Legislaţia internaţională cu privire la Drepturile Omului și statutul copiilor nenăscuţi: Texte și lucrările pregătitoare (de Thomas Finegan) – Partea I

 Partea a II-a – Partea a III-a

1. INTRODUCERE
2. DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI (1948)
3. CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE (1966)
4. CONVENŢIA NAŢIUNILOR UNITE CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI (1989)
5. ORGANISME DE MONITORIZARE A TRATATELOR
6. CONCLUZII

1. INTRODUCERE

Convenția Consiliului Europei cu privire la Drepturile Omului și Biomedicină [1], din 1997, a constituit prima incursiune cuprinzătoare a legislației drepturilor omului în domeniul bioeticii (introducând ceea ce am putea numi „biodreptul drepturilor omului”). Având calitatea de Convenție a Consiliului Europei, acest document constituie un exemplu de lege regională cu „caracter obligatoriu” privind drepturile omului. De atunci, au mai fost promulgate încă trei documente suplimentare în care legislația privind drepturile omului a fost adaptată pentru a răspunde preocupărilor din domeniul bioeticii, însă niciunul dintre acestea nu sunt considerate lege imperativă. Acestea sunt: Declarația Universală a UNESCO, din 1997, privind Genomul Uman și Drepturile Omului, Declarația din 2005 a Organizației Națiunilor Unite privind Clonarea Umană și Declarația Universală a UNESCO, din 2005, cu privire la Bioetică şi Drepturile Omului. [2]

Totuşi, documentele anterioare privind drepturile omului acoperă, deși oarecum indirect, şi chestiuni care ţin de biodrept în dispoziții explicite și lucrările pregătitoare ale acestora. Referirea la chestiuni de bioetică se face mai ales în legătură cu drepturile „nenăscutului”.[3]

Această referire este evidentă în special în trei dintre cele mai importante documente cu privire la drepturile omului: Declarația Universală a Drepturilor Omului, din 1948, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, din 1966 și Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, din 1989.

Nu e nevoie să mai precizăm că este vorba de un obiect al unor controverse continue în sfera academică și juridică. Din nefericire, subiectul nu a primit o atenţie specială. În primul rând, studiile pe această temă lasă de dorit, oferind invariabil o analiză insuficientă și parțială a lucrărilor pregătitoare relevante [4]. Acest lucru favorizează o abordare simplistă, dihotomică asupra subiectului: fie legea internațională cu privire la drepturile omului protejează explicit drepturile copiilor nenăscuți [5], fie – o poziție mult mai comună –, în mod cert, nu oferă nicio protecție reală nenăscuților în legătură cu drepturile lor. [6]

Prezentul studiu își propune să umple lacunele din acest domeniu, oferind prima analiză sistematică a lucrărilor pregătitoare privind drepturile nenăscuților, lucrări legate de elaborarea unor documente precum Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice și Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului.

Din perspectiva dreptului internațional, este un lucru ciudat că documentele pregătitoare au fost atât de frecvent ignorate sau, în cel mai bun caz, parțial analizate; în Articolul 32 din Convenția de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor (CVDT), din 1969, sunt considerate drept un mijloc suplimentar de interpretare a tratatelor, folosit atunci când sensurile sunt ambigue sau obscure. Interpretarea juridică oferită de acest studiu se bazează pe normele formulate în articolele 31 și 32 din CVDT [7]. Până în aprilie 2014, CVDT a fost ratificată de 114 state. [8] Deși nu a intrat în vigoare decât în 1980, ceea ce înseamnă că, într-un sens, valabilitatea acesteia este limitată la tratatele încheiate după această dată, o mare parte din CVDT este considerată a fi o codificare a dreptului internațional consuetudinar preexistent [9].

Deci, în ciuda faptului că unii comentatori [10] deplâng caracterul general al acesteia, CVDT rămâne, fără îndoială, ghidul cel mai valid din punct de vedere juridic necesar în interpretarea corectă a acelor tratate juridice internaționale care nu deleagă unor instituții judiciare dreptul de a stabili o interpretare definitivă.[11] În chestiunile care ne interesează, prevederile cele mai relevante ale CVDT sunt formulate la: articolul 31, alineatul (1): „Un tratat trebuie interpretat cu bună credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său”; Articolul 31, alineatul (4): „Un termen va fi înţeles într-un sens special dacă este stabilit că aceasta a fost intenţia părţilor”; și articolul 32:

„Se poate recurge la mijloace complementare de interpretare, îndeosebi la lucrările pregătitoare şi la împrejurările în care a fost încheiat tratatul, fie pentru a se confirma sensul rezultând din aplicarea articolului 31, fie pentru a se determina sensul atunci când interpretarea dată conform articolului 31: a) lasă sensul ambiguu sau obscur; sau b) conduce la un rezultat vădit absurd sau neraţional.”[12]

Articolul 31 alineatul (2) clarifică în continuare faptul că contextul tratatului include şi textul (inclusiv preambulul și toate anexele) – astfel, se recomandă o abordare holistică a interpretării textuale. Din articolele 31 și 32 reiese clar că „sensul obișnuit” al textului tratatului constituie cheia interpretării acestuia. [13] „Obiectul și scopul” tratatului clarifică termenii tratatului, ceea ce înseamnă că o abordare hermeneutică liberă, orientată spre o anumită intenţie, este exclusă. [14] Recurgerea la lucrările pregătitoare este justificată atunci când sensul care rezultă din aplicarea articolului 31 necesită confirmare, sau când interpretările date articolului 31 conduc la ambiguitate, obscuritate, absurditate evidentă sau lipsă evidentă de logică.

Prin urmare, în acest studiu, se acordă prioritate textelor (inclusiv preambulurilor). Având în vedere că există un grad de ambiguitate cu privire la ceea ce specifică textele relevante în legătură cu nenăscuții sau, cel puțin, necesitatea de a confirma sensul rezultat în urma aplicării articolului 31, lucrările pregătitoare (și circumstanțele relevante) sunt analizate ca reprezentând un mijloc suplimentar de interpretare. [15] Spre deosebire de multe alte analize în acest domeniu, această investigaţie evită tendința de a trata această chestiune exclusiv prin prisma controversei cu privire la avort. Deşi este adevărat că subiectul privitor la avort este adesea abordat în dezbaterile pregătitoare referitoare la copiii nenăscuţi, nu se întâmplă întotdeauna acest lucru. De fapt, unele dispoziții din dreptul internațional privitoare la nenăscuți au puţine referiri sau nu fac nicio referire la avort, ceea ce nu este surprinzător, de vreme ce statutul nenăscuţilor, considerat în lumina drepturilor omului, se încadrează în domenii juridice care nu implică chestiunea avortului (cum ar fi neglijența medicală, răspunderea civilă pentru omor din culpă, uciderea fătului, pedeapsa capitală și chiar drepturile socio-economice).

Partea I a acestui articol analizează Declarația Universală a Drepturilor Omului; partea a II-a analizează Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (incluzând un scurt studiu asupra Pactului Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale); iar partea a III-a examinează Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului.

Pe lângă analizarea textului și a lucrărilor pregătitoare ale diferitelor prevederi relevante, fiecare dintre aceste părți supune atenţiei comentarii juridice pertinente cu privire la chestiunile în cauză.

Partea a IV-a critică modul în care diferite organisme de monitorizare a tratatelor interpretează legea cu privire la drepturile omului aplicată în cazul copiilor nenăscuți.

 

2. DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI [16] (1948)

În afara de diferitele instrumente de biodrept al drepturilor omului menționate în introducere, numai două[17] documente juridice cu privire la drepturile omului, întocmite sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite şi ale Consiliului Europei, se referă în mod direct la drepturile copiilor nenăscuţi.[18] Totuşi, există o recunoaștere indirectă a drepturilor nenăscutului, fapt care reiese şi din dezbaterile edificatoare din timpul diferitelor lucrări pregătitoare. Cu siguranță, problema a fost adusă în discuţie în timpul elaborării Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948 (DUDO).

Un număr semnificativ de specialişti susțin că textul final al DUDO scoate copiii nenăscuți de sub protecția oferită de drepturile omului având în vedere că articolul 1 începe cu enunţul „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi”[19]. Aceştia susțin că a fost formulată propunerea de a se elimina termenul „se nasc” tocmai din cauză că pare a exclude drepturile copiilor nenăscuţi din lista drepturilor recunoscute ale omului și că această propunere a fost respinsă.[20]

Dar, așa cum arată Johannes Morsink în studiul său despre elaborarea DUDO, dezbaterile cu privire la menţinerea sau înlăturarea termenului „născut” nu s-au axat pe chestiunea avortului sau asupra demnităţii vieții fătului, ci asupra ideii dacă drepturile omului sunt inerente naturii umane sau, dimpotrivă, sunt conferite ființelor umane de o entitate din afara existenței lor, precum societatea sau legea.[21]

Este adevărat că, pornind de la o interpretare filosofică greşită, unii delegați, și anume cel venezuelean și cel mexican[22], s-au opus utilizării termenului „născut” motivând că acesta ar putea implica ideea ignorării [drepturilor] copilului nenăscut. Dar aceste obiecții erau în afara adevăratei chestiuni care se afla în centrul dezbaterilor – fundamentul filosofic al drepturilor omului: înţelegerea drepturilor omului ca fiind drepturi naturale versus o viziune constructivistă asupra drepturilor. În plus, niciun delegat nu a argumentat în favoarea menținerii termenului „născut” pornind de la argumentul că păstrarea lui însemna că numai ființele umane născute fizic puteau pretinde să li se recunoască drepturile. Argumentele în favoarea menținerii termenului se bazau exclusiv pe susținerea ideii că atât demnitatea, cât și drepturile, în care toţi suntem egali, sunt inerente tuturor ființelor umane.

Un alt exemplu de confuzie terminologică este că unii dintre cei care susţineau această viziune despre „inerența” drepturilor omului au adus argumente împotriva păstrării cuvântului „născut” deoarece credeau că prin menţinerea lui s-ar sugera că drepturile omului ar putea fi pierdute după naștere.[23]

Prin urmare, este cu totul greşit să presupunem, așa cum a făcut Rhonda Copelon și alții, că argumentul delegatului francez potrivit căruia dreptul la libertate și egalitate este „inerent din momentul nașterii” era îndreptat împotriva unui amendament propus prin care se dorea înlăturarea termenului „născut” pentru ca, astfel, să fie incluşi şi copiii nenăscuţi în sfera protecției garantate de drepturile omului.[24] În realitate, argumentul delegatului francez nu era îndreptat împotriva celor care doreau protejarea copiilor nenăscuți, ci împotriva tezei sovietice potrivit căreia egalitatea în drepturi înaintea legii este „determinată nu de naștere, ci de structura socială a statului”[25]. Introducerea termenului „născut” în primul enunţ s-a făcut la inițiativa comună a delegaţilor francez și filipinez.[26] Propunerea acestora reprezintă reluarea unui enunţ din Contractul Social al lui Rousseau și din Articolul 1 din Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului din Franţa din 1789, inspirată din Contractul lui Rousseau („Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”).[27]

Obiecţiile de ordin moral ale lui Rousseau împotriva avortului [28] indică faptul că nu avea nici o reţinere în a folosi cuvântul „născut” ca termen, fără a induce prin aceasta ideea că valoarea de „umanitate” nu este atribuită şi vieţii prenatale. O reţinere în acest sens nu au avut nici René Cassin din Franța, care face parte dintre cei care au propus termenul [29], nici delegatul chilian, Hernán Santa Cruz, care a argumentat în sprijinul concepţiei filosofice pe care se fundamentează acest termen [30], ambii delegați și-au exprimat susţinerea față de drepturile copiilor nenăscuți, în timpul redactării documentului [31].

Dacă putem face o deducţie în acest sens, accentul pe care termenul „născut” îl pune asupra a ceea ce Morsink numește, pe bună dreptate, viziunea despre „inerenţa” drepturilor omului – cu alte cuvinte, ideea că drepturile omului sunt inerente condiției umane – constituie o prezumție în favoarea copilului nenăscut ca fiind cu adevărat un beneficiar al drepturilor omului. În definitiv, articolul 2 al DUDO precizează că „toţi oamenii” se pot prevala de drepturile omului „fără niciun fel de deosebire”[32].

A existat şi altă dimensiune a dezbaterilor cu privire la nenăscuți. Au fost făcute propuneri de a se include în mod explicit referirea la copiii nenăscuți între termenii Articolului 3 (care, la momentul respectiv, era proiectul de Articol 4), care se referă la dreptul la viață. O astfel de propunere a fost făcută de către delegatul chilian, care a afirmat că „copiii nenăscuți, bolnavii incurabil, cei care suferă de debilitate mintală sau demenţă au dreptul la viață” [33]. Această sugestie va fi în cele din urmă dezbătută, alături de recomandarea lui Charles Malik din Liban: „Toţi oamenii au dreptul la viață și la integritatea fizică din momentul concepției, indiferent de starea lui/ei fizică sau mintală. Toţi oamenii au dreptul la libertate și siguranță personală.” [34] Ambele propuneri au fost respinse.

Împotriva adoptării acestor propuneri au fost aduse două argumente: necesitatea conciziei enunţurilor din DUDO [35] și faptul că nu toate țările interzic avortul în toate circumstanțe [36]. Niciun delegat nu a susţinut că copiii nenăscuți nu ar fi îndreptăţiţi la protecția drepturilor lor per se. De exemplu, Cassin s-a pronunţat împotriva propunerii lui Malik argumentând că aceasta nu putea fi acceptată de toți membrii, exprimându-și, în același timp, acordul cu privire la conținutul propunerii. [37]

Este consemnat că Malik a solicitat şi acest lucru:

„Să se facă trimitere, în procesul-verbal sumar al reuniunii, la declarațiile făcute de reprezentanții Chinei, ai Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și ai Regatului Unit în legătură cu articolul 4 [de atunci] … deşi delegații celor trei țări au dorit să fie omisă sintagma «din momentul concepţiei» din raţiuni de concizie, au luat în considerare varianta ca ideea respectivă să fie sugerată în termenii generali ai articolului 4.” [38]

Ca răspuns la solicitarea lui Malik, delegatul chinez a subliniat că modul cum este formulat proiectul de Articol nu numai că sugerează, ci conţine, de fapt, ideea din amendamentul delegatului libanez [39]; iar delegatul britanic a afirmat că din Articolul 4 s-ar putea înţelege că textul conţine această idee, dar aceasta nu în mod necesar. [40] Propunerile de a fi incluse adăugările „din momentul concepţiei” și „indiferent de starea lui/ei fizică sau mintală” au fost supuse votului separat și fiecare a fost respinsă, cu șase voturi împotriva şi două voturi pentru. [41]

Aceste dezbateri speciale cu privire la propunerile de a fi inclusă referirea la nenăscuți în Articolul 3 au trezit surprinzător de puţină atenție din partea specialiştilor din domeniul drepturilor omului. [42] O explicaţie obişnuită este cea potrivit căreia „compromisul a impus tăcerea” [43].

Dar acesta nu este întregul adevăr. Propunerea de a se proteja în mod explicit copilul nenăscut a fost respinsă pentru a se menţine concizia și caracterul general și pentru că includerea acesteia s-ar fi putut dovedi un obstacol care ar fi putut împiedica unele state să semneze DUDO. Împotriva propunerii nu a fost adus niciun argument în susţinerea ideii că copilul nenăscut nu dispune de drepturi. Cel mult, argumentele care s-au invocat în timpul elaborării documentului DUDO au fost că propunerea de a fi protejat în mod explicit dreptul la viață al copiilor nenăscuți nu putea fi pusă în acord cu legislația existentă care prevede dreptul la avort în „anumite cazuri”. [44] Astfel, dintre cele două poziții distincte care au fost formulate privind această chestiune, una a subliniat în mod explicit că copilul nenăscut are drepturi, în vreme ce cealaltă poziție, care a fost aprobată oficial, reflectă o combinaţie între preocupări de ordin stilistic și respectarea suveranităţii. Textul final al DUDO reflectă, într-adevăr, un fel de „compromis” în această privinţă, dar acest compromis poate fi interpretat în două moduri diferite, ambele putând găsi o confirmare în lucrările pregătitoare.

Prima interpretare posibilă este că DUDO adoptă o poziție total neutră în această chestiune și lasă cu totul la latitudinea statelor individuale să decidă în această privinţă, după cum vor. Această interpretare pune accent asupra problemei suveranităţii ridicate în timpul dezbaterilor legate de redactarea documentului; această interpretare este numită aici „interpretarea bazată pe principiul suveranităţii” [45]. A doua posibilă interpretare este că tăcerea DUDO ţine mai mult de planul stilistic decât de fondul chestiunii; acesta este „argumentul stilistic”.

Această interpretare evidenţiază patru aspecte distincte: (1) preocuparea cu privire la nevoia de concizie, (2) faptul că singurele viziuni privind fondul problemei referitoare la drepturile copiilor nenăscuți exprimate în timpul redactării documentului au fost în favoarea acestor drepturi, (3) faptul că propunerea de a se menționa în mod explicit drepturile celor cu dizabilităţi fizice și mintale a fost respinsă cu aceeași marjă, în tandem cu propunerea de a se face referire în mod explicit la copiii nenăscuți, și (4) că DUDO recunoaște drepturile tuturor ființelor umane. [46] Conform acestei interpretări, există o prezumție în favoarea copiilor nenăscuți ca fiinţe umane care beneficiază de drepturile omului. Albert Verdoodt asumă această a doua interpretare sugerând că se pune întrebarea dacă o legislație limitată cu privire la avort respectă dreptul la viață, așa cum se ridică întrebarea şi cu privire la legitimitatea, din punctul de vedere al legii drepturilor omului, atât a eutanasierii „bolnavilor incurabili”, cât și a prevederii privind pedeapsa cu moartea. [47]

Dacă adoptăm metodologia interpretativă a CVDT, sintagma „toţi oamenii” din articolul 3 (6 și 7) trebuie înțeleasă în acelaşi sens pe care îl au şi sintagmele „tuturor membrilor familiei umane” din Preambul și „toate ființele umane” din Articolul 1. În mod evident, sensul obișnuit al acestor termeni exclude o interpretare restrânsă și arbitrară cu privire la cei care trebuie consideraţi drept ființe umane.

În plus, lucrările pregătitoare clarifică faptul că folosirea termenului „născut” în Articolul 1 indică viziunea asupra inerenţei drepturilor omului, adică faptul că drepturile omului sunt inerente condiţiei umane.[48] Din acest mod de interpretare pare a rezulta că DUDO recunoaște drepturile copiilor nenăscuţi. Totuși, dintr-o varietate de motive (printre cele mai importante fiind cunoașterea lucrărilor pregătitoare), această interpretare bazată pe „sensul obişnuit” fie nu este confirmată, fie nu reușește să înlăture pe deplin ambiguitatea cu privire la statutul copiilor nenăscuţi din perspectiva drepturilor omului.

Recurgerea la lucrările pregătitoare evidenţiază faptul că ideea recunoașterii mai directe a drepturilor copiilor nenăscuți (precum și a drepturilor persoanelor cu dizabilităţi mintale și fizice) a fost respinsă. Au fost invocate două motive pentru această respingere: preocuparea cu privire la aspectul stilistic și respectarea suveranităţii. Nimeni nu a adus în mod făţiş argumente împotriva ideii că copiii nenăscuţi, ca ființe umane, au drepturi, în timp ce mulți – inclusiv unii care au respins propunerea respectivă – s-au declarat explicit în favoarea acestei idei. Dintre cele șase voturi împotriva propunerii, două au fost în mod clar motivate de preocuparea privind aspectul stilistic: votul din partea Statelor Unite și a Chinei.[49] Trei voturi au fost motivate în primul rând de nevoia respectării suveranităţii: votul din partea Regatului Unit, cel din partea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și cel din partea Franței. Lucrările pregătitoare nu aduc nicio lămurire cu privire la intenția din spatele votului din partea Australiei.

Dacă votul a fost motivat de preocuparea pentru respectarea suveranităţii, atunci „interpretarea bazată pe principiul suveranităţii” este interpretarea corectă. Totuşi, dacă votul din partea Australiei a fost determinat de dorința de concizie, abordare către care a îndemnat președintele chiar înainte de vot [50], atunci rezultatul votului s-ar baza pe o paritate în ceea ce priveşte intenţia. Pentru a oferi o imagine precisă cu privire la intenția comună într-o astfel de situație, ar fi necesar să se recurgă la totalitatea voturilor exprimate, ceea ce înseamnă că o majoritate de cinci contra trei au votat în favoarea ideii că copiii nenăscuţi au drepturi, ca fiinţe umane. Prin urmare, din materialele disponibile, atât interpretarea bazată pe „argumentul stilistic” a DUDO, cât și „interpretarea bazată pe principiul suveranităţii” sunt plauzibile, deși aceasta din urmă porneşte de la o anumită viziune asupra intenției comune. Din moment ce nici una nu poate fi confirmată, lucrările pregătitoare lasă chestiunea oarecum neclară. [51]

Trebuie luate în considerare și alte două aspecte referitoare la vot. În primul rând, chiar dacă „interpretarea bazată pe principiul suveranităţii” este interpretarea corectă (presupunând că problema poate fi clarificată vreodată), intenția din spatele atitudinii de respingere a ideii de a se recunoaşte făţiş drepturile copiilor nenăscuți se leagă de preocuparea pentru respectarea suveranității în contextul existenţei unei chestiuni specifice, discrete: cea a avortului. Nu a existat vreun moment în care cineva să conteste ideea aplicării legii drepturilor omului în cazul copiilor nenăscuţi în afara legislaţiei referitoare la avort. Având în vedere cât de cuprinzător este sensul termenilor referitori la fiinţele umane și accentul pus asupra inerenţei drepturilor omului în DUDO, rezultă că există motive întemeiate să limităm interpretarea bazată pe „principiul suveranităţii” la legislația cu privire la avort și să nu o extindem şi asupra altor aspecte care nu au fost puse în discuţie în timpul redactării.

În al doilea rând, contextul în care au fost acordate voturile motivate de preocuparea respectării principiului suveranităţii a fost existenţa unei legislaţii naţionale privind avortul care avea un caracter restrictiv aproape universal. La acel moment, avortul, în ţările unde era legal, era aproape întotdeauna strict limitat, fiind îngăduit doar pentru a se proteja viața mamei și, uneori, sănătatea fizică.

Prin urmare, este neîntemeiat să se considere că interpretarea „bazată pe principiul suveranităţii” poate fi – fără a se aduce alte argumente – folosită pentru se susţine admisibilitatea, din punctul de vedere al drepturilor omului, a unei legislații privind avortul extrem de nerestrictive astăzi – mai ales având în vedere faptul că în DUDO nu se ia în considerare vreun drept la avort.

– Va urma –

 

–

[1]. Convention for the Protection of Human Rights and Dignity of the Human Being with Regard to the Application of Biology and Medicine: Convention on Human Rights and Biomedicine, April 4, 1997, 2137 U.N.T.S. 171.

[2]. U.N. Educ., Cultural, & Sci. Org. [UNESCO], Universal Declaration on the Human Genome and Human Rights, at 41, Records of the General Conference, Twenty-Ninth Session, Vol. I: Resolutions, 29 C/Resolution 16 (1997); G.A. Res. 59/280, Declaration on Human Cloning, U.N. Doc. A/RES/59/280 (March 23, 2005); UNESCO, Universal Declaration on Bioethics and Human Rights, at 74, Records of the General Conference, Thirty-Third Session, Vol. I: Resolutions, 33 C/Resolution 36 (2005).

[3]. On another matter of biolaw interest, Article 3 of the Universal Declaration of Human Rights on the Right to Life was part inspired by the Nazi use of involuntary euthanasia on “aged, insane, and incurable people,” who were described as being “useless eaters.” Needless to say, any ethical proposition relating to assisted suicide or euthanasia that supposes some human beings are “useless eaters” or, euphemistically, do not possess human dignity, is prima facie inconsistent with the Declaration and its progeny. JOHANNES MORSINK, THE UNIVERSAL DECLARATION OF HUMAN RIGHTS: ORIGINS, DRAFTING, AND INTENT 39-40 (1999) [hereinafter MORSINK, UDHR].

[4.] In this Article, where a particular debate forming part of the travaux is sufficiently covered by a commentator, the commentator’s report of the travaux is cited; where a relevant debate is not adequately reported by a commentator, reference is made to the official U.N. report.

[5]. See, e.g., RITA JOSEPH, HUMAN RIGHTS AND THE UNBORN CHILD (2009). Joseph’s work may be too quick to draw this particular conclusion, though it does offer an indispensable wealth of much overlooked material.

[6]. See, e.g., Rhonda Copelon et al., Human Rights Begin at Birth: International Law and the Claim of Fetal Rights, 13 REPRODUCTIVE HEALTH MATTERS 120, 126 (2005).

[7]. These Articles are reflected verbatim in Articles 31 and 32 of the (as yet inoperative) 1986 Vienna Convention on the Law of Treaties between States and International Organizations. Vienna Convention on the Law of Treaties Between State and International Organizations or Between International Organizations arts. 31-32, May 23, 1969, 1155 U.N.T.S. 331 [hereinafter Vienna Convention].

[8]. Vienna Convention on the Law of Treaties, UNITED NATIONS [U.N.], https://treaties.un.org/Pages/showDetails.aspx?objid=080000028003902f (last visited Nov. 5, 2016).

[9]. MARK W. JANIS, AN INTRODUCTION TO INTERNATIONAL LAW 17 (4th ed. 2003) (“[T]he Vienna Convention is largely, though not entirely, a codification of the existing customary law of treaties. . . .”); ANTONIO CASSESE, INTERNATIONAL LAW 171 (2d ed. 2005) (“As for the status of the Convention, most of its provisions either codify customary law or have given rise to rules belonging to the corpus of general law . . . [t]his instrument is therefore endowed with great significance, even in those areas where it only appears to be potential customary law.”).

[10]. Duncan French, Treaty Interpretation and the Incorporation of Extraneous Legal Rules, 55 INT’L & COMP. L. Q. 281, 282 (2006). But see CASSESE, supra note 9, at 179. Cassese describes the VCLT’s interpretative rules as “a balanced and satisfactory regulation . . . [upholding] the most advanced views [of international treaty law hermeneutics].”

[11]. The International Court of Justice has repeatedly held that Articles 31 and 32 of the VCLT reflect customary law, see, e.g., Territorial Dispute (Libya v. Chad), Judgment, 1994 I.C.J. Rep. 6, ¶ 41 (Feb. 3); and Oil Platforms (Iran v. U.S.), Preliminary Objection, 1996 I.C.J. Rep. 803, ¶ 23 (Dec. 12).

[12]. Vienna Convention, supra note 7, art. 32. Various provisions of Article 31 are less significant for the purposes of interpreting the human rights instruments under discussion here, i.e. provisions—designated as clarificatory of the term “context” in Article 31(1)—relating to further conclusory agreements and instruments. See id. arts. 31(2)(a)-(b), 31(3)(a)-(c).

[13]. “According to the Vienna Convention, treaties are to be interpreted primarily by reference to the terms of the treaty’s text. . . .” JANIS, supra note 9, at 30.

[14]. “[G]reat weight was attributed to the purpose pursued by contracting parties, as laid down in the text of the treaty.” CASSESE, supra note 9, at 179.

[15]. See generally LARS ADAM REHOF, GUIDE TO THE TRAVAUX PRÉPARATORIES OF THE UNITED NATIONS CONVENTION ON THE ELIMINATION OF ALL FORMS OF DISCRIMINATION AGAINST WOMEN (1993).

[16]. The Universal Declaration of Human Rights is not, of course, a treaty and yet is nonetheless included in this study. There are good reasons for this. The Declaration is arguably a part of customary international law. It is appealed to by virtually every study on this particular topic, and it provides an indispensable backdrop for the understanding of every other human rights instrument mentioned here. G.A. Res. 217 (III) A, pmbl., Universal Declaration of Human Rights (Dec. 10, 1948) [hereinafter UDHR].

[17]. See Convention on the Rights of the Child pmbl., Nov. 20, 1989, 1577 U.N.T.S. 3 [hereinafter UNCRC]; G.A. Res. 1386 (XIV), pmbl., Declaration of the Rights of the Child (Nov. 20, 1959).

[18]. Outside of these organizations, Article 4 of the 1969 American Convention on Human Rights provides, “Every person has the right to have his life respected. This right shall be protected by law, and, in general, from the moment of conception. No one shall be arbitrarily deprived of his life.” American Convention on Human Rights art. 4, Nov. 22, 1969, 1144 U.N.T.S. 123 [hereinafter American Convention].

[19]. UDHR, supra note 16, art. 1(A).

[20]. See Christina Zampas & Jaime M. Gher, Abortion as a Human Right—International and Regional Standards, 8 HUM. RTS. L. REV. 249, 263 (2008) (arguing that “the term ‘born’ was intentionally used to exclude the fetus or any other antenatal application of human rights”).

[21]. MORSINK, UDHR, supra note 3, at 290-93. Tore Lindholm concurs with Morsink on this point. Tore Lindholm, Article 1, in THE UNIVERSAL DECLARATION OF HUMAN RIGHTS: A COMMENTARY 48 (Asbjørn Eide et al. eds., 1992) (“[T]he locution ‘are born’ . . . was interpreted by most speakers, it appears, to indicate the pre-positive and normative status of freedom and equal dignity”). Morsink goes on to state of the various delegates, “They saw this moral birth as a rider to the physical births people have. And although they did not say when this moral rider attached itself to the physical process—a question that did interest some of the Latin delegations concerned about abortion rights—the large majority of the drafters thought that such a moral birth did take place when a new human being was born into the human family.” MORSINK, UDHR, supra note 3, at 292. This is a slightly unclear passage in the sense that Morsink seems to be equivocating between saying, on the one hand, that the debate was really about the metaphysics of human rights and, on the other, that it was really about the metaphysics of human rights and that most delegates affirmed the moment of birth as the marker whereby these rights began to inhere in the person. His own presentation of the drafting process does not support the latter interpretation. In a subsequent work Morsink is clearer on the specific point. See JOHANNES MORSINK, INHERENT HUMAN RIGHTS: PHILOSOPHICAL ROOTS OF THE UNIVERSAL DECLARATION 29 (2009) (citations omitted) [hereinafter MORSINK, INHERENT] (“Most of the drafters felt that the physical or biological birth of a person is accompanied by a moral birth into the realm of rightsbearers. They did not agree as to when this moral rider attached itself to the biological process, but they rejected the idea that the only rights people have are legal ones that accrue to them because they inhabit territories covered by positive legal systems.”).

[22]. See U.N. GAOR, 3rd Sess., 98th mtg. at 111, U.N. Doc. A/C.3/SR.98 (Oct. 9, 1948) [hereinafter U.N. Doc. A/C.3/SR.98]; U.N. GAOR, 3rd Sess., 99th mtg. at 121, U.N. Doc. A/C.3/SR.99 (Oct. 11, 1948) [hereinafter U.N. Doc. A/C.3/SR.99].

[23]. The Lebanese delegate, Karim Azkoul, argued for the rejection of the term on the basis that there should be no implication that people, though born equal, might lose that equality for any reason. U.N. GAOR, 3rd Sess., 96th mtg. at 97, U.N. Doc A/C.3/SR.96 [hereinafter U.N. Doc A/C.3/SR.96].

[24]. Copelon et al., supra note 6, at 121-22. For the statement from the French delegate, see U.N. Doc. A/C.3/SR.99, supra note 22, at 116.25. U.N. Doc. A/C.3/SR.98, supra note 22, at 110.

[25]. MORSINK, UDHR, supra note 3, at 291.

[26]. JEAN-JACQUES ROUSSEAU, THE SOCIAL CONTRACT (1750), reprinted in THE SOCIAL CONTRACT AND OTHER LATER POLITICAL WRITINGS 41 (Victor Gourevitch ed., 1997) (“Man is born free, and everywhere he is in chains.”); DECLARATION ON THE RIGHTS OF MAN (1789).

[27]. In the Discourse on the Origin and Foundations of Inequality Among Men, Rousseau displays a heavily negative view of abortion. JEAN-JACQUES ROUSSEAU, DISCOURSE ON THE ORIGIN AND BASIS OF INEQUALITY AMONG MEN (1755), reprinted in THE BASIC POLITICAL WRITINGS 66 (Donald A. Cress ed., 2d ed. 2011). He then goes on to write, How many are the shameful ways to prevent the birth of men or to fool nature: either by those brutal and depraved tastes that insult its most charming work, tastes that neither savages nor animals ever knew, and that have arisen in civilized countries only as a result of a corrupt imagination; or by those secret abortions, worthy fruits of debauchery and vicious honor; or by the exposure or the murder of a multitude of infants, victims of the misery of their parents or of the barbarous shame of their mothers; or, finally, by mutilation of those unfortunates. . . . What would happen if I were to undertake to show the human species attacked in its very source, and even in the most holy of all bonds, where one no longer dares to listen to nature until one has taken into account one’s financial interests, and where, with civil disorder confounding virtues and vices, continence becomes a criminal precaution, and the refusal to give life to one’s fellow man an act of humanity? But without tearing away the veil that covers so many horrors, let us content ourselves with pointing out the evil, for which others must supply the remedy. Id. at 102-03.

[28]. U.N. ESCOR, 2nd Sess., 9th mtg. at 21-22, U.N. Doc. E/CN.4/AC.2/SR.9 (Dec. 10, 1947).

[29]. U.N. Doc. A/C.3/SR.99, supra note 22, at 120.

[30]. See U.N. ESCOR, 2nd Sess., 35th mtg. at 4, U.N. Doc. E/CN.4/AC.1/SR.35 (May 17, 1948) [hereinafter U.N. Doc. E/CN.4/AC.1/SR.35]; U.N. ESCOR, 1st Sess., 2nd mtg. at 10, U.N. Doc. E/CN.4/AC.1/SR.2 (June 11, 1947).

[31]. UDHR, supra note 16, art. 2; see also MORSINK, INHERENT, supra note 21, at 29.

[32]. U.N. Doc. E/CN.4/AC.1/SR.35, supra note 33, at 3. The remainder of the proposal read, “Everyone has the right to enjoy conditions of life compatible with human dignity and the normal development of his or her personality. Persons incapable of satisfying their own needs have the right to maintenance and support.” Id.

[33]. Id. at 4.

[34]. Id. (Eleanor Roosevelt on behalf of the United States).

[35]. Id. at 5 (Alexei Pavlov on behalf of the USSR).

[36]. Id. at 4.

[37]. Id. at 5.

[38]. Id.

[39]. Id.

[40][. Id. at 6. An earlier, briefer engagement with the issue proved a prefigurement for this particular debate. Cassin referred to Chilean and Lebanese proposals (which were almost identical to the proposals eventually voted on) to amend the then Article 7 (which would become Article 3) in order to explicitly protect the right to life of unborn children, and stated that they appeared to expand considerably the idea expressed in the article in question. U.N. ESCOR, 2nd Sess., 3rd mtg. at 5, U.N. Doc. E/CN.4/AC.2/SR/3 (Dec. 6, 1947) [hereinafter U.N. Doc. E/CN.4/AC.2/SR/3]. August Vanistendael of the International Federation of Christian Trade Unions followed up by suggesting that the relevant article should include a mention of when life began since the majority of laws include measures protecting life born or conceived. He added that the right to life should be guaranteed to everyone regardless of their physical or mintal condition and that individuals, with specific mention of the working class, should be able to live their lives in conditions worthy of the human race. He then proposed an addition which would protect the right to life from the first moment of physical development and which included in the right to life the right to conditions enabling one to live a dignified life. Id. at 7. Bodil Begtrup of the Commission on the Status of Women responded by arguing that this proposal could not be reconciled with legislation which in certain cases provided for the right to abortion. Id. at 8. The Chairman (Eleanor Roosevelt) stated that the Drafting Committee’s more succinct text “covered all the aspects mentioned.” It read, “Everyone has the right to life, to personal liberty and to personal security.” This text was voted on and was adopted by four votes with two abstentions. Id. at 8. Cassin ended by stating that the more detailed provisions related to the right to life could be dealt with in a Convention. Id.

[41]. Morsink and Joseph barely mention these debates. Verdoodt offers a very brief summary. See JOSEPH, supra note 5; MORSINK, UDHR, supra note 3; ALBERT VERDOODT, NAISSANCE ET SIGNIFICATION DE LA DECLARATION UNIVERSELLE DES DROITS DE L’HOMME 97-98 (1964).

[42]. WILLIAM A. SCHABAS, THE ABOLITION OF THE DEATH PENALTY IN INTERNATIONAL LAW 25 (3rd ed. 2002).

[43]. U.N. Doc. E/CN.4/AC.2/SR/3, supra note 41, at 8 (Begtrup’s statement). Later that year during drafting of what was to become the International Covenant on Civil and Political Rights Begtrup indicated that the primary case she had in mind was provision for abortion in order to save the mother’s life. U.N. ESCOR, 2nd. Sess., 8th mtg. at 12, U.N. Doc. E/CN.4/AC.2/SR.8 (Dec. 10, 1947). Elsewhere during drafting of the UDHR Begtrup indicated her belief that motherhood begins prior to birth by proposing that the term “mothers” in the then Article 34 (which was to become Article 25(2)) be replaced by “motherhood” precisely in order to cover the pre-natal state. Id. at 120. Her proposal was voted on and accepted. Id. at 13.

[44]. Citation needed

[45]. Citation needed

[46]. VERDOODT, supra note 42, at 100.

[47]. The “object and purpose” of the UDHR is to protect the human rights of human beings, so a purposive appeal neither adds to nor subtracts from the “ordinary meaning” reading.

[48]. See U.N. Doc A/C.3/SR.96, supra note 23.

[50]. U.N. Doc. E/CN.4/AC.1/SR.35, supra note 33, at 6.

[51]. This proposition is to be distinguished from the (inaccurate) proposition that the particular vote in question certainly amounted to a refusal to include unborn human beings under the scope of the UDHR’s protections, see Harald Schmidt, Whose Dignity? Resolving Ambiguities in the Scope of “Human Dignity” in the Universal Declaration on Bioethics and Human Rights, 33 J. MED. ETHICS 578, 582 (2007) (“[I]n refusing to make reference to the point of conception, the drafters of the UDHR explicitly placed an important and crucial emphasis on the scope of ‘human dignity.’ They established that human dignity and human rights can clearly and with certainty be ascribed only to born human beings.”).