte un fiu şi este zămislit un fiu pentru a menţine pe linia de plutire relaţia, care altfel s-ar nărui pur şi simplu.
– Câţiva cercetători englezi şi americani afirmă că după un avort voluntar este mai dificilă ducerea la bun sfârşit a sarcinilor succesive, din cauza unor avorturi spontane cauzate de infertilitate. Care ar fi motivele?
– Da, aceste cercetări ale englezilor şi ale americanilor (cfr. www.unchioce.info/resources.htm) confirmă că, după un avort voluntar, femeia este mult mai limitată în ducerea la bun sfârşit a sarcinilor succesive. Este posibilă apariţia unor avorturi spontane şi a infecundităţii. Un studiu publicat în British Journal of Obstetric and Gynecology (2006) afirmă că, în cazul femeilor care au avortat în mod voit, posibilitatea unui avort spontan este cu 60% mai mare.
Infertilitatea după un avort provocat este cauzată de diferite cauze, fie organice, fie psihologice. Uterul poate să fi fost deteriorat printr-o intervenţie abortivă şi femeia nu mai poate duce la bun sfârşit alte sarcini pe care şi le doreşte. Însă infertilitatea poate fi şi secundară, adică poate fi vorba de inconveniente de natură psihologică, din cauza cărora femeia nu rămâne însărcinată ori nu poate duce sarcina până la capăt, cu toate că d.p.d.v. fizic nu există probleme. Se întâmplă, deci, ca femei şi bărbaţi d.p.d.v. reproductiv sănătoşi să nu poată să dea naştere copiilor.
– Ce se poate face atunci când este vorba de infertilitate secundară?
– Ajutorul psihologului în acest caz poate fi crucial. A şti cum să treci peste doliul unui fiu pierdut iniţial poate să fie condiţia esenţială pentru o sarcină succesivă. Analizarea diferitor traume ale vieţii datorate, poate inconştient, figurii materne, devine în acest caz un pas necesar pentru a deveni mamă. Relaţiile morbide dintre mamă şi fiică de multe ori pot duce la situaţii stagnante care duc, la rândul lor, la neacceptarea de sine şi a vieţii celorlalţi. Am avut ocazia să-mi dau seama că mamele care nu sunt capabile să ofere o bază afectivă suficient de bună, gen „Winnicott”, dau naştere unor copile d.p.d.v. psihologic fragile care, la rândul lor, cu greu reuşesc să nască (să dea viaţa). Printr-o muncă de consiliere, prin folosirea imaginaţiei, se poate ajunge, în puţin timp, la dezamorsarea unor tensiuni adânci şi inconştiente. Experienţele imaginative bine ţintite (vezi psihologul Passerini) pot ajuta femeia, dar şi bărbatul, să depăşească blocajele şi/sau traumele psihice care au de-a face cu maternitatea sau paternitatea, aşa încât (aceste roluri) să poată fi asumate cu succes. A putea să-i dai un nume durerii şi a avea posibilitatea de a vorbi despre trăiri despre care nu ai vorbit nimănui poate ameliora starea generală a sănătăţii, aşa încât să poţi să trăieşti mai bine şi, de ce nu, aşa cum se întâmplă adeseori, poate contribui la eliminarea problemei infertilităţii.
de Anna Fusina
traducere: Adrian Măgdici
sursă: http://www.prolifenews.it/voce-della-scienza/infertilita-un-lutto-da-elaborare/
postat şi pe http://bioeticaledotcom.wordpress.com
