Numeroase conflicte etice au apărut ca rezultat al dezvoltării medicinei reproductive. Cele mai multe dintre acestea pun în discuție dreptul indivizilor de a controla nu numai propriul corp, dar și destinul embrionilor rezultați din celulele lor sexuale. În practica medicală, s-au impus noi termeni, cum ar fi: reproducerea asistată medical, procreerea asistată medical (PAM), procreerea fără raport sexual.
Dintotdeauna părinții au conceput și au așteptat cu emoție nașterea copilului. Astăzi, însă, părinții doresc să aibă certitudinea unui copil sănătos. Disocierea sexualității de procreere a deschis în biologia umană o adevărată cutie a Pandorei. Jacques Monod scria: „Pentru a face un copil trebuie să existe trei elemente: o femeie, sperma și mediul”. Aș adăuga eu și o echipă medicală.
Termenul de procreație a apărut după 1985, ca rezultat al aplicării noilor tehnici de reproducere umană asistată și al apariției unor noi noțiuni: donatori de gameți, bănci de gameți, donatori de embrioni, maternitate de substituție, mamă purtătoare etc.
Etimologic, acest termen înglobează toate modalitățile și condițiile de aplicare a acestor noi tehnici.
Apariția conceptului sugerează o preocupare pentru o dezbatere, privind aspectele etice ale noilor metode de reproducere umană și dorința de a pune aceste activități sub un control etic și mai puțin sub un control științific sau medical.
Din acest punct de vedere, dezbaterea comportă două aspecte esențiale:
a) Atitudinea care trebuie luată față de posibilitatea de a introduce în mod deliberat în structura familială a unui material genetic străin, în afara regulilor unanim acceptate de societate. Aceasta ține în mod direct de evoluția conceptului de familie: de la familia genealogică la familia sociologică. Apariția conceptului de familie genetică bulversează o întreagă cultură și, din acest motiv, evaluarea și prognozarea consecințelor se impune. Această temă este în realitate o problemă foarte veche, legată de clivajul dintre filiația biologică și parentalitatea socială, clivaj pentru care antropologii și sociologii au descris multiple modalități adaptative, în funcție de contexte sociale diverse.
b) Statutul embrionului uman și implicațiile sociale ale manipulărilor la care acesta poate fi supus.
Și cele mai simple tehnici ridică probleme etice. De exemplu, inseminarea artificială intraconjugală.
Procedura inseminării artificiale a devenit recunoscută ca standard pentru infertilitatea unui cuplu când soțul este steril, când are tulburări de dinamică sexuală sau când are malformații care nu-i permit un contact sexual fertilizant. De obicei, sperma folosită provine de la un donor anonim (care nu va fi considerat tatăl legal al copilului), dar poate fi și a soțului.
Inseminația artificială cu sperma conjunctului ridică probleme etice, referitoare în special la cazurile de impotență psihogenă precum și în caz de moarte anunțată sau de soț decedat.
1. Inseminația în cazul în care partenerul este în stare de moarte anunțată sau postmortem
Este vorba de cazurile în care congelarea spermei are loc înainte de chimio- sau radioterapie pentru o afecțiune malignă. Soția dorește să dea viață unui copil cu persoana iubită (care va muri), deși se va naște orfan. Pentru unele femei, luarea acestei decizii și debutul sarcinii le întăresc în fața morții iminente a soțului și în același timp, în fața acestui ultim gest de dragoste și speranță în viața, care se va naște, starea psihică a soțului se îmbunătățește considerabil (Barrier). Altele dimpotrivă, acaparate de îngrijirea partenerului, sunt indecise, tergiversează procedurile, soțul moare, femeia își revine încet-încet din șocul suferit și își reface viața.
Aceste cereri de inseminare postmortem ridică mai multe chestiuni de principiu:
- Copilul, nefiind conceput în timpul mariajului cuplului, nu va putea fi considerat urmașul tatălui mort și nu va putea fi moștenitor al acestuia;
- Însămânțarea postmortem contravine însăși obiectivelor PAM care presupune tratamentul infertilității de cuplu.
Cele mai multe țări sunt împotriva inseminarii postmortem (Franța, Germania, Suedia), în timp ce în altele se poate realiza în anumite circumstanțe, după o anumită perioadă de așteptare, cu avizul unei comisii speciale (Spania, Israel, Marea Britanie).
Raportul Warnack (1984) concluzionează că practica inseminației artificiale postmortem trebuie descurajată, inclusiv prin mijloace legale.
2. Inseminarea artificială la cuplurile în care soțul este privat de relații sexuale cu soția
Este cazul cuplurilor în care unul din parteneri este închis sau când cei doi parteneri trăiesc la mare distanță. Prima situație își poate găsi rezolvarea prin modificarea regulilor încarcerării-creerea de exemplu de «vorbitoare sexuale». În cea de-a doua situație nici nu se poate vorbi de-o tehnică de PAM pentru rezolvarea infertilității de cuplu atâta timp cât cazul nu se poate înscrie în definiția OMS a infertilității – (absența sarcinii după doi ani de raporturi sexuale regulate, fără folosirea de anticoncepționale). Ar însemna o dezumanizare prin tehnici medicale.
În concluzie, utilizarea și a celor mai simple tehnici de procreere asistată medical este însoțită de conflicta etice. Când este hotărât să le utilizeze, cuplul trebuind să înțeleagă că un copil nu este un obiect, care poate fi achiziţionat dintr-un magazin medical, ci o ființă vie care presupune dorință și asigurarea unui climat adecvat dezvoltării psihoafective.
